Arhiva zilnică: decembrie 3, 2011

Despre ascultare în taina Spovedaniei

O însemnătate cu totul deosebită dădea ascultării duhovniceşti lăuntrice faţă de Igumen şi de duhovnic, socotind-o o Taină a Bisericii şi un dar al harului. Ducându-se către duhovnic el se ruga Domnului ca prin slujitorul Său să îl miluiască, să-i descopere voia Sa şi calea către mântuire; şi ştiind că primul gând ce se naşte în suflet după rugăciune este îndrumarea cea de sus, el primea primul cuvânt al duhovnicului, primul semn, şi nu ducea convorbirea mai departe. În aceasta şi constă înţelepciunea şi taina adevăratei ascultări, al cărei ţel este cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, şi nu a omului. O astfel de ascultare duhovnicească fără încontrări şi împotriviri, nu numai exprimate, ci şi lăuntrice, nevădite, este singurul temei pentru a-şi însuşi predania vie.

În zadar gândesc unii că duhovnicul este <<tot aşa, un om nedesăvârşit>>, că <<trebuie să-i explici totul în amănunt, altfel nu va înţelege>>, că el <<poate uşor să greşească>> şi deci trebuie să-l <<îndreptezi>>.  Cel ce se împotriveşte şi îşi îndreptează duhovnicul se pune deasupra acestuia, şi de-acum nici nu mai este ucenic. Da, nimenea nu este desăvârşit, şi nu este om care ar îndrăzni să înveţe ca Hristos, Care învăţa <<ca unul ce avea stăpânire>>, căci tema învăţăturii <<nu este de la om>>, şi <<nu este dupre om>> (Gal. 1: 11-12), ci nepreţuita comoară a darurilor Duhului Sfânt în <<vase de lut>> se păstrează; nu numai nepreţuită dar, prin caracterul său, şi de nedescoperit; şi numai cel ce urmează calea nemincinoasei şi deplinei ascultări pătrunde în această tainiţă.

Cel ce se spovedeşte cu bună înţelegere se poartă faţă de duhovnic astfel: îşi spune gândul nu în multe cuvinte, sau îşi descrie esenţialul stării, iar apoi lasă duhovnicului libertate. Acesta, rugându-se din prima clipă a convorbirii, aşteaptă îndrumare de la Dumnezeu, iar dacă simte în sufletul său vreo <<încunoştinţare>>, îşi dă răspunsul, după care convorbirea urmează a se opri, căci dacă <<primul cuvânt>> al duhovnicului este scăpat, se slăbeşte şi lucrarea tainei iar spovedania se poate preface într-un simplu dialog omenesc.

Dacă ucenicul şi duhovnicul păstrează dreapta atitudine faţă de taină, atunci încunoştinţarea de la Dumnezeu se dă curând; dacă însă, pentru vreo oarecare pricină, încunoştinţarea nu vine, atunci duhovnicul poate cere mai departe lămuriri, şi numai în acest caz ele sunt îndreptăţite. Dar dacă cel ce se spovedeşte nu dă atenţia cuvenită primului cuvânt al duhovnicului şi îl împovărează cu lamuririle sale, prin însăşi aceasta el îşi vădeşte neputinţa credinţei şi a înţelegerii, şi urmăreşte o dorinţă ascunsă de a-l înclina pe duhovnic  către propriul său gând. Într-o astfel de împrejurare începe o luptă psihologică despre care Apostolul Pavel a zis că <<nu este de folos>> (Evr. 13:17).

Credinţa în puterea tainei, credinţa că Domnul iubeşte omul, şi că niciodată nu-l va părăsi pe cel ce s-a lepădat de propria voie şi judecată pentru Numele Lui şi sfântă voia Lui, face pe ucenic neclătinat şi nepătimaş. Odată ce a primit de la duhovnicul său poruncă, sau doar o simplă îndrumare, ucenicul, în avântul său de a o împlini, dispreţuieşte şi însăşi moartea; iar eu cred că aceasta este pentru ca el <<a trecut de la moarte la viaţă>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Reclame

Un comentariu

Din categoria Despre ascultare

Să vedem în aproapele nostru prezența Duhului Sfânt

Fiecare om vede în aproapele său ceea ce a cunoscut în sine însuşi în experienţa sa duhovnicească, astfel că legătura omului cu aproapele este o mărturie credincioasă despre treapta cunoaşterii de sine pe care a atins-o.

