Arhive lunare: Noiembrie 2014

„Doamne, dă-le Duhul Tău Cel Sfânt, ca ei să Te cunoască prin Duhul Sfânt!”

Cunoaşte că atunci când o nenorocire loveşte un norod şi sufletul tău plânge pentru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt69250 se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi. Aşa iubeşte Domnul Cel Milostiv zidi­rea Sa.

Poate va spune cineva: „Cum să mă rog pentru lumea întreagă, când nu mă pot ruga nici pentru mine însumi?” Dar aşa vorbeşte cine n-a înţeles că Domnul ascultă rugăciunile noastre şi ia aminte la ele.

Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta ru­găciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv că noi nu putem să înţelegem sau să ne închi­puim aceasta, şi numai Duhul Sfânt ne descoperă marea Lui iubire.

Celui ce iubeşte pe cei întristaţi, Domnul îi dă o rugă­ciune fierbinte pentru oameni. El se roagă cu lacrimi pen­tru norodul pe care-l iubeşte şi pentru care se întristează, şi această întristare a lui este plăcută lui Dumnezeu.

Domnul îşi alege rugători pentru întreaga lume. Nevoi­torului [ascetului] Parfeni din Kiev [secolul XIX], care do­rea să ştie ce este „schima cea mare” a monahilor, Maica Domnului i-a spus: „Schimnicul e un rugător pentru în­treaga lume”.

Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bu­nătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea aceasta. De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul însuşi vrea să mi­luiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale. Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul cu dorinţa iscată de legătura pă­timaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.

Când rugăciunea izvorăşte numai din întristare faţă de cineva aflat în viaţă sau care a murit, ea este liberă de ori­ce legătură pătimaşă. In această rugăciune sufletul se în­tristează pentru acesta şi se roagă din inimă, iar aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.

Sufletul meu a făcut experienţa şi a văzut o mare milă faţă de mine şi faţă de cei pentru care m-am rugat. Şi am înţeles aşa că atunci când Domnul ne dă întristare pentru cineva şi ne insuflă dorinţa de a ne ruga pentru el, aceasta înseamnă că Domnul vrea să miluiască acel om. De aceea, dacă te întristezi pentru cineva, trebuie să te rogi pentru el, fiindcă atunci Domnul vrea să-l miluiască pentru tine. Tu roagă-te şi Domnul te va asculta şi vei preamări pe Dumnezeu.

Orice mamă când află de copiii ei că sunt în nenorociri suferă greu sau chiar şi moare. Ceva asemănător am în­cercat şi eu. Un copac doborât şi cu toate crengile tăiate a început să se rostogolească cu repeziciune pe coastă spre un om. Il vedeam dar, din pricina marii spaime care m-a cuprins, n-am putut să strig: „Repede, fereşte-te!” Inima mi s-a strâns într-un hohot de plâns şi copacul s-a oprit. Omul era un străin pentru mine; nu-l cunoşteam, dar, da­că ar fi fost rudenie cu mine, nu cred că aş mai fi rămas în viaţă.

Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Dom­nul îl ascultă negreşit.

Un bătrân ieroschimonah, ce trăia la Muntele Athos, a văzut cum urcau la cer rugăciunile monahilor – şi nu mă mir de aceasta. Acelaşi „bătrân” [„stareţ”], în copilărie, vă­zând supărarea tatălui său din pricina unei mari secete care ameninţa să nimicească întreaga recoltă de grâne, s-a dus pe un câmp cu cânepă din grădină şi a început să se roage:

„Doamne, Tu eşti bun, Tu ne-ai făcut, ne hrăneşti şi îmbraci. Tu vezi, Doamne, cum se întristează tatăl meu pentru că nu plouă. Fă să cadă ploaie pe pământ.”

Şi îndată s-au strâns nori şi a căzut ploaie, şi pământul s-a umplut de apă.

Un alt „bătrân” [„stareţ”] ce trăia pe malul mării, lângă un liman, mi-a povestit următoarele:

„Era o noapte întu­necată. Limanul era plin de bărci de pescari. S-a pornit în­să o furtună, a cărei tărie creştea cu repeziciune. Bărcile au început să se lovească unele de altele. Oamenii încer­cau să le lege de mal, dar lucrul era cu neputinţă pe întu­neric şi pe furtună. Toţi se tulburau. Pescarii strigau cu voce tare şi era groaznic să auzi strigătele înspăimântate ale oamenilor. Am simţit o adâncă durere pentru norod şi m-am rugat cu lacrimi: „Doamne, potoleşte furtuna, liniş­teşte valurile, ai milă de oamenii Tăi chinuiţi şi scapă-i!”

