Arhive pe categorii: Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a cincisprezecea – Dragostea față de vrăjmași

49226Domnul ne-a spus: „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”, iar cel ce-și iubește vrăjmașii este asemenea Domnului Iisus Hristos.

Cel ce are puterea să-și iubească vrăjmașii Îl cunoaște pe Domnul nostru Iisus Hristos în duh și în adevăr. Cel ce însă n-o are dăinuie încă în ghearele morții, iar harul și dragostea lui Dumnezeu nu sunt, cu adevărat, în chip deplin, împreună cu el. Dacă ai puterea să ierți greșelile fratelui tău și să-i iubești pe vrăjmașii tăi, atunci îți vei dobândi iertarea păcatelor proprii, iar Domnul îți va îngădui cunoașterea Sfântului Său Duh.

Doamne, învață-ne pe noi, prin Sfântul Tău Duh, să ne iubim vrăjmașii și să ne putem ruga, cu lacrimi, pentru dânșii!

Punctul cel mai înalt al Sfintei Evanghelii, împlinirea desăvârșită a asemănării cu Iisus Hristos, este tocmai această iubire a vrăjmașilor. Ați auzit că s-a spus: Să-l iubești pe aproapele tău și să-l urăști pe vrăjmașul tău; dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru celui din Ceruri, că El face să răsară Soarele Său peste cei răi și peste cei buni și face să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți (Mat. 5, 43-45). Domnul nostru Iisus Hristos nu doar a predicat acestea, ci le-a trăit în adâncurile inimii Sale. Spânzurat pe Cruce, a primit să moară pentru mântuirea vrăjmașilor Săi, iar cu ultima suflare Și-a iertat călăii.

Pentru că „Domnul are milostenie față de toți oamenii, cel ce vrea să-L iubească și să fie împreună cu El trebuie să-și iubească vrăjmașii”, ne avertizează Sfântul Siluan. A-L cunoaște pe Dumnezeu, Care este iubire, înseamnă, așadar, a-L iubi nu numai pe El, ci și pe cei pe care El i-a iubit: toate ființele omenești, indiferent de rasă, de sex, de religie sau de status social, în mod special pe cei săraci, pe cei neputincioși, pe cei alungați și pe vrăjmași. Iar iubirea aceasta trebuie să fie întocmai așa după cum i-a iubit El: iertându-i, slujindu-i, primind să-ți dăruiești viața pentru ei. În sensul acesta, dragostea față de vrăjmași este cu mult mai mult decât o lege morală; este un principiu ontologic și spiritual, de nedespărțit de unirea noastră cu Iisus Hristos întru Duhul Sfânt.

Și aici starețul Siluan este foarte clar: cel ce nu-și iubește vrăjmașii n-a învățat încă de la Sfântul Duh să iubească cu adevărat pe Dumnezeu și pe aproapele. Iar harul dumnezeiesc nu sălășluiește deplin în lăuntrul său și nu-L poate „cunoaște pe Domnul, nici blândețea Duhului Sfânt”. Iar aceasta, s-o reținem, indiferent de milostenia sa, de nevoințele sale liturgice și ascetice. Alături de smerenie, de care nu poate fi despărțită, iubirea vrăjmașilor este, deci, aceea care, mai presus de toate ritualurile, de lucrările teologice și de trăirile mistice – fie ele și cele mai alese – mărturisește adevărul Bisericii și al vieții întru Hristos.

Dar cine sunt oare vrăjmașii noștri? Fără îndoială, Sfântul Siluan, contemporan al marii teorii staliniste, se gândea, înainte de toate, la asupritorii Bisericii rusești, ca și la toți cei cărora, rătăciți în păcate, nu le păsa de Dumnezeu sau Îl tăgăduiau. Cu toate acestea, noțiunea de iertare a vrăjmașilor trebuie înțeleasă în sens mai larg. Vrăjmașul nostru nu este numai cel ce ne face sau ne dorește răul – nouă sau celor apropiați nouă –, cel care ne rănește sau ne ocărăște, cu bună știință sau nu; ci este, deopotrivă, și cel ce ne supără sau nu ne ascultă, se opune voii și planurilor noastre, ne irită prin caracterul și felul său de a fi. Mai mult încă, vrăjmașul nostru este și „celălalt”, cel ce nu este și nu trăiește asemenea nouă, nu gândește ori nu se închină asemenea nouă, nu aparține aceleiași etnii, clase sociale ori confesiuni cu noi, și care, chiar prin aceasta, ne stânjenește, ne determină să ne interogăm și ne pune sub semnul întrebării.

