„Unde voi fi Eu, acolo va fi sluga Mea”

Pe sfinţii cei smeriţi îi fericesc tot cerul şi pământul, şi Domnul le dă slava de a fi împreună cu El: „Unde voi fi Eu, acolo va fi sluga Mea” [In 12, 26].

Maica Domnului e mai presus decât toţi în smerenie, de aceea o fericesc pe ea toate neamurile pe pământ şi îi slujesc toate puterile cereşti; şi pe această Maică a Sa Dom­nul ne-a dat-o spre apărare şi ajutor.

Nimic nu e mai bun decât a vieţui în smerenie şi iubi­re; atunci în suflet va fi mare pace şi el nu se va ridica dea­supra fratelui. Dacă vom iubi pe vrăjmaşi, atunci mândria nu va avea loc în suflet, căci în iubirea lui Hristos nu este ridicare deasupra. Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun, dar smerenia lui Hristos e de nedescris şi dulce. Dacă oa­menii ar şti aceasta, tot pământul ar învăţa această ştiinţă. Toată viaţa, zi şi noapte o învăţ, dar nu pot să-i dau de cap. Sufletul meu se gândeşte mereu: n-am atins încă ceea ce doresc şi nu pot avea odihnă, dar cu smerenie vă rog, fra­ţilor, care cunoaşteţi iubirea lui Hristos:

Rugaţi-vă pentru mine, ca să fiu izbăvit de duhul mândriei şi să se sălăşluiască întru mine smerenia lui Hristos.

Sunt multe feluri de smerenie. Unul e ascultător şi se învinuieşte pe sine însuşi întru toate; şi aceasta e smere­nie. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte nemernic înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoaşterea şi gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele.

Când prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se smereşte pe sine până la capăt. Şi această smerenie e cu totul deosebită şi nimeni nu o poate descrie. Dacă oamenii ar cunoaşte prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toţii: bogaţii ar dispreţui bogăţiile lor, savanţii ştiinţa lor, ocârmuitorii slava şi puterea lor, şi toţi s-ar smeri şi ar trăi în mare pace şi iubire, şi mare bucurie ar fi pe pământ.

Când sufletul se predă voii lui Dumnezeu, atunci în minte nu mai e nimic afară de Dumnezeu şi sufletul stă înaintea lui Dumnezeu cu mintea curată.

O, Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să fim ascultători şi înfrânaţi. Dă-ne duhul pocăinţei lui Adam şi lacrimi pentru păcatele noastre. Dă-ne să Te slăvim şi să-Ţi mulţumim în veci. Tu ne-ai dat Preacuratul Tău Trup şi Sânge, ca noi să trăim veşnic împreună cu Tine şi să fim acolo unde eşti Tu, şi să vedem slava Ta [In 6,53-58; 17,24].

Doamne, dă noroadelor întregului pământ să cunoască  cât de mult ne iubeşti şi ce viaţă minunată dai celor ce  cred întru Tine.

__________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

„Fericit sufletul smerit”

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocă­rile şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bu­cură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oa­meni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos.

Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.

Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne: Tu Ţi-ai as­cuns faţa Ta de la mine şi eu m-am tulburat, şi sufletul meu doreşte de moarte să Te vadă din nou, pentru că Tu ai atras sufletul meu. Dacă Tu, Doamne, nu m-ai fi atras prin harul Tău, n-aş fi putut să tânjesc aşa după Tine, nici să Te caut cu lacrimi.

Cum va căuta şi ce va căuta cel ce n-a cunoscut şi n-a pierdut?

Când trăiam în lume, deşi mă gândeam la Tine, nu o făceam întotdeauna, dar acum duhul meu arde până la lacrimi de dorinţa de a Te vedea pe Tine, Lumina mea.

Tu m-ai învăţat prin milostivirea Ta. Te-ai ascuns de la mine, ca sufletul meu să înveţe smerenia, pentru că fără smerenie harul nu poate fi păstrat şi atunci urâtul chinuie rău sufletul. Dar când sufletul a învăţat smerenia, atunci nici urâtul, nici întristarea nu se apropie de suflet, pentru că Duhul lui Dumnezeu îl bucură şi veseleşte.