Cine a cunoscut în sine, pe de-o parte, ce adânc, ce putere pot atinge suferinţele duhului omului despărţit de lumina adevăratei fiinţări şi, pe de alta, CE este omul în Dumnezeu, acela ştie că fiece om este o netrecătoare, vecinică valoare, mai mare decât întreg restul lumii; el cunoaşte vrednicia omului, ştie că fiecare <<dintre aceşti prea mici>> (Mt. 25:40) este preţios înaintea lui Dumnezeu; drept aceea niciodată nu va cugeta vreo ucidere, fie şi lăuntric, şi nu-şi va îngădui a dăuna aproapelui, sau măcar să-l mâhnească.

Cel ce <<doar crede>>, cel ce a cercat asupra-şi de-abia o uşoară atingere a harului, şi încă nelimpede <<presimte>> vecinica viaţă, acela în măsura dragostei sale pentru Dumnezeu se va păzi de păcat, însă dragostea lui este de departe nedesăvârşită, şi el poate mâhni pe fratele.

Însă cel care fără milă, <<pentru propriul câştig şi interes>> dăunează altora, care cugetă sau săvârşeşte ucidere, acela sau s-a asemănat fiarei, şi în sinea sa se conştientizează ca o fiinţă asemănătoare dobitoacelor, adică nu crede în vecinica viaţă, sau a păşit pe calea duhovniciei demonice.

Dacă omul vede în fratele său prezenţa Duhului Sfânt, înseamnă că şi el însuşi are mult har; dar dacă cineva îşi urăşte fratele, înseamnă că el însuşi este ţinut de un duh rău.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Smerenia atrage Harul lui Dumnezeu

Domnul Se bucură de sufletul ce se pocăieşte întru smerenie şi îi dă harul Duhului Sfânt. Ştiu cum un frate sub ascultare a primit pe Duhul Sfânt după şase luni de mănăstire; alţii L-au primit după zece ani, iar alţii au trăit patruzeci de ani şi chiar mai mult, înainte de a cunoaşte harul. Dar nimeni n-a putut ţine acest har, pentru că nu suntem smeriţi.

Cuviosul Serafim [din Sarov] avea douăzeci şi şapte de ani când a văzut pe Domnul; şi sufletul său l-a îndrăgit într-atât pe Dumnezeu, că s-a schimbat cu totul de la dul­ceaţa Duhului Sfânt; mai târziu, înţelegând că acest har nu mai era cu el, s-a dus în pustie şi a stat vreme de trei ani pe o stâncă rugându-se: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt se avântă spre El; amintirea Lui îl atrage cu putere şi el uită lumea, iar când îşi aduce din nou aminte de lume, doreşte fierbinte acelaşi har pentru toţi şi se roagă pentru  întreaga lume. Duhul Sfânt însuşi îl atrage să se roage ca toţi oamenii să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu,  cât de milostiv este.

Să ne smerim, fraţilor, şi Domnul ne va iubi. Că Domnul ne iubeşte, o ştim după harul pe care Domnul îl dă sufletului. Când harul e în suflet, fie şi numai puţin, atunci  sufletul iubeşte pe Domnul şi pe aproapele şi are pace în- tru sine. Dar este o iubire încă şi mai mare, şi atunci sufletul uită lumea întreagă.

Fericit cel ce nu pierde harul lui Dumnezeu, ci se înal­ţă din putere în putere. Eu însă am pierdut harul, dar Dom­nul a avut multă milă de mine şi, mi-a dat să gust un har încă şi mai mare, după singură milostivirea Sa.

Neputincios este sufletul! Lipsiţi de harul dumnezeiesc,  suntem asemenea dobitoacelor, dar prin har, omul e mare la Dumnezeu.

Oamenii pun mare preţ pe ştiinţele pământeşti sau pe cunoştinţa împăraţilor pământeşti şi se bucură dacă sunt împreună cu ei, dar lucrul cu adevărat mare e a cunoaşte pe Domnul şi voia Sa.