Iubirea aceasta față de vrăjmași trebuie însă să-i includă și pe satan și îngerii săi, diavolii? Se cuvine ca, în punctul acesta, să interpretăm cu luare-aminte scrierile Sfântului Siluan. Și aceasta, fiindcă diavolul, vrăjmașul nostru, care ne vrea moartea și ne vrea despărțiți de Dumnezeu, n-ar putea în nici un caz să devină aproapele nostru. De aceea trebuie să ne luptăm cu el – având drept arme dragostea și smerenia –, iar nu să-l iubim. În schimb, războindu-ne împotriva lor din toate puterile noastre, putem, asemenea starețului Siluan, încerca mila față de diavoli, „putem să-i deplângem, fiindcă sunt despărțiți de tot binele, care este Dumnezeu.”

Cum oare să ne iubim vrăjmașii? Se cuvine, ne avertizează Sfântul Siluan, să ne amintim că „Domnul îi iubește, în ciuda a orice, că a murit pe Cruce, în chinuri, și pentru mântuirea lor”. De aici recurg patru principii, care ar trebui să ne călăuzească în relațiile cu ceilalți. Cel dintâi: se cuvine să rezistăm înaintea oricărei intenții de a-l judeca pe aceasta, înaintea oricărui resentiment sau sentiment de ură față de el; fiindcă a bombăni împotriva cuiva, a-l critica, înseamnă, din punct de vedere duhovnicesc, a deveni asemenea lui. În al doilea rând, se cuvine „să ne fie milă de vrăjmași, cum ne este de proprii noștri copii”, conștientizând suferințele pe care le îndură din cauza patimilor lor și a duhurilor rele – un om rău, coleric sau însetat de putere este, din punct de vedere duhovnicesc, bolnav. În al treilea rând, trebuie să le arătăm milostenie, în ciuda tuturor  neplăcerilor și durerilor pe care ni le-au cauzat; să ne amintim că Domnul a poruncit ucenicilor Săi să ierte până la șaptezeci de ori câte șapte (Mat. 18, 22), subliniind astfel că nu ne va primi jertfa decât după ce, mai înainte, ne vom fi împăcat cu frații și surorile noastre. Mai mult, Sfântul Siluan precizează că, în măsura în care noi le vom ierta celorlalți greșelile comise față de noi, Domnul nu Și le va aminti pe ale noastre la Judecata de Apoi. În al patrulea rând, iubirea vrăjmașilor înseamnă a ne obișnui să ne rugăm pentru ei, din toată inima noastră, așa cum ne rugăm pentru noi înșine, pentru ca Dumnezeu să Se milostivească de dânșii, să-i slobozească de cel rău și să-i aducă pe cale pocăinței.

O asemenea cale este, desigur, anevoioasă. „Este foarte ușor să iubești pe un sfânt, căci este vrednic de aceasta”, dar pe un mare păcătos, care, pe deasupra, ne-a mai și supărat, ne disprețuiește, ne face rău, cum oare să-l poți iubi? În absența harului, fără sălășluirea lui Iisus Hristos cel atot milostiv în inimile noastre, lucrul acesta este cu neputință. Numai „Duhul lui Dumnezeu ne poate dărui puterea de a-l iubi”. La început, totuși, trebuie „să ne silim un pic inima”, ne sfătuiește Sfântul Siluan. Văzându-ne străduințele, bunele noastre intenții, Domnul ne va ajuta. Dacă totuși nu putem dintr-o dată face aceasta, un lucru de nimic ne stă în putință: „dacă nu-ți iubești vrăjmașii, cel puțin nu-i bruftului și nu-i blestema; acesta este deja un pas înainte. Iar dacă nu poți rosti rugăciuni pentru ei, atunci măcar suspină pentru ei înaintea lui Dumnezeu.” La urma urmelor, dacă nu putem face nici aceasta, ne rămâne posibilitatea de a ne recunoaște slăbiciunea, de a ne mărturisi neputința și de a ne întoarce către Domnul, către Preasfânta Sa Maică și către toți sfinții, ca să ne ajute.