Şi îndată furtuna a încetat, marea s-a liniştit şi oamenii, liniştindu-se, au mulţumit lui Dumnezeu.

Odinioară, credeam că Domnul face minuni numai la rugăciunile sfinţilor, dar acum am cunoscut că Domnul fa­ce minuni şi pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smereşte, fiindcă atunci când omul învaţă smerenia, Dom­nul ascultă rugăciunile lui.

Mulţi zic din lipsă de experienţă: Cutare sfânt a făcut o minune, dar eu am cunoscut că Duhul Sfânt Care viază în om săvârşeşte minunile. Domnul vrea ca toţi să se mân­tuiască şi să fie veşnic împreună cu El, şi de aceea ascultă rugăciunile omului păcătos pentru folosul altora sau al ce­lui ce se roagă.

Cu lacrimi îl rog pe Domnul pentru cei ce îmi cer să mă rog pentru ei:

„Doamne, dă-le Duhul Tău Cel Sfânt, ca ei să Te cunoască prin Duhul Sfânt!”.

___________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre Iubire

„Vom fi asemenea Lui”

In Postul Mare, în timpul vecerniei, la Vechiul Russikon, Domnul i-a dat unui monah să vadă pe ieromonahul Avraamie în chipul lui Hristos. Bătrânul duhovnic luaseArsenieBoca epitrahilul şi se pregătea să-l mărturisească. Când monahul acela a venit în locul unde se fac mărturisirile, s-a uitat la duhovnic, un bătrân cu părul alb, şi a văzut că faţa lui era tânără ca a unui băiat şi strălucea cu totul şi era ase­menea lui Hristos. Atunci monahul a înţeles că duhovni­cul stă [îşi săvârşeşte slujirea sa] în Duhul Sfânt şi că prin Duhul Sfânt îi sunt iertate păcatele celui ce se pocăieşte.

Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ; şi dacă preo­tul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă [îşi săvârşeşte slujirea sa], ar deveni un mare nevoitor [ascet], ca să nu întristeze cu nimic harul Duhului Sfânt care viază în el.

Scriu aceste rânduri şi duhul meu se bucură că păstorii noştri sunt asemenea Domnului Iisus Hristos. Dar şi noi, oile, chiar dacă nu avem decât puţin har, suntem însă toţi asemenea Domnului. Oamenii nu cunosc aceste taine, dar Ioan Teologul a spus limpede: „Vom fi asemenea Lui” [1 In 3, 2], şi aceasta nu numai după moarte, ci încă de acum, fiindcă Domnul Cel Milostiv a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt viază în Biserica noastră; El viază în păstorii cei neprihăniţi, viază în inima credincio­şilor şi învaţă sufletul nevoinţa [asceza], dă puterea de a împlini poruncile Domnului, ne conduce la tot adevărul şi îl face pe om atât de frumos, încât omul se face asemenea Domnului.

Intotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovni­cul îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea tre­buie să avem evlavie faţă de el. Credeţi, fraţilor, că dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de faţă cu un duhovnic şi cel ce moare spune: „Părinte sfinte, dă-mi binecuvântare să văd pe Domnul în împărăţia cerurilor”, iar duhovnicul spune: „Du-te, copile, şi vezi pe Domnul”, va fi după bine­cuvântarea duhovnicului, pentru că Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Mare putere au rugăciunile unui duhovnic. Am suferit mult din partea demonilor din pricina mândriei mele, dar Domnul m-a smerit şi m-a miluit pentru rugăciunile părin­telui meu duhovnicesc, şi acum Domnul mi-a descoperit că peste ei odihneşte Duhul Sfânt şi de aceea îi cinstesc mult pe duhovnici. Pentru rugăciunile lor primim harul Sfân­tului Duh şi bucurie de la Domnul Care ne iubeşte şi ne-a dat tot ce ne e de trebuinţă pentru mântuirea sufletelor.

Dacă omul nu spune totul duhovnicului, calea sa e în­tortocheată şi nu duce la mântuire, dar cine spune totul acela merge drept în împărăţia cerurilor.

