Strâmtă este poarta şi îngustă calea ce duce la viaţă

Calea creştinului, în linii mari, este precum urmează. La început omul este atras către Dumnezeu de darul harului, şi odată atras începe îndelungul răstimp al încercărilor. Libertatea omului este pusă la încercare, precum şi încrederea sa în Dumnezeu, iar uneori ele sunt <<aspru>> supuse încercării. De obicei la începutul întoarcerii către Dumnezeu cererile abia rostite, şi cele mici, şi cele mari, repede şi minunat le împlineşte Dumnezeu; dar când începe perioada încercărilor totul se schimbă, şi cerul pare a se închide şi rămâne surd tuturor rugăciunilor. Creştinului râvnitor toate în viaţă îi devin grele. Purtarea oamenilor faţă de el se înrăutăţeşte, încetează să-l mai cinstească; ceea ce altora li se iartă, lui nu i se iartă; osteneala lui aproape întotdeauna se răsplăteşte mai prejos de norme, trupul uşor i se îmbolnăveşte; firea, împrejurările, oamenii – toate se întorc împotriva lui. Toate înzestrările sale fireşti, nu mai prejos decât ale altora, el nu şi le poate înfăptui. Tuturor acestora li se adaugă multe năpădiri ale puterilor drăceşti. Şi cea de pre urmă, cea mai grea suferinţă, de nepurtat – Dumnezeu îl părăseşte. Atunci suferinţa îşi atinge culmile, căci prin aceasta de pe urmă întreg omul este atins, în toate planurile fiinţei sale.

Dumnezeu părăseşte omul?… Oare este cu putinţă?… Şi totuşi, în suflet, în locul simţământului apropierii de Dumnezeu, pe care îl cercase, vine altul, acela că El este nesfârşit, neajuns de departe, dincolo de lumile stelelor, şi toate chemările omului pier neputincioase în nesfârşitele văzduhuri. Lăuntric, sufletul îşi înteţeşte strigătul către El, dar nu vede nici ajutor, nici măcar păs. Totul devine greu. Totul se dobândeşte prin osteneli nemăsurat de multe, şi omului i se iveşte gândul că asupra lui atârnă blestemul şi mânia lui Dumnezeu. Dar când trec aceste încercări, vede omul că nepătrusă pronia lui Dumnezeu îl păzise în toate căile sale.

Experienţa milenară, trecută din neam în neam, de-a lungul veacurilor, spune că atunci când Dumnezeu vede credincioşia sufletului nevoitorului, precum o văzuse pe cea a lui Iov, îl duce spre hăuri şi culmi de neatins oricărui altuia. Cu cât mai deplină şi mai tare este credincioşia şi încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare va fi şi măsura încercării şi deplinătatea experienţei, ce poate atinge praguri vădit la ultimele limite cu putinţă omului.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s