Cu adevărat, „mare este lucrarea celui ce se roagă pentru sufletul vătămat al celui ce ne mânie, al celui ce ne ocărăște, al celui ce ne face să suferim; dar și noi vom dobândi în schimb iertarea Domnului, darul harului, îndelunga răbdare, puterea de a răbda suferințele, darul rugăciunii”. Darurile duhovnicești ale iubirii față de vrăjmași sunt nenumărate, dar cel mai însemnat este, fără îndoială, liniștea. „Dacă nu ajungem să ne iubim vrăjmașii, sufletul nostru nu-și va afla decât puține clipe de liniște; dacă însă ajungem să-i iubim, pacea se va așterne zi și noapte în sufletele noastre.” În liniștea aceasta, care este totuna cu rugăciunea, ne mai înștiințează Sfântul Siluan, vine o clipă când sufletul nu-i mai vede pe vrăjmași, căci el doar Îl contemplă pe Dumnezeu. Și atunci, rugăciunea, care ar fi trebuit să se înalțe fără odihnă spre Ceruri, țâșnește singură din sufletele noastre, astfel: „O, Dumnezeule, cel Atotputernic, dăruiește-ne nouă darurile Sfântului Tău Duh, pentru ca să cunoaștem astfel slava Ta și ca să viețuim pe pământ în pace și în dragoste, pentru ca să nu mai existe nici ură, nici război, nici vrăjmași, ci să dăinuie singură dragostea pe întreg pământul. În felul acesta, nu vom mai avea nevoie nici de armate, nici de închisori și va fi o bucurie să trăiască pe acest pământ, pentru toți fiii Tăi!”

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a paisprezecea – Fratele nostru este propria noastră viață

57379Urmărind mântuirea tuturor oamenilor, dragostea vrea să meargă până la capăt; de aceea, ea cuprinde nu numai lumea celor ce viețuiesc în clipa aceasta pe pământ, ci și pe cei care au răposat, până și iadul, și pe cei ce nu s-au născut încă, altfel spus, ea este Adamul total.

Binecuvântat este sufletul ce-și iubește fratele, fiindcă fratele nostru este propria noastră viață!

Sufletul se întristează când îl vede pe aproapele pătimind. Dacă mi s-ar îngădui să fiu de folos fie și unui singur om, L-aș preamări pe Domnul în vecii vecilor.

Trebuie să avem sufletul milostiv și să iubim nu numai oamenii, ci să prețuim întreaga creatură, tot ceea ce a fost zidit de Bunul Dumnezeu.

Sfântul Siluan nu spune că viața fratelui îl interesează sau îl privește, ci că viața lui este propria sa viață. Atingem aici semnificația cea mai adâncă a celei de-a doua porunci a lui Iisus Hristos: Iubește-l pe fratele tău ca pe tine însuți! (Mat. 22, 39). La starețul Siluan, acest „ca pe tine însuți” nu arată măsura în care trebuie să ne iubim aproapele; ci arată unitatea ontologică, consubstanțialitatea neamului omenesc în cel dintâi Adam – protopărintele nostru –, împărțit prin cădere și restaurat în Iisus Hristos. Anulând toate separațiile spațiale și temporale, Noul Adam recapitulează într-Însul toate ființele vii, pe cei morți și pe cei ce nu s-au născut încă.

A-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine înseamnă a-l iubi ca și când ar aparține propriei nostre vieți. „Cu cât dragostea este mai adâncă, cu atât suferința este mai mare”, ne amintește Sfântul Siluan. Cu cât mai deplin va dăinui Iisus Hristos în lăuntrul sufletelor noastre, cu atât mai mult dragostea Sa răstignită pentru protopărintele Adam va spori în noi, și cu atât mai mult vom trăi suferința și păcatul aproapelui ca și când ar fi ale noastre. Aceasta este treapta cea mai înaltă a milosteniei: părtășia la crucea aproapelui, pe care o luăm nu numai asupra noastră, ci și în lăuntrul nostru, într-un proces de interiorizare întru Hristos.

Întocmai așa arată viețuirea Sfântului Siluan. Este uimitor să constatăm felul în care, acest simplu țăran, abia trecut prin școală, retras apoi la Sfântul Munte, fără să fi citit nici un ziar, resimte în inima sa toate tragediile vremii sale. Ca și când Duhul Sfânt, în lucrarea Sa de curățire prin intermediul rugăciunii, ar descoperi în chip direct sufletului problemele și suferințele oamenilor, făcând inutile învolburările de suprafață ale istoriei, înfățișate de mass-media.