Un monah m-a întrebat: „Spune-mi, ce să fac să-mi în­drept viaţa mea?” Ii plăcea să mănânce mult şi în afara soroacelor rânduite. I-am spus: „Scrie în fiecare zi cât ai mâncat şi ce ai gândit, iar seara citeşte ce ai scris duhovni­cului”. El însă mi-a zis: „Nu pot să fac aceasta”. Şi aşa el n-a putut trece peste mica ruşine de a-şi mărturisi nepu­tinţa şi de aceea nu s-a îndreptat şi a murit de dambla. Domnul să-i dea iertare fratelui nostru şi să ne păzească de asemenea moarte.

Cine vrea să se roage neîncetat trebuie să fie curajos şi înţelept şi în toate să întrebe pe părintele său duhovnicesc. Intreabă-l chiar dacă el însuşi n-a trecut prin experienţa rugăciunii şi pentru smerenia ta Domnul se va milostivi de tine şi te va păzi de orice nedreptate; dar dacă gândeşti: „Duhovnicul este neexperimentat şi prins în zădărnicii; mă voi călăuzi eu însumi după cărţi”, eşti pe o cale pri­mejdioasă şi nu departe de înşelăciune. Cunosc pe mulţi care s-au amăgit aşa în gândurile lor şi, din pricina dis­preţului faţă de părintele lor duhovnicesc, n-au înaintat duhovniceşte. Ei uită că în Sfânta Taină [a Mărturisirii] lucrează harul Sfântului Duh, care ne şi mântuieşte. Aşa amăgeşte vrăjmaşul pe nevoitori [asceţi], ca să nu mai fie rugători, dar Duhul Sfânt înţelepţeşte sufletele atunci când ascultăm sfaturile păstorilor noştri.

In Sfânta Taină [a Mărturisirii] Duhul Sfânt e Cel ce lucrează prin duhovnic şi, atunci când vine de la duhov­nic, sufletul simte înnoirea lui printr-un simţământ de pa­ce şi iubire faţă de aproapele; dar dacă pleci de la duhov­nic tulburat, aceasta înseamnă că te-ai mărturisit nesincer şi n-ai iertat din suflet fratelui tău greşeala lui.

Duhovnicul trebuie să se bucure atunci când Domnul aduce la el un suflet spre pocăinţă şi, după harul care i-a fost dat, trebuie să tămăduiască acest suflet, şi pentru aceasta va primi de la Dumnezeu mare milă ca un bun păstor al oilor Sale.

______________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre duhovnici

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut.”

Flăcăul îşi caută o mireasă iar fata îşi caută un mire. Aceasta e viaţa pământească, binecuvântată de Dumnezeu.

57390

Dar pentru sufletul pe care şi l-a ales Domnul şi căruia i-a dat să guste dulceaţa iubirii lui Dumnezeu, viaţa pă­mântească nu stă pe acelaşi plan cu iubirea lui Dumnezeu, ci el se îngrijeşte numai de Dumnezeu şi nu se alipeşte de nimic pământesc. Şi dacă se apropie de el gânduri pămân­teşti, el nu se desfată în ele, pentru că nu poate iubi cele pământeşti, ci năzuieşte cu toată dorirea sa spre cele ce­reşti.

Bolnavi, L-au căutat pe Hristos Maica Domnului îm­preună cu Iosif când Acesta a rămas la Ierusalim discu­tând în templu cu bătrânii; şi l-au găsit numai după trei zile.

Cât de întristat trebuie să fi fost sufletul Maicii Dom­nului în acele zile! Ea gândea întru sine: „Unde eşti Fiul meu prea iubit? Unde eşti scumpa mea Lumină? Unde eşti pântecul meu preaiubit?”

Aşa trebuie să caute fiecare suflet pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei, până ce-L va găsi.

Sufletul care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu în Du­hul Sfânt încearcă în ceasul morţii o anume frică atunci când îngerii îl duc spre Domnul, deoarece, trăind în lume, se ştie vinovat de păcate. Dar când vede pe Domnul, se bucură de Faţa Lui milostivă şi blândă, căci după mulţi­mea blândeţii şi iubirii Lui, Domnul nu-şi mai aduce amin­te de păcatele sale.

De la prima privire spre Domnul, în suflet pătrunde iu­birea Domnului, şi de la iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt se preschimbă cu totul.

Părinţii noştri s-au mutat de pe pământ în cer. Ce fac ei acolo sus? Rămân în iubirea lui Dumnezeu şi văd fru­museţea Feţei Lui. Frumuseţea Domnului umple tot su­fletul de bucurie şi iubire. Aceeaşi frumuseţe e cunoscută şi pe pământ, dar numai în parte, căci trupul slăbănog nu poate purta iubirea desăvârşită. Pe pământ Domnul dă sufletului să o poarte numai pe cât o poate purta şi pe cât va voi să i-o dea mâna darnică a Domnului.