Mi-e milă de sărmanii oameni care nu cunosc pe Dum­nezeu. Ei sunt mândri că zboară, dar nu e nimic uimitor în aceasta: şi păsările zboară şi slăvesc pe Dumnezeu. Dar omul, zidirea lui Dumnezeu, lasă pe Ziditorul lui. Dar gândeşte-te cum vei sta înaintea lui Dumnezeu la înfricoşata Sa Judecată? Unde vei fugi şi unde te vei ascunde de Faţa lui Dumnezeu?

Mă rog mult lui Dumnezeu pentru voi, ca toţi să vă mân­tuiţi şi să vă bucuraţi veşnic împreună cu îngerii şi sfinţii. Şi vă rog: pocăiţi-vă şi smeriţi-vă, bucuraţi pe Domnul Ca­re vă aşteaptă cu dor şi milă. Sufletului pe care-L iubeşte Domnul îi dă întristare pentru norod, ca el să se roage cu lacrimi; şi sufletul meu e bolnav şi se roagă mult pentru voi. Slavă Domnului şi milostivirii Sale, pentru că nouă, ro­bilor Lui păcătoşi, ni Se arată prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte mai bine decât pe propriul lui tată, pentru că pe tatăl nostru îl vedem în afara noastră, dar Duhul Sfânt pătrunde tot sufletul, precum şi mintea şi trupul.

Fericit sufletul smerit; îl iubeşte pe el Domnul.

_______________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Sufletului smerit Domnul ii da pace

Domnul iubeşte pe oameni, dar îngăduie întristări, ca oamenii să-şi cunoască neputinţa şi să se smerească şi, pentru smerenia lor, să primească pe Duhul Sfânt, iar cu Duhul Sfânt toate sunt bune, toate sunt pline de bucurie, toate sunt frumoase.

Dacă cineva e chinuit mult de sărăcie şi de boală şi nu se smereşte, se chinuie fără folos. Dar cine se smereşte, acela va fi mulţumit de soarta lui, oricare ar fi ea, pentru că Domnul e bogăţia şi bucuria lui, şi toţi oamenii vor fi uimiţi de frumuseţea sufletului său.

Tu zici: „Viaţa mea e tare amară”. Dar eu îţi voi spune sau mai degrabă Domnul însuşi îţi spune: „Smereşte-te şi vei vedea că nenorocirile tale se vor preface în odihnă aşa încât te vei minuna şi vei spune: „De ce mă chinuiam şi întristam atât altădată?”.

Acum însă te bucuri pentru că te-ai smerit şi harul lui Dumnezeu a venit; acum, chiar dacă ai şedea singur în să­răcie, bucuria nu te va părăsi, pentru că ai în suflet pacea despre care a zis Domnul: „Pacea Mea dau vouă” [In 14,27]. Aşa şi fiecărui suflet smerit Domnul îi dă pace.

Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut faţa apelor, după care se scufundă în adâncuri.

Aşa se cufundă şi întristările în inima celui smerit, căci puterea Domnului e cu el.

Unde locuieşti tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Şi cu ce te-aş putea asemăna?

Tu arzi limpede ca soarele, dar nu te mistui şi încălzeşti pe toţi cu căldura ta.

Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Dom­nului.

Tu eşti asemenea unei grădini în floare în mijlocul că­reia e o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască.

Pe tine te iubesc cerul şi pământul.

Pe tine te iubesc sfinţii apostoli, prorocii, sfinţii ierarhi şi cuvioşii.

Pe tine te iubesc îngerii, serafimii şi heruvimii.

Pe tine te iubeşte, în smerenia ei, Preacurata Maică a Domnului.

Pe tine te iubeşte şi de tine se bucură Domnul.

Sufletului mândru nu Se arată Domnul. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte nicio­dată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pen­tru harul Sfântului Duh, iar Dumnezeu e cunoscut numai prin Duhul Sfânt.