Conștient deopotrivă de apartenența sa la acel Adam total și de valoarea unică a fiecărei persoane, Sfântul Siluan varsă lacrimi pentru toate neamurile pământului, pentru toți cei care n-au ajuns la cunoașterea lui Dumnezeu și a marii Sale milostenii, pentru cei ce pătimesc din cauza mândriei sau a neștiinței lor, pentru cei ce suspină în suferință, în foamete și în războaie. „Monahul este cel care se roagă pentru întreaga lume, așa cum se roagă pentru sine însuși”, mai notează Sfântul Siluan, dând-o drept pildă pe Preacurata Fecioară Maria. Dacă aceste cuvinte ne dezvăluie sensul adânc al monahismului, ele sunt la fel de potrivite pentru orice creștin. Fiindcă, numai datorită rugăciunii celor ce viețuiesc, lumea aceasta, așa divizată cum este, dăinuie încă și nu se risipește în bucăți. De aceea, fiecare dintre noi, după puterile și după măsurile proprii, este chemat să devină un adevărat culoar de intermediere între pământ și Ceruri.

Dacă starețul Siluan plânge, zi și noapte, pentru întreaga lume, aceasta se datorează faptului că sufletul său, mânat de Duhul lui Iisus Hristos, „arde de dorința ca toți oamenii să ajungă la cunoașterea adevărului în deplinătatea sa și să întrezărească Slava Domnului nostru Iisus Hristos”. Acesta se cuvine să fie, ne mai spune Sfântul Siluan, „singurul nostru gând” și singura noastră rugăciune: „ca toți oamenii să se mântuiască”, ceea ce înseamnă să se vindece de patimi, să li se ierte păcatele, să li se restureze în întregime ființa și să se împace cu Dumnezeu. Atâta vreme cât oamenii, în totalitatea lor, nu se vor sălășlui, cu bucurie și liniște, în Împărăția cerurilor, nici un suflet plin de iubire dumnezeiască nu va cunoaște odihna.

Sfântul Siluan se roagă, așadar, pentru mântuirea universală. Prin aceasta, împlinește chiar dorința lui Dumnezeu (I Tim. 2, 4) și milostenia lui Iisus Hristos, care nu îngăduie pierderea nici unui suflet. Covârșit de flacăra dumnezeiască, starețul depășește, prin milostenia sa, categoriile morale și spațio-temporale, pentru a îmbrățișa întreaga lume a celor vii și a celor morți, a credincioșilor și a ereticilor, a prietenilor și a vrăjmașilor. Prin puterea sa de mijlocire universal, Siluan amplifică Biserica până dincolo de marginile ei văzute, pentru a-și îndeplini cea mai înaltă misiune: jertfa proprie și jertfa lui Iisus Hristos pentru mântuirea întregii lumi, pentru ca dragostea nebună a lui Dumnezeu să strălucească în întreaga creație.

De la rugăciune și de la dorință la credință și nădejde nu este, de cele mai multe ori, decât un pas. Iar Sfântul Siluan a experiat prea îndelungă vreme milostenia Domnului, pentru a nu încerca să treacă dincolo de ea. Fără a îndrăzni să închipuie mai dinainte cum va fi la Judecata din Urmă, care nu Îi poate aparține decât lui Dumnezeu, Siluan nădăjduiește într-o asemenea mântuire a tuturor: „Noi, toți cei păcătoși, vom fi mântuiți”, afirmă el. Pentru el, Domnul, Care i-a dăruit tâlharului cel bun, in extremis, moștenirea Raiului, nu o va refuza nimănui. Cu o condiție totuși: ca toți să se pocăiască. De aici, rugăciunea sa stăruitoare, care trebuie să fie și a noastră: pentru ca toți bărbații și toate femeile de pe pământ să se pocăiască, deschizându-și astfel sufletul înaintea harului Duhului Sfânt, care îi va face să-L cunoască pe Dumnezeu, laolaltă cu dragostea și smerenia Sa nesfârșită. Numai în felul acesta, tot răul și toată ura vor fi alungate de pe pământ și pacea va domni.