Sufletul meu se apropie de moarte şi doreşte cu tărie să vadă pe Domnul şi să rămână cu El în veci.

Domnul mi-a iertat mulţime de păcate şi mi-a dat să cunosc prin Duhul Sfânt cât de mult iubeşte El pe om.

Cerul întreg se minunează de întruparea Domnului: cum El, Stăpânul Cel Mare, a venit să ne mântuiască pe noi păcătoşii, şi să ne câştige odihnă veşnică prin pătimi­rile Sale, şi sufletul meu nu mai vrea să se gândească la nimic pământesc, ci e atras acolo unde e Domnul.

Dragi inimii sunt cuvintele Domnului, când Duhul Sfânt dă sufletului să le înţeleagă. Când Domnul trăia pe pă­mânt, mulţimi de oameni mergeau după El; zile întregi ei nu se puteau dezlipi de Domnul, ci ascultau flămânde dul­cile Sale cuvinte.

Sufletul iubeşte pe Domnul şi tot ceea ce-1 împiedică să se gândească la Dumnezeu îl întristează. Şi dacă încă de pe pământ sufletul gustă atât de tare dulceaţa Duhului Sfânt, cât de mare va fi atunci desfătarea lui acolo!

„O, Doamne, cum iubeşti zidirea Ta!”

„Privirea Ta liniştită şi blândă sufletul n-o poate uita.”

Ziua toată şi noaptea întreagă sufletul meu se îngrijeş­te de Tine, Doamne, şi Te caut pe Tine. Duhul Tău mă atra­ge să Te caut şi amintirea Ta veseleşte mintea mea. Sufle­tul meu Te-a iubit şi se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu, şi până la lacrimi tânjesc după Tine. Chiar dacă totul ar fi frumos în lume, de nimic pământesc nu mă îngrijesc şi sufletul meu doreşte numai pe Domnul.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu nu mai poate fi mulţumit cu nimic de pe pământ, ci, ca un prunc care s-a pierdut de mama sa, se avântă necontenit spre Domnul şi strigă:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut.”

Din iubire pentru Domnul sufletul ajunge ca unul ce şi-a pierdut minţile: şade, tace şi nu mai vrea să vorbeas­că; se uită la lume şi n-o doreşte şi nici nu o vede. Şi oa­menii nu ştiu că el vede pe Domnul Cel Iubit; sufletul nu mai vrea să se gândească deloc la lumea lăsată în urmă şi uitată, pentru că în ea nu e nici o dulceaţă.

Aşa se întâmplă cu sufletul care a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt.

„Doamne, dă această iubire în toată lumea Ta!”. „Duhule Sfinte, vino şi Te sălăşluieşte în noi, ca toţi cu un glas să slăvim pe Făcătorul nostru, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.”

_____________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

„Unde ai fost, copilul Meu? De multă vreme te aştept”.

Cât de mult ne iubeşte Domnul noi nu putem pricepe. Vedem crucea, ştim că a fost răstignit pentru noi şi că a murit în chinuri şi, cu toate acestea, prin sine însuşi su­fletul87173 nu poate înţelege această iubire; ea nu este cunos­cută decât prin Duhul Sfânt.

Harul Duhului Sfânt e atât de dulce şi mila Domnului e atât de mare, că e cu neputinţă să fie descrise, dar sufletul e atras nesăturat spre El, căci este aprins de iubirea Dom­nului, cu totul înghiţit de Dumnezeu şi are în El mare odihnă, şi atunci uită cu desăvârşire lumea. Dar Domnul Cel Milostiv nu dă întotdeauna sufletului aşa; uneori îi dă iubire pentru întreaga lume şi atunci sufletul plânge pen­tru întreaga lume şi îl roagă pe Stăpânul Cel Bun şi Milos­tiv să reverse harul Său peste orice suflet şi să-l miluiască cu milostivirea Sa.

Ce-ţi voi da în schimb Ţie, Doamne, pentru atât de mul­ta milă revărsată asupra sufletului meu? Dă-mi, rogu-Te, să-mi văd fărădelegile mele şi să plâng totdeauna înaintea Ţa, pentru că Tu iubeşti sufletele smerite şi le dai harul Sfântului Duh!