Luminaţi prin Botez, oamenii cred în Dumnezeu, dar sunt unii care îl şi cunosc. E bine să crezi în Dumnezeu, dar să cunoşti pe Dumnezeu, iată fericirea. Desigur, şi cei ce cred sunt fericiţi, după cum a zis Domnul Apostolului Toma: „Pentru că M-ai văzut şi M-ai pipăit, crezi, dar feri­ciţi cei ce n-au văzut şi au crezut” [In 20, 29].

Dacă vom fi smeriţi, atunci după iubirea Lui, Domnul ne va face cunoscute toate, ne va descoperi toate tainele, dar vai nouă dacă nu ne smerim, ne mândrim şi, căzând în slava deşartă, ne golim şi ne chinuim şi pe noi înşine şi pe ceilalţi.

Deşi e milostiv, pentru mândrie Domnul lasă sufletul să flămânzească şi nu-i dă harul câtă vreme n-a învăţat smerenia. Aş fi pierit de păcate şi de multă vreme aş fi fost  în iad, dacă n-ar fi avut milă de mine Domnul şi Preacu­rata Născătoare de Dumnezeu. O, cât de blând şi paşnic e glasul Lui, glas ceresc cum pe pământ nu auzim niciodată. Şi iată, acum scriu cu lacrimi despre Domnul Cel Milostiv ca despre propriul meu Tată. Dulce este sufletului să fie împreună cu Domnul; această fericire Adam a gustat-o în rai, când vedea pe Domnul faţă către faţă, dar sufletul nostru simte şi el că El este cu noi, aşa cum a făgăduit: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacu­rilor” [Mt 28, 20].

Domnul este cu noi. Ce-am putea dori mai mult? Dom­nul l-a zidit pe om ca el să trăiască veşnic în El şi să fie fe­ricit, ca noi să fim cu El şi în El. Domnul vrea să fie El însuşi cu noi şi în noi. Domnul e bucuria şi veselia noas­tră; dar când, prin mândrie, ne depărtăm de Domnul, atunci ne predăm pe noi înşine chinului: jalea, urâtul şi gândurile rele ne sfâşie.

___________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Cine s-a smerit pe sine însuşi, acela i-a biruit pe vrăj­maşi

Mândria nu lasă sufletul să o apuce pe calea credinţei. Necredinciosului îi dau acest sfat: Să zică:

„Doamne, dacă exişti, luminează-mă şi-Ţi voi sluji din toată inima şi din tot sufletul”.

Şi pentru acest gând smerit şi dispoziţie de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va lumina negreşit. Dar să nu spună:

„Dacă exişti, pedepseşte-mă”,

căci dacă vine pe­deapsa se poate să nu ai puterea de a mulţumi lui Dumne­zeu şi să aduci pocăinţă.

Când Domnul te luminează, atunci sufletul tău simte pe Domnul; simte că Domnul l-a iertat şi îl iubeşte şi cu­noşti aceasta din experienţă, şi harul Duhului Sfânt va da mărturie în sufletul tău de mântuirea ta şi atunci vei voi să strigi tare lumii întregi:

„Cât de mult ne iubeşte Domnul!”

Până când nu L-a cunoscut pe Domnul, Apostolul Pavel L-a prigonit, dar când L-a cunoscut, a străbătut lumea în­treagă propovăduind pe Hristos.

Dacă Domnul nu ne face cunoscut prin Duhul Sfânt cât de mult ne iubeşte, omul nu poate să o ştie, căci e cu neputinţă pentru mintea pământească să înţeleagă din ştiinţă ce fel de iubire are Domnul pentru oameni.

Dar ca să te mântuieşti trebuie să te smereşti, pentru că omul mândru, chiar dacă ar fi băgat cu de-a sila în rai, nu şi-ar găsi acolo odihna, ar fi nemulţumit şi ar spune:

„De ce nu sunt pe primul loc?”