Ce putem însă face pentru cei ce nu vor sau au refuzat să se pocăiască, cei ce stăruie în întuneric? Pentru aceștia, trebuie să ne înmulțim rugăciunile și să ne smerim și mai mult sufletele, după cum îi spune un ascet de la Muntele Athos Sfântului Siluan: „Dacă mi-ar sta în putință, i-aș scoate pe toți din adâncurile iadului, și numai atunci sufletul meu și-ar afla liniștea și se va putea veseli.” Este aici o modalitate tainică de a se întâlni cu Moise și cu Sfântul Pavel, cei ce s-au dovedit pregătiți să-și jertfească propria lor mântuire, pentru a-i mântui pe ceilalți (v. Rom. 9, 3).

Avem de-a face aici cu o preschimbare a pocăinței personale în pocăință ontologică, posibilă doar în creuzetul iubirii. Iată culmea cea mai înaltă a milosteniei! „Dacă fiecare persoană omenească, creată după chipul Preasfintei Treimi, ajunge să cuprindă și să includă în propria sa existență totalitatea existenței omenești, atunci ea este purtătoare, după cum este fiecare persoană a Sfintei Treimi, a întregii plinătăți a Ființei dumnezeiești; și atunci, tot răul care se săvârșește în lume nu mai este condiderat doar ca ceva din afara noastră, ci ca propriul nostru rău. Numai asumându-ne greșelile celuilalt ne dovedim adevărata dragoste”, scrie Arhimandritul Sofronie. Sufletul trebuie să se pocăiască nu numai pentru propriile păcate, ci și pentru ale celorlalți, pe care să le ia asupra sa, ca și când ar fi ale sale.

O asemenea rugăciune de intermediere și de pocăință este anevoiasă și dureroasă. Ea se constituie, de facto, într-un adevărat martiraj interior. Sfântul Siluan ne amintește, pe bună dreptate: „A ne ruga pentru ceilalți oameni însemnă a ne vărsa sângele pentru ei.” Înseamnă a-ți dărui viața lui Dumnezeu pentru ceilalți, așa după cum Dumnezeu Și-a dăruit unicul Său Fiu pentru mântuirea noastră. Înseamnă a ne înălța pe Cruce – locul paroxismului iubirii –, acolo unde Iisus Hristos Și-a jertfit trupul și Și-a vărsat sângele pentru a dărui viață lumii.

Este aici una dintre cele mai însemnate învățături ale Sfântului Siluan: nimeni nu se poate mântui de unul singur. Mântuirea – ca și păcatul – nu este o chestiune proprie sau individuală. Ci este un eveniment ontologic, care privește întreaga omenire și, mai mult încă, întreaga zidire dumnezeiască. În minunatele pagini de delicatețe interioară, starețul Siluan ne vorbește despre tristețea care-l copleșește după ce a smuls, fără nici o necesitate, o frunză dintr-un pom, despre nenumăratele lacrimi, vărsate timp de trei zile, pentru că a rănit mortal o muscă ce-l supărase, sau pentru a fi aruncat apă fierbinte asupra unui cuib de lilieci, ca să scape de ei. „Din ziua aceea, n-am mai făcut rău nici unei creaturi. Căci Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne învață să iubim tot ceea ce viază.”

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a treisprezecea – Taina iubirii

75853Nimic nu este mai bun în lumea aceasta decât dragostea de Dumnezeu și față de aproapele. Întru aceste două iubiri sufletul își află pacea și bucuria.

Dragostea față de Dumnezeu, împreună cu blândețea Sfântului Duh îl pot face pe om să uite întru totul cele ale pământului. Când Duhul sălășluiește în întregime în Dumnezeu, omul uită de lume. Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu iubește întreaga lume.

Nu-l judeca pe aproapele, căci se întâmplă adeseori să spui lucruri rele despre un om, fără să-l cunoști bine; dar se poate întâmpla ca acesta să fie, prin duhul său, asemenea unui înger.

Cu cât este mai mare iubirea, cu atât mai însemnate sunt întristările și durerile sufletului. Cu cât este mai desăvârșită dragostea, cu atât mai desăvârșită este cunoașterea lui Dumnezeu. Cu cât este dragostea mai fierbinte, cu atât este și rugăciunea mai stăruitoare. Dacă dragostea este desăvârșită, viața este încă și mai sfințită.