Din toate puterile voastre, fraţilor, smeriţi sufletele voas­tre, ca Domnul să le iubească şi să le dea mila Sa. Dar el nu va rămâne în noi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi.

Prin Duhul Sfânt sufletul meu a cunoscut pe Domnul şi de aceea îmi este uşor şi plăcut să mă gândesc Ia El şi la lucrurile lui Dumnezeu; dar fără Duhul Sfânt sufletul e mort, chiar dacă ar avea toată ştiinţa lumii.

Dacă oamenii ar şti că există o ştiinţă duhovnicească, ar lepăda toate ştiinţele şi tehnicile lor, şi ar vedea numai pe Domnul. Frumuseţea Lui înrobeşte sufletul şi acesta este atras spre El, doreşte să fie veşnic împreună cu El şi nu mai vrea nimic altceva. El se uită la toate împărăţiile pă­mântului ca la nişte nori care trec pe cer.

Domnul a zis: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” şi: „voi în Mine şi Eu în voi” [In 14, 20]. Sufletul nostru simte că Domnul este în noi, şi de aceea nu-L poate uita nici măcar un minut.

Ce milă! Domnul vrea ca noi să fim în El şi în Tatăl.

Dar ce am făcut pentru Tine, Doamne, sau cu ce Ţi-am plăcut, ca Tu să vrei să fii în noi şi noi să fim întru Tine? Prin păcatele noastre noi te-am ţintuit pe cruce şi Tu vrei ca noi să fim cu Tine? Cât de mare e mila Ta, şi eu o văd revărsându-se peste mine. Sunt vrednic de iad şi de toate chinurile, dar Tu mi-ai dat harul Duhului Sfânt.

Iar dacă Tu mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Duhul Sfânt, atunci Te rog, Doamne, dă tuturor no­roadelor să Te cunoască pe Tine.

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

Legătura personală a omului cu Dumnezeul personal

Domnul a spus lui Pontie Pilat: <<Pentru aceasta am venit în lume, spre a da mărturie despre adevăr>>. Pilat a răspuns sceptic: <<Ce este adevărul?>>; şi, încredinţat că la această întrebare nicicum nu există vreun răspuns, şi neaşteptându-l nici din partea lui Hristos, a ieşit către iudei.

Pilat avea dreptate: la întrebarea <<CE este adevărul?>>, dacă avem în vedere adevărul ultim ce stă la temeiul întregii fiinţări a lumii, răspuns nu este.

Dar dacă Pilat, având în vedere Adevărul cel dintru început, sau de-sine-Adevărul, ar fi pus întrebarea precum s-ar fi cuvenit a o pune, anume: <<CINE este adevărul?>> – el ar fi primit răspunsul pe care, nu cu mult înainte Domnul, la Cina cea de Taină, prevăzând întrebarea lui Pilat, îl dăduse iubiţilor Săi ucenici, iar prin ei întregii lumi: <<Eu sunt adevărul>> (Io. 14:6; 18:37-38).

Ştiinţa şi filosofia îşi pun întrebarea <<CE este adevărul?>>, pe când adevărata conştiinţă creştină duhovnicească se îndreaptă totdeauna către adevărul <<CINE>>.

Reprezentanţii ştiinţei şi filosofiei nu arareori îi socotesc pe creştini nişte visători fără temei, iar pe sineşi ca stând pe un temei solid, drept pentru care se numesc <<pozitivişti>>. În chip curios, ei nu înţeleg tot negativismul <<CE-ului>> lor; nu înţeleg că adevărul autentic absolut nu poate fi decât <<CINE>>, şi nicidecum <<CE>>, căci adevărul nu este o formulă abstractă sau o idee abstractă, ci de-sine-Viaţa – <<Eu Sunt>>.

De fapt, ce poate fi mai abstract şi mai negativ decât adevărul CE? Şi observăm acest mare paradox, de-a lungul întregii căi istorice a omenirii din clipa căderii lui Adam în păcat. Vrăjită de propria-i raţiune, omenirea trăieşte într-o oarecare bulmăceală, astfel încât nu numai ştiinţa şi filosofia <<pozitivă>> îşi pun, asemenea lui Pilat, întrebarea: <<CE este adevărul?>>, dar până şi în viaţa religioasă a omenirii se observă aceeaşi mare înşelăciune, până şi acolo oamenii neîncetat umblă pe calea căutării adevărului <<CE>>.

Raţiunea socoteşte că de va afla adevărul <<CE>> căutat de ea, va ajunge să dobândească puterea magică şi va deveni liberă stăpânitoare a fiinţei.

Purcezând pe calea căutării raţionale în viaţa religioasă omul negreşit va cădea în concepţia pantheistă a lumii. De fiecare dată când mintea theologhisitoare încearcă prin a sa putere a cunoaşte adevărul despre Dumnezeu, va cădea în chip fatal – fie că o înţelege, fie că nu – în una şi aceeaşi greşală în care s-au afundat şi ştiinţa, şi filosofia, şi pantheismul, anume: căutarea şi contemplarea adevărului <<CE>>.

Adevărul <<CINE>> nicicum nu se poate cunoaşte raţional. Dumnezeul <<CINE>> se cunoaşte numai prin părtăşie în fiinţă, adică numai în Duhul Sfânt. Aceasta o sublinia neîncetat Stareţul Siluan.

Însuşi Domnul grăieşte despre aceasta astfel:

<<De Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi, şi Tatăl Meu va iubi pre el, şi la el vom veni, şi lăcaş în el ne vom face>> … <<Dară Mângâietoriul, Duhul cel Sfânt, pre Carele va trimite Tatăl întru numele Meu, acela pre voi va învăţa toate>> (Io. 14: 23 si 26).

În experienţa nevoinţei dreptslăvitoare calea contemplărilor abstracte se respinge ca nefiind dreaptă. Cela ce în cugetările sale despre Dumnezeu se opreşte asupra contemplării abstracte a Binelui, Frumosului, Veciniciei, Dragostei ş.a.m.d., acela se află pe o cale mincinoasă. Cel ce doar se sustrage tuturor chipurilor şi conceptelor empirice, acela, aşijderea, nu va fi cunoscut adevărata cale.

Dreptslăvitoarea contemplare nu este contemplarea abstractă a Binelui, Dragostei ş.a.m.d., nici simpla despuiere a minţii de toate chipurile şi conceptele empirice. Adevărata contemplare este dată de Dumnezeu prin venirea Lui în suflet, iar atunci sufletul contemplă pe Dumnezeu şi vede că El iubeşte, că El este bun, măreţ, vecinic; Îl vede ca fiind mai presus de lume şi negrăit. Însă nimic nu se contemplă abstact.

Adevărata viaţă duhovnicească este străină închipuirilor, fiind întru toate şi până la capăt concretă şi pozitivă. Adevărata împărtaşire cu Dumnezeu este căutată de om nu altfel decât prin rugăciunea personală către Dumnezeul Personal. Adevărata experienţă creştină duhovnicească este împărtăşire cu Dumnezeul absolut liber, şi de aceea nu atârnă de singură strădania şi voia omului, aşa cum este cazul în experienţa necreştină (pantheistă).

Arătarea lui Hristos Stareţului Siluan fusese o întâlnire personală, în vârtutea căreia îndreptarea sa către Dumnezeu primise un caracter adânc personal. Rugându-se, el vorbea cu Dumnezeu faţă către Faţă. Simţământul Dumnezeului Personal curăţă rugăciunea de închipuiri şi de speculaţii abstracte, trecând totul într-un oarecare centru nevăzut al unui dialog lăuntric, viu. Adunându-se înlăuntru, rugăciunea încetează a fi o <<chemare în văzduhuri>>, iar mintea devine întreagă luare-aminte şi auz.  Chemând numele lui Dumnezeu – Părinte, Doamne, şi celelalte – el petrece în starea despre care <<nu este slobod omului a grăi>> (2 Cor. 12:4), însă cela ce însuşi a cercat venirea Dumnezeului Celui Viu, acela va înţelege.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

2 comentarii

Din categoria Despre Adevar