Dar sufletul smerit e plin de iubire şi nu caută întâietăţi, ci doreşte binele pentru toţi şi se mulţumeşte cu orice.

Cel stăpânit de slavă deşartă sau se înspăimântă de demoni, sau se aseamănă lor; dar nu trebuie să ne înspăi­mântăm de demoni, ci de slava deşartă şi trufie, căci prin ele se pierde harul.

Cine vorbeşte cu demonii îşi întinează mintea, dar min­tea celui ce rămâne în rugăciune e luminată de Domnul.

Domnul ne iubeşte mult, dar noi toţi cădem pentru că nu avem smerenie. Pentru a păstra smerenia, trebuie să omoram trupul şi să primim Duhul lui Hristos [Rm 8,13].

Sfinţii au dus lupte crâncene cu demonii şi i-au biruit prin smerenie, rugăciune şi post.

Cine s-a smerit pe sine însuşi, acela i-a biruit pe vrăj­maşi.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

„Doamne, dă-mi smerenia Ta”

Bisericii noastre Ortodoxe i s-a dat prin Duhul Sfânt să înţeleagă tainele lui Dumnezeu, şi ea este tare prin cu­getul ei sfânt şi răbdarea ei.

Sufletul ortodox e învăţat de har să se alipească cu tărie de Domnul şi de Preacurata Lui Maică, şi duhul nostru se veseleşte văzând pe Dumnezeu pe care-L cunoaşte.

Dar Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt, şi cel ce în mândria sa vrea să cunoască pe Făcătorul cu mintea sa, acela e orb şi nebun.

Cu mintea noastră nu putem cunoaşte nici măcar cum s-a făcut soarele; şi atunci când cerem lui Dumnezeu să ne spună cum s-a făcut soarele, primim în suflet acest răs­puns limpede: „Smereşte-te şi vei cunoaşte nu numai soa­rele, ci şi pe Făcătorul lui”. 

Dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, el uită de bucu­rie soarele şi întreaga zidire şi lasă grija pentru cunoaşte­rea pământească.

Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale sufletului smerit.

Toată viaţa lor sfinţii s-au smerit şi au luptat cu mân­dria. Şi eu mă smeresc ziua şi noaptea şi, cu toate acestea, nu m-am smerit cum trebuie. Dar prin Duhul Sfânt sufle­tul meu a cunoscut smerenia lui Hristos, pe care ne-a po­runcit să o învăţăm de la El, şi sufletul meu e atras spre El neîncetat.

O, smerenia lui Hristos! Ea dă sufletului o bucurie de nedescris în Dumnezeu şi din iubirea lui Dumnezeu su­fletul uită şi pământ, şi cer, şi toată dorinţa lui se avântă spre Dumnezeu.

O, smerenia lui Hristos! Cât de dulce şi plăcută este ea. Dar se găseşte numai în îngeri şi în sufletele sfinţilor. Noi însă trebuie să ne socotim mai răi decât toţi, şi atunci Dom­nul ne va da şi nouă să cunoaştem smerenia lui Hristos prin Duhul Sfânt.

Domnul, slava Lui şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt.

Domnul ne-a dat Duhul Sfânt şi noi am învăţat cântă­rile Domnului, iar de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu uităm pământul.

Iubirea lui Dumnezeu e arzătoare şi nu ne îngăduie să ne mai aducem aminte de pământ.

Cine a încercat-o o caută neobosit ziua şi noaptea şi este atras spre ea. Ea se pierde însă de noi pentru mândrie şi înfumurare, pentru duşmănirea şi osândirea fratelui, pentru pizmă; ne lasă şi pentru un gând desfrânat, ca şi pentru alipirea de cele pământeşti; pentru toate acestea harul pleacă şi atunci, pustiit şi abătut, sufletul tânjeşte după Dumnezeu cum tânjea părintele nostru Adam la iz­gonirea din rai.

Cu lacrimi Adam striga către Dumnezeu aşa:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne, şi cu la­crimi Te caut. Vezi întristarea mea şi luminează întuneri­cul meu, ca sufletul meu să se veselească din nou.”