Dumnezeu se arată oamenilor cu ajutorul Sfântului Duh, asemenea unui Dumnezeu nu numai iubitor, dar care este  însăși iubirea (v. I In 4, 8). Așa după cum El ne cunoaște iubindu-ne, nici noi nu putem să-L cunoaștem decât iubindu-L, pe El și pe aproapele nostru. Să nu credem că nu are însemnătate cum anume iubim: trebuie să iubim așa cum El ne-a iubit pe noi. Fiindcă există iubiri și iubiri – dar știm cu toții că nici un cuvânt n-a fost, poate, atât de trivializat ca acesta.

Dar să nu ne amăgim singuri: iubirea evanghelică nu este dragostea egocentrică, sentimentală și posesivă a inimii pline de pasiune, care ne împarte lăuntric, ridică bariere (ale dragostei de sine) împrejurul nostru, pentru că așteaptă totul de la cei din jur. Nu! Iubirea evanghelică este iubirea dezinteresată și smerită a inimii eliberate de tirania eului, care înfrânge orice separație fiindcă știe să ierte, să-l primească și să-l accepte pe celălalt așa cum este, fără prejudecăți. Adevărata dragoste constă în a dărui celuilalt puterea de viață și harul pe care le-am dobândit și continuăm să le primim de la Dumnezeu, îndeosebi cu ocazia Sfintei Euharistii. Numai trăind iubirea aceasta, după calea arătată de Iisus Hristos, putem împlini chipul lui Dumnezeu în lăuntrul nostru.

La Sfântul Siluan, iubirea față de aproapele se dovedește nu atât prin faptele bune (exterioare), cât printr-un fel de a fi (interior). Avem de-a face, în cazul lui, cu un ethos, fondat pe primirea plină de bucurie și slujirea smerită a fratelui, blândețea și răbdarea în relațiile cu acesta, atenția acordată celuilalt. În chip concret, aceasta înseamnă a avea grijă de cineva, a nu-l judeca, a nu gândi rău despre el, a nu-l răni și a nu-l indispune – „fie și prin expresia chipului nostru” –, a nu-i impune propria noastră voie, a ne arăta milostivi față de ființa care păcătuiește sau suferă. Dacă o cer împrejurările, îl putem mustra pe aproapele nostru, dar nu cu scopul de a-l nimici, ci de a-l îndrepta, în chip frățesc, referindu-ne la faptele comise, și nu la persoana sa, și aceasta, cu conștiința eliberată de orice sentiment negativ sau de mânie.

Aceasta a fost atitudinea Sfântului Siluan, îndeosebi în relațiile sale cu lucrătorii, atunci când a fost iconom la mănăstire. Și în felul acesta S-a purtat Domnul Însuși, pe toată durata vieții Sale pământești. După Înviere, când l-a văzut pe Petru – care se lepădase de trei ori de El –, nu i-a reproșat nimic, ci numai l-a întrebat: Mă iubești tu pe Mine? (Io. 21, 15). Dacă și noi facem la fel, ne vom păstra pacea în suflete, iar „Sfântul Duh ne va iubi și ne va ajuta în toate”. Vom intra astfel în dinamica tainică a împreună-lucrării divino-umane, conform căreia, cu cât dăruim mai mult, cu atât dobândim mai mult. „Harul vine din tot ceea ce este bun, dar mai ales din dragostea față de fratele nostru. Când îl iubim pe fratele nostru, dragostea lui Dumnezeu este cu noi.” Și, oare, nu ajunge adesea un simplu gest prietenesc, o vorbă plăcută sau un simplu zâmbet, pentru ca „sufletul să resimtă în lăuntrul lui o schimbare binefăcătoare?” În schimb, „doar pentru o privire neprietenească putem pierde harul și dragostea dumnezeiască”.

Însă o asemenea noblețe a inimii și a caracterului nu este firească. Ea este cu putință numai întru Duhul Sfânt, Care, după cum ne spune și Sfântul Siluan, „este iubire, provoacă la iubire, dă puterea de a iubi”. Prin aceasta, noblețea este de nedespărțit de smerenia lui Iisus Hristos, care-i este condiția și chipul ascuns. Hristos ne-a arătat calea smereniei spălând picioarele ucenicilor Săi, primind să fie răstignit pe Cruce și să Se pogoare la iad. După învățătura Sa, dragostea înseamnă renunțarea la propria voință, slujirea aproapelui, răstignirea eului propriu și jertfelnicia de sine (v. In 15, 13). Cu cât mai mult vom fi de acord să ne micșorăm înaintea celorlalți și să le dorim binele, mai mult chiar decât nouă înșine, cu atât mai bine vom vedea cât de mare este dragostea lui Dumnezeu, prin urmare se cuvine să-i iubim și să suferim pentru durerile lor.

