Arhive lunare: Decembrie 2014

„Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmaşi”

Aşa cum lui Luca şi Cleopa le ardea inima când Dom­nul mergea împreună cu ei pe cale [Le 24,32], aşa şi acum multor monahi inima le arde de iubire pentru Domnul, şi în84186 duh smerit şi în iubire sufletul lor se alipeşte de Unul Dumnezeu. Dar sufletul monahului împătimit după bani sau lucruri sau îndeobşte după orice lucru pământesc nu poate iubi pe Dumnezeu cum trebuie, pentru că mintea lui e împărţită între Dumnezeu şi lucruri, iar Domnul a spus că nu putem sluji la doi domni [Mt 6, 24]. Tot aşa şi cu mirenii: mintea lor e ocupată de cele pământeşti şi nu pot iubi pe Dumnezeu aşa cum îl iubesc monahii.

Chiar dacă se gândeşte la cele pământeşti, monahul o face numai în măsura în care acest lucru e de trebuinţă pentru viaţa trupească, dar duhul lui arde de iubire pentru Dumnezeu; deşi lucrează cu mâinile, cu mintea el rămâne în Dumnezeu. Aşa cum Sfinţii Apostoli grăiau cuvânt po­porului, dar sufletul lor era întreg în Dumnezeu, pentru că Duhul lui Dumnezeu era viu în ei şi călăuzea mintea şi inima lor, aşa şi monahul, chiar dacă cu trupul sade într-o chilie mică şi săracă, cu duhul el vede slava lui Dumnezeu, în toate el îşi păzeşte curată conştiinţa ca să nu supere pe fratele şi să nu întristeze prin vreun gând rău pe Duhul Sfânt Care este în el [cf. Ef 4, 30]. El smereşte sufletul său şi prin smerenie îndepărtează pe vrăjmaşi atât de la sine însuşi, cât şi de la oamenii care cer rugăciunile lui.

Sunt monahi care cunosc pe Dumnezeu, cunosc şi pe Maica Domnului, pe sfinţii îngeri şi raiul, dar cunosc şi pe demoni şi chinurile iadului, şi cunosc aceasta din expe­rienţă.

În Duhul Sfânt sufletul cunoaşte pe Dumnezeu. Duhul Sfânt ne dă, pe cât e cu putinţă acest lucru, să cunoaştem încă de aici deplinătatea bucuriei raiului, pe care fără ha­rul lui Dumnezeu omul n-ar putea-o purta, ci ar muri.

Monahul cu multă experienţă duce luptă cu vrăjmaşul mândriei, şi Duhul Sfânt îl învaţă, îl povăţuieşte şi-i dă pu­terea de a-l birui. Monahul înţelept izgoneşte prin smere­nie orice înălţare şi mândrie. El spune:

„Nu sunt vrednic de Dumnezeu şi de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului şi voi arde veşnic în foc. Sunt cu adevărat mai rău decât toţi şi nevrednic să fiu miluit”.

Duhul Sfânt îl învaţă să gândească aşa despre sine în­suşi; şi Domnul se bucură pentru noi când ne smerim şi ne osândim pe noi înşine şi dă sufletului harul Său.

Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmaşi. Dar cel ce se socoteşte în inima sa vrednic de focul cel veşnic, nici un vrăjmaş nu se poate apropia şi nici un gând lumesc nu pătrunde în sufletul lui, ci toată mintea şi toată inima lui rămân în Dumnezeu. Iar cine a cunoscut pe Du­hul Sfânt şi a fost învăţat de El smerenia, acela a ajuns asemenea învăţătorului său, Iisus Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, şi s-a asemănat Lui.

Noi toţi, care urmăm lui Hristos, norodul ales de Dum­nezeu şi deosebit al monahilor, ducem o luptă cu vrăjma­şul. Suntem în război şi straja noastră e de fiecare zi şi de fiecare ceas. Pe cel căruia îi place să-şi taie voia proprie, pe acela vrăjmaşul nu-l răpune; dar pentru a birui pe vrăj­maşul trebuie să ne învăţăm smerenia lui Hristos, iar sufle­tul care are această smerenie, acela a biruit pe vrăjmaşul..

Dar să nu deznădăjduim, pentru că Domnul e nemăsu­rat de milostiv şi ne iubeşte.

Prin harul Sfântului Duh, Dumnezeu dă sufletului să cunoască ce rugăciune este începătoare, care e de mijloc şi care este desăvârşită. Dar şi rugăciunea desăvârşită Dom­nul n-o ascultă pentru că sufletul ar fi desăvârşit, ci pentru că El este milostiv şi vrea, ca o mamă iubitoare de copii, să mângâie sufletul, ca el să ardă şi mai mult şi să nu cu­noască odihna nici ziua, nici noaptea.

Rugăciunea curată are nevoie de pacea sufletului, dar nu poate fi pace în suflet fără ascultare şi înfrânare.

Sfinţii Părinţi pun ascultarea mai presus decât postul şi rugăciunea, pentru că fără ascultare omul poate crede de­spre sine însuşi că e un nevoitor [ascet] şi un rugător, dar cine şi-a tăiat voia sa întru toate înaintea „bătrânului” [„sta­reţului”] şi a duhovnicului său, acela are mintea curată.

Monahul neascultător nu va şti niciodată ce este rugă­ciunea curată. Omul mândru şi căruia îi place să-şi facă voia proprie, chiar dacă a trăit o sută de ani în mănăstire, nu va cunoaşte nimic duhovnicesc, pentru că prin neas­cultarea sa întristează pe „bătrâni” [„stareţi”] şi, în ei, pe Dumnezeu.

Vai monahului care n-ascultă de „bătrâni” [„stareţi]. Mai bine ar fi fost să rămână în lume. Dar, chiar şi în lu­me, oamenii ascultă de părinţii lor şi îi cinstesc pe cei bă­trâni, se supun stăpânilor şi ascultă de mai-marii lor.

Vai nouă! Domnul, împăratul cerului şi al pământului şi a toată lumea, S-a smerit pe Sine însuşi şi S-a supus Maicii Sale şi Sfântului Iosif, dar noi nu vrem să ascultăm de „bătrânul” [„stareţul”] nostru pe care-l iubeşte Domnul şi căruia El ne-a încredinţat. Dacă „bătrânul” are un carac­ter rău, măcar că aceasta este o mare pacoste pentru as­cultător, acesta trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru el întru smerenia duhului, şi atunci Domnul va milui şi pe ascultător şi pe „bătrân”.

__________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre monahi