„Nu Te pot uita. Cum Te-aş putea uita? Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu şi duhul meu se bu­cura în rai unde vedea faţa Ta. Cum aş putea uita raiul unde mă veselea iubirea Tatălui Ceresc?”

Dacă lumea ar cunoaşte puterea cuvântului lui Hris­tos: „învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea”, atunci lumea întreagă ar lăsa toate celelalte ştiinţe şi învăţături şi ar învăţa numai această ştiinţă cerească.

Oamenii nu cunosc puterea smereniei lui Hristos şi de aceea sunt atraşi spre cele pământeşti. Dar omul nu poate cunoaşte puterea acestui cuvânt al lui Hristos fără Duhul Sfânt; dar cine a cunoscut-o, acela n-ar mai lăsa această ştiinţă, chiar dacă ar avea ca bogăţie toate împărăţiile pă­mântului.

Doamne, dă-mi smerenia Ta, ca să se sălăşluiască întru mine iubirea Ta şi să fie vie întru mine sfântă frica Ta.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

„Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Sfânt smere­nia Ta”

Când sufletul e abătut, cum să se aprindă în el foc, ca el să ardă de iubire în tot ceasul? Acest foc este la Dumne­zeu şi Domnul a venit pe pământ ca să ne dea acest foc al harului Duhului Sfânt, şi cine învaţă smerenia acesta îl are, căci Domnul dă celui smerit harul Său.

De multe osteneli şi de multe lacrimi e nevoie pentru a ţine duhul smerit al lui Hristos, dar fără el se stinge în su­flet lumina vieţii şi el moare. Trupul poate fi veştejit repe­de prin post, dar nu e deloc uşor ca sufletul să se sme­rească aşa ca el să rămână mereu smerit, şi nu e cu putinţă degrabă. Maria Egipteanca a luptat şaptesprezece ani cu patimile ca şi cu nişte fiare sălbatice şi abia după aceea agăsit odihnă, măcar că îşi uscase repede trupul, fiindcă în pustie n-avea nimic cu ce să se hrănească.

Noi ne-am împietrit cu totul şi nu înţelegem ce e sme­renia sau iubirea lui Hristos. E drept că această smerenie şi această iubire nu se cunosc decât prin harul Duhului Sfânt, dar noi nu credem că e cu putinţă să-l atragem la noi. Pentru aceasta e nevoie ca noi să-l dorim din tot su­fletul. Dar cum să doresc ceea ce n-am cunoscut? Puţină cunoaştere avem noi toţi şi Duhul Sfânt mişcă fiecare su­flet să caute pe Dumnezeu.

O, cum trebuie rugat Domnul ca El să dea sufletului smerit pe Duhul Sfânt! Sufletul smerit are o mare odihnă, dar sufletul mândru se chinuie pe sine însuşi. Omul mân­dru nu cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi e departe de Dum­nezeu. Se făleşte pentru că e bogat sau învăţat sau slăvit, dar nu cunoaşte, nenorocitul, sărăcia şi căderea sa, pentru că nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dar pe cel ce luptă împotri­va mândriei Domnul îl ajută să biruie această patimă.

Domnul a zis: „Invăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” [Mt 11, 29]. Spre aceasta tânjeşte sufletul meu ziua şi noaptea şi îl rog pe Dumnezeu, pe toţi sfinţii din cer şi pe voi toţi, care cunoaşteţi smerenia lui Hristos: rugaţi-vă pentru mine ca să se pogoare asupra mea duhul smereniei lui Hristos pe care sufletul meu îl doreşte cu lacrimi! Nu pot să nu-l doresc, pentru că sufletul meu l-a cunoscut prin Duhul Sfânt; dar am pierdut acest dar şi, de aceea, sufletul meu tânjeşte până la lacrimi.

Stăpâne mult milostive, dă-ne duh smerit ca sufletele noastre să-şi găsească odihna în Tine!