Întemeiată astfel pe smerenie, dragostea este, pentru Sfântul Siluan, izvorul libertății și al egalității. Logica sa este opusă ordinii socio-economice: dacă este cu neputință ca toți oamenii să fie conducători de stat, directori sau episcopi, în schimb, fiecare – oricare ar fi starea sa sau împrejurările vieții sale – este iubit de Dumnezeu și-L poate iubi pe Domnul și pe aproapele său. Până la urmă, numai aceasta are însemnătate pentru suflet și pentru mântuirea sa.

Sfântul Siluan ne avertizează: „Luați aminte, frații mei, și nimeni să nu cadă pradă amăgirii: cel ce nu-l iubește pe fratele său nu-L va iubi cu mult mai mult pe Dumnezeu.” Cele două porunci ale Domnului – dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele – sunt una. Pentru Sfântul Siluan, totuși, dragostea față de Dumnezeu este pe primul loc; ea este, într-un anumit fel, fundamentul și izvorul dragostei omenești. Ea crește în inimile noastre după o scară ce corespunde diverselor grade de curățire a inimii, de biruință asupra patimilor și de lucrare conștientă a harului. Iubirea desăvârșită, așa cum a dovedit-o îndeosebi Fecioara Maria, este starea în care întreaga persoană – trup, suflet și minte – este atât de plină de harul Sfântului Duh, încât nu mai este ea aceea care iubește, ci Iisus Hristos este Cel ce iubește într-însa și printr-însa.

Pe această din urmă treaptă, atinsă și de Sfântul Siluan, mintea este atât de „absorbită în Dumnezeu”, atât de robită de Lumina și atât de plină de amintirea Sa, încât uită de lume și de oameni, nu mai vrea nici măcar să le vadă sau să le audă. Frumusețea creației și suferințele omenirii sunt aproape umbrite de frumusețea și bunătatea lui Dumnezeu; sufletul nu se mai arată interesat de nimic altceva decât de acestea. Dar, în același timp, „după ce va fi uitat de lumea pământească, ca și când nici n-ar exista, omul înalță privirea și o zărește iarăși”.

Înaintea tuturor ispitelor de a părăsi lumea și realitatea, de care nu este scutită nici o tradiție religioasă, mesajul Sfântului Siluan este limpede: omul care se învrednicește să dobândească harul unei mari experiei mistice nu se cuvine să se zăvorască în lăuntrul extazului său. El poate, pentru o vreme, să uite lumea, pentru a se recentra în Dumnezeu, să se lase cu totul în voia contemplației dumnezeiești, dar nu se cuvine să se abandoneze sie însuși. Asemenea Apostolilor, după Schimbarea la Față a lui Iisus Hristos, omul care a dobândit harul trebuie să se întoarcă la sine însuși, să-și amintească de ceilalți oameni și să coboare de pe Tabor. În felul acesta va regăsi lumea, însă în alt chip, cu alți ochi – transfigurând, căci este el însuși transfigurat –, capabili nu numai să vadă prezența Dumnezeului ascuns în inima oamenilor și în creație, ci și să le împărtășească suferințele și bucuriile. „Vei uita cu totul de lume și, când te vei întoarce iarăși la tine și ți-o vei aminti din nou, te vei ruga pentru ea din întreaga ta inimă”, ne asigură Sfântul Siluan.

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a douăsprezecea – Cunoașterea lui Dumnezeu

75825Doamne, Preamilostive, ascultă-mi rugăciunea, fă în așa fel încât toate popoarele pământului să Te cunoască, prin ajutorul Sfântului Tău Duh!

Cel mai de preț din lume este cunoașterea lui Dumnezeu. Credința în Dumnezeu este un lucru, cunoașterea lui Dumnezeu este un altul.

În general, fiecare dintre noi nu poate medita asupra lui Dumnezeu decât în măsura în care a cunoscut harul Sfântului Duh; deoarece, cum oare am putea reflecta și medita la cineva pe care nu l-am văzut, nici nu l-am auzit, nici nu l-am cunoscut?

Sfântul Siluan nu încetează să ne îndemne: „Fiii mei, cunoașteți-L pe Ziditorul Cerului și al Pământului! Cunoașteți dragostea lui Dumnezeu!” Pentru el, nimic nu este mai de preț pe pământ decât această cunoaștere. Orice om, creat, prin firea sa, după chipul dumnezeiesc, este chemat la această cunoaștere.

Starețul ne reamintește vocația dumnezeiască a omului cu atât mai multă putere, cu cât n-a cunoscut el însuși, multă vreme, Sfântul Duh. Trecând, în tinerețea sa, prin îndoială și cunoscând ispita ateismului, Sfântul Siluan cunoaște mai bine ca oricine ravagiile provocate în suflet de necunoașterea lui Dumnezeu și de lipsa credinței. Pentru că „oamenii vor să trăiască după bunul lor plac, ei spun că Dumnezeu nu există”. Pentru că nu-L cunosc pe Dumnezeu și dragostea Sa, oamenii se chinuie pe pământ.

Există, așadar, așezată în adâncul ființei noastre, o sete de cunoaștere. O dorință care nu poate fi întru totul îndestulată decât prin și în Dumnezeu. Atunci când ne depărtăm de Dumnezeu, îndreptându-ne către realitățile pământești, dorința aceasta de neatins se preschimbă în pasiune, antrenându-ne într-o dorință nesfârșită de a cunoaște, o căutare a puterii prin cunoaștere, în care se exprimă voința noastră de a stăpâni lumea și pe cei din jur. Pentru Sfântul Siluan, această cunoaștere, gâdilată de acul curiozității este adesea o manifestare a mândriei. Oricât de folositoare ar putea fi în anumite domenii, în realitate ea nu este esențială: „Dacă Domnul nu ne-a dăruit cunoașterea tainei numeroaselor lucruri din lumea aceasta, este doar pentru că nu avem nevoie de cunoașterea aceasta.” Mai mult, taina aceasta poate fi, într-un anumit fel, înșelătoare: „Nu putem, doar cu ajutorul minții noastre, să cunoaștem toată zidirea lui Dumnezeu.” La ce folosește să explorezi întreg cosmosul, dacă, în schimb, îți vei pierde sufletul, ignorând Cerul? „Ce valoare are știința oamenilor, dacă nu-L cunosc pe Domnul și harul Sfântului Duh, dacă nu știu cum ajunge El la noi și din ce cauză Îl pierdem?”

Cum însă să-L cunoaștem pe Dumnezeu? Starețul Siluan face deosebire  între cele două feluri de cunoaștere, radical diferite: cunoașterea despre Dumnezeu și cunoașterea lui Dumnezeu. Cea dintâi, mai curând intelectuală și exterioară, se dobândește; cea de-a doua, mai degrabă experiată și interioară, este dăruită.

 Astfel, putem căpăta o cunoaștere despre Dumnezeu cu ajutorul studiului, a lecturilor, a reflecției teologice, și chiar a revelațiilor naturale. Cu toate acestea, după cum ne învață Sfântul Siluan, „a căuta să-L cunoaștem pe Dumnezeu prin propria noastră minte este cu totul amăgitor, smintit și nechibzuit.”

În schimb, cunoașterea lui Dumnezeu, așa cum Se dezvăluie El prin iubire, prin milostenia și prin smerenia Sa, nu este cu putință decât cu ajutorul harului. „Numai cu ajutorul minții nu putem cunoaște decât ceea ce aparține lumii pământești, și aceasta numai în parte, în vreme ce cunoașterea lui Dumnezeu și a lumii cerești nu ne-o dăruiește decât Duhul Sfânt.” Mângâietorul este Cel care ni-L revelează pe Iisus Hristos în divino-umanitatea Sa, ne călăuzește sufletul în tainele lui Dumnezeu (v. In. 16, 13-14). Cunoașterea lui Dumnezeu va depinde deci de dispozițiile care ne îngăduie să dobândim și să găzduim harul, în special smerenia, căci „Dumnezeu nu Se dezvăluie decât celor smeriți cu inima”. Roadele sale sunt aceleași cu cele ale harului: dragostea, pacea, „plinătatea bucuriei Raiