Arhive pe categorii: Despre nejudecarea aproapelui

„Iubesc puţin pe Domnul”

Intr-o zi mi-a venit gândul să cumpăr nişte peşte proas­păt. N-aveam la mine banii mei, ci numai pe cei ai mănăs­tirii. Aş fi putut să cumpăr, dar nu voiam să încalc regula vieţii18645 mele. Dar gândul mă urmărea într-atât, încât chiar şi în biserică, la Liturghie, nu-mi ieşea din minte. Am înţeles atunci că aceasta venea de la vrăjmaşul şi mi-am dat sea­ma prin mila lui Dumnezeu că harul ne ajută să mâncăm puţin, demonii însă ne împing să mâncăm mult şi să ne procurăm mâncăruri căutate.

Trei zile m-a chinuit acest gând şi numai cu anevoie l-am alungat prin rugăciune şi lacrimi. Atât de chinuitor este să lupţi chiar şi împotriva unui gând atât de mic.

Pe când eram la metoc mi s-a întâmplat aceasta: mân­cam pe săturate, dar după două ore puteam mânca din nou aceeaşi cantitate. Am început să-mi supraveghez gre­utatea pe un cântar şi ce văd? In trei zile am pus patru ki­lograme. Şi am înţeles că aceasta era o ispită, pentru că noi, monahii, trebuie să ne uscam trupurile, ca în ele să nu mai fie nici o mişcare care să tulbure rugăciunea. Un trup sătul e o piedică pentru rugăciunea curată şi Duhul Sfânt nu vine într-un pântece ghiftuit. Pe de altă parte, trebuie postit cu măsură, ca trupul să nu slăbească înainte de vre­me şi să rămână în stare să-şi facă ascultarea. Am cunos­cut un frate sub ascultare care se uscase de atâta post, dar care a slăbit şi a murit înainte de vreme.

Imi aduc aminte că stăteam odată la vecernie în biseri­ca Acoperământului Maicii Domnului, şi părintele N. citea acatistul. Privindu-l mă gândeam: „Ieromonahul e gras, nu se poate închina decât cu anevoie”. In secunda aceea am început eu însumi să fac o metanie şi cineva mi-a dat nevăzut o lovitură peste rinichi; am vrut să strig: „Ţineţi-mă!”, dar n-am putut din pricina tăriei durerii.

Aşa m-a pedepsit cu milostivire Domnul şi prin aceasta am înţeles că nu trebuie să judecăm pe nimeni.

Intr-o zi, după rugăciune, şedeam şi mă gândeam: „Nu vreau să mor”. Şi ziceam:

„Doamne, Tu vezi inima mea, că nu vreau să mor. Când cineva nu şi-a văzut multă vreme rudele, merge cu bucurie la ele, dar pe Tine, Milostive Doamne, sufletul meu Te cunoaşte şi, cu toate acestea, nu vreau să mor”.

Şi am primit acest răspuns în inima mea:

 „Aceasta pentru că Mă iubeşti puţin”.

Şi într-adevăr, iubesc puţin pe Domnul.

________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire, Despre moarte, Despre nejudecarea aproapelui

Pildă din viața sfântului despre nejudecare

Mănăstirea Sfântul Panteleimon este foarte mare şi nu uşor de ocârmuit. Feluritele ramuri ale gospodăriei au fiecare mai-marele său, numit iconom. Iconomii, în vârtutea răspunderii lor, uneori nu pot urma rânduielii de obşte a Mănăstirii şi de aceea în marea trapeză obştească îşi au o masă aparte, “a iconomilor”, la care fiecare şade după cum îi îngăduie lucrul. În ultimii mulţi ani Părintele Siluan devenise iconom şi mânca în zilele de rând la această masă.

Mănăstirea Sfântul Pantelimon

Printre iconomi se afla şi un monah, Părintele P., ce se deosebea în chip izbitor de ceilalţi fraţi prin capacităţile sale, dar cumva, în chip curios, lucrurile <<nu-i prea ieşeau>>. Bogata iniţiativă a Părintelui P., în majoritatea cazurilor nu afla încuviinţarea celorlalţi părinţi şi nimic din tot ce săvârşea nu avea sorţi de izbândă. Cândva, cu prilejul unei obişnuite năruiri a iniţiativelor sale, fapta sa a fost supusă unei aspre critici în trapeză, la masa iconomilor. Părintele Siluan şedea împreună cu ceilalţi dar nu lua parte defel la <<judecată>>. Atunci unul dintre iconomi, Părintele M., întorcându-se către el, zice:

– Tu taci, părinte Siluan; înseamnă că eşti de partea Părintelui P. Nu-ţi sunt la inimă interesele aşezământului nostru… Ce pagubă a pricinuit el Mănăstirii!

Părintele Siluan tăcea; curând îşi sfârşi masa, iar apoi, ducându-se la Părintele M. care deja ieşise din trapeză, îi zise:

– Părinte M., de câţi ani eşti în Mănăstire?

– De treizeci şi cinci de ani.

– M-ai auzit vreodată să fi osândit pe cineva?

– Nu, nu te-am auzit.

– Şi-atunci cum de vrei să încep acum să-l înjosesc pe Părintele P.?

Părintele M. s-a tulburat şi i-a răspuns ruşinat:

– Iartă-mă.

– Ierte Dumnezeu.

 “Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre nejudecarea aproapelui