Preasfântă Maică a Domnului, dobândeşte-ne, Milosti­vă, un duh smerit.

Sfinţilor toţi, voi vieţuiţi în ceruri şi vedeţi slava Dom­nului şi duhul vostru se bucură – rugaţi-vă ca şi noi să fim împreună cu voi. Sufletul meu năzuieşte şi el să vadă pe Domnul şi tânjeşte după El în smerenie, ca unul nevrednic de acest bine.

Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Sfânt smere­nia Ta. 

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Rugăciune

Doamne, îndreptează-ne cum îndreptează pruncii ei o mamă iubitoare. Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria venirii Tale şi puterea ajutorului Tău. Răcoreşte sufletele chinuite din poporul Tău şi învaţă-ne pe noi toţi să Te cunoaştem prin Duhul Sfânt. Se chinuie pe pământ sufle­tul omenesc, Doamne, şi prin minte nu se poate întări în­tru Tine cu mintea, pentru că nu Te cunoaşte pe Tine şi bunătatea Ta. Mintea noastră e întunecată de grijile pă­mânteşti şi nu putem simţi plinătatea iubirii Tale. Luminează-ne Tu! Toate sunt cu putinţă milostivirii Tale. Tu ai zis în Sfânta Ta Evanghelie „că morţii vor auzi glasul Fiului Omului şi vor învia” [In 5, 25]. Fă acum aşa ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău şi să învie în bucurie.

Zi, Doamne, lumii: „Iertate sunt vouă, tuturor, păcatele voastre” [Mt 9, 2; Lc 5, 20] şi iertate vor fi.

Sfinţeşte-ne, Doamne, şi toţi se vor sfinţi prin Duhul Sfânt, şi toate noroadele Tale Te vor slăvi pe pământ şi voia Ta va fi pe pământ ca şi în cer, căci la Tine toate sunt cu putinţă.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

 

„Pre Dumnezeu a îndupleca este cu neputință”

Acea părăsire de Dumnezeu ce i-a fost dat Sfântului Siluan să o trăiască înainte de a i se arată Domnul, în realitatea sa duhovnicească este „deșertarea” Starețului însuși. În acea părăsire de către Dumnezeu, pe care a exprimat-o prin cuvintele „Pre Dumnezeu a îndupleca este cu neputință”, se vădește Pronia lui Dumnezeu care i-a dat lui Siluan să se adâncească în întunecoasa deznădejde, să cerce murirea care îngrozește sufletul, să fie redus la o înmicșorare limită, în vârtutea îndepărtării lui Dumnezeu de la el. Însă tocmai această pogorâre la iad fusese pregătită sufletului pentru a primi pe Hristos Care i S-a arătat întru putere mare. Lumina Dumnezeirii îl luminase și harul Duhului Sfânt îl preaplinise întreg, până și în trup; viața nefăcută îl îmbrățișase iar „deznădejdea – deșertarea” s-a preschimbat în „smerenia lui Hristos care este de nedescris”. Să vedem cum scrie Siluan despre experiența sa:

Domnul m-a învățat să-mi țin mintea în iad și să nu deznădăjduiesc, și astfel se smerește sufletul meu. Dar aceasta încă nu este adevărata (adică Dumnezeiasca) smerenie, care este de nedescris…

Smerenia lui Hristos locuiește în cei mai mici; ei se bucură că sunt mai mici. Așa mi-a dat să înțeleg Domnul.

Scriu despre aceasta pentru că sufletul meu cunoaște pre Domnul. Numai celor smeriți li se arată Domnul în Duhul Sfânt.

Smerenia este Lumina în carea noi putem zări Lumina-Dumnezeu.

Cel ce a cunoscut pre Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela de la Dânsul (Hristos-Dumnezeu) s-a învățat smerenia și s-a asemănat Învățătorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Mt. 11:29), s-a făcut asemenea Lui (lui Hristos).

“Vom vedea pe Dumnezeu precum este” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Sophia, București – 2005

„Încă nu m-am smerit”

Fericitul Stareţ deosebea două feluri de smerenie: cea ascetică şi cea Dumnezeiască. Nu mult înaintea sfârşitului său, la întrebarea mea, „Stareţ, vreţi să muriţi?” – el a răspuns: „Încă nu m-am smerit.” Nu am nici o îndoiala că avusese în vedere smerenia de nedescris a lui Hristos (cea Dumnezeiască), pe care niciodată nu a putut să o uite. Amintindu-şi de ea, scria astfel:

Fericit sufletul carele şi-a păzit curăţia sufletească şi trupească: iubeşte pre el Domnul şi îi dă harul Sfântului Duh; şi harul leagă sufletul atât a iubi pre Dumnezeu, cât din dulceaţa Duhului Sfânt nu se poate rupe de Dumnezeu, şi cu nesaţ tânjeşte către Dânsul, căci dragostea lui Dumnezeu nu cunoaşte sfârşit. Măcar că eu cunosc un om (era el însuşi) pe care l-a cercetat Milostiv Domnul cu al Său har, şi dacă l-ar fi întrebat Domnul: „Voieşti să-ţi dau mai mult har?” – atunci sufletul, neputincios în trup, ar fi zis: „Doamne, Tu vezi că de va fi mai mult, nu voiu răbda, şi voiu muri”.

Câtă vreme ei sunt încă în trup, încordările limită se dau la foarte puţini nevoitori, iar aceasta doar pentru o clipită, în care însă se descoperă vecinicia ce nu are întindere.

“Vom vedea pe Dumnezeu precum este” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Sophia, București – 2005

Smerenia lui Hristos

Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii. Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhui Sfânt dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dum­nezeu. Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: „întru lumina Ta vom ve­dea Lumina” [Ps 35,10].

Domnul m-a învăţat să ţin mintea în iad şi să nu deznădăjduiesc şi aşa sufletul meu se smereşte, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris. Când sufletul vine la Domnul, se înfricoşează, dar când vede pe Domnul, atunci se bucură nespus de frumuseţea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul. Aşa este raiul Dom­nului. Toţi vor fi în iubire şi de la smerenia lui Hristos toţi vor fi bucuroşi să-i vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi. Smerenia lui Hristos sălăşluieşte în cei mici: ei sunt bucuroşi că sunt mici. Aşa mi-a dat să înţeleg Domnul.

Rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii, ca sufletul meu să în­veţe smerenia lui Hristos; sufletul meu însetează după ea, dar nu o poate avea şi cu lacrimi o caut, ca un copil mic ce s-a pierdut de mama lui:

„Unde eşti Tu, Domnul meu? Te-ai ascuns de sufletul meu şi cu lacrimi Te caut.

Doamne, dă-mi puterea de a mă smeri înaintea măre­ţiei Tale.

Doamne, Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă, micuţei Tale zidiri, dăruieşte-mi smeritul Tău Duh.

Mă rog bunătăţii Tale, Doamne, priveşte asupra mea din înălţimea slavei Tale şi dă-mi puterea de a Te slăvi zi­ua şi noaptea, căci sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine prin Duhul Tău Cel Sfânt şi tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut.

Doamne, dă-ne Duhul Sfânt; prin El Te vom slăvi ziua şi noaptea, căci dacă trupul nostru e neputincios, Duhul Tău e vioi, El dă sufletului puterea de a Te sluji cu râvnă şi întăreşte mintea în iubirea Ta şi o odihneşte întru Tine cu o odihnă desăvârşită şi nu mai vrea să se gândească la ni­mic altceva decât la iubirea Ta.

Milostive Doamne, duhul meu neputincios nu poate ajunge la Tine, de aceea Te chem ca şi regele Avgar: Vino şi tămăduieşte-mi rănile gândurilor mele păcătoase, şi Te voi lăuda ziua şi noaptea şi Te voi propovădui oamenilor, ca toate noroadele să ştie că Tu, Doamne, ca şi odinioară, săvârşeşti minuni, ierţi păcate, sfinţeşti şi dai viaţă.”

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”