Dumnezeule Milostive, iartă-mă! Tu vezi cum este atras sufletul meu spre Tine, Ziditorul meu. Tu ai rănit sufletul meu cu iubirea Ta şi el însetează după Tine, atunci şi fără sfârşit tânjeşte şi nesăturat năzuieşte el spre Tine ziua şi noaptea şi nu mai vrea să vadă lumea aceasta, deşi o iu­besc, pentru că mai presus decât toate îl iubesc pe Zidito­rul, şi sufletul meu te doreşte pe Tine.

O, Ziditorul meu, deşi eu, neînsemnata Ta făptură, Te-am întristat atât de mult, Tu nu Ţi-ai adus aminte de păcatele mele.

Mă întorc înapoi şi încep să vorbesc iarăşi despre aceas­ta. Aşa cum în fiecare zi mâncăm pâine şi bem apă, dar mâine trupul viu vrea să mănânce şi să bea iarăşi, aşa şi aducerea-aminte de binefacerile lui Dumnezeu nu oboseş­te niciodată sufletul, ci îl face să se gândească încă mai mult la Dumnezeu. Sau încă: cu cât pui mai multe lemne pe foc, cu atât mai multă dogoare dă; aşa şi cu Dumnezeu: cu cât te gândeşti mai mult la El, cu atât mai mare se face dogoarea iubirii şi râvnei pentru El.

Dacă ar şti oamenii ce e iubirea Domnului, ar alerga grămadă spre Hristos, şi El i-ar încălzi pe toţi cu harul Lui. Milostivirea Lui e negrăită. Din iubirea lui Dumnezeu su­fletul uită pământul.

Domnul iubeşte mult păcătosul ce se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său:

„Unde ai fost, copilul Meu? De multă vreme te aştept”.

Domnul îi cheamă la El pe toţi prin glasul Evangheliei, şi glasul Lui răsună în lumea în­treagă:

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Veniţi şi beţi apa cea vie. Veniţi şi învăţaţi că Eu va iubesc. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş chema. Nu pot suferi să se piardă nici măcar una dintre oile Mele. Chiar şi pentru una singură Păstorul se duce în munţi să o caute.”

„Veniţi, deci, la Mine, oile Mele. Eu v-am făcut şi vă iu­besc. Iubirea Mea pentru voi M-a adus pe pământ şi Eu am îndurat totul pentru mântuirea voastră, şi vreau ca voi să cunoaşteţi iubirea Mea şi să spuneţi ca apostolii pe Tabor: „Doamne, bine este nouă împreună cu Tine!””

Slavă Domnului Dumnezeu că ne-a dat pe Unul-Născut Fiul Său pentru mântuirea noastră [In 3,16].

Slavă Fiului Celui Unul-Născut că a binevoit să Se nas­că din Preacurata Fecioară şi să pătimească pentru mân­tuirea noastră, să dea Preacuratul Lui Trup şi Sânge spre viaţa veşnică şi să trimită Duhul Sfânt pe pământ.

Duhul Sfânt ne descoperă tainele lui Dumnezeu. Duhul Sfânt învaţă sufletul să iubească pe oameni cu iubire negrăită. Duhul Sfânt împodobeşte trupul şi sufletul cu fru­museţe până într-atât încât omul se face asemenea Dom­nului în trup şi va trăi veşnic cu Domnul în cer şi va vedea slava Lui. In viaţa cea veşnică toţi oamenii vor fi asemenea Domnului. Dar nimeni n-ar fi putut cunoaşte această taină dacă nu i-ar fi descoperit-o Duhul Sfânt.

Domnul e plin de bucurie şi strălucire, şi oamenii vor fi strălucitori ca şi El, aşa cum însuşi Domnul a zis: „Iar drepţii vor străluci ca soarele” [Mt 13, 4], iar Apostolul Ioan Teologul spune că „vom fi asemenea Lui” [1 In 3,2].

Prin Duhul Sfânt Tu ai atras la Tine sufletele sfinţilor, Doamne, şi ele curg spre Tine ca nişte pârâiaşe liniştite.

Mintea sfinţilor s-a alipit de Tine, Doamne, şi e atrasă spre tine, Lumina şi bucuria noastră.

Inimile sfinţilor Tăi s-au întărit în iubirea Ta, Doamne, şi nu Te pot uita nici pentru o singură clipă, nici măcar în somn, căci dulce e harul Duhului Sfânt.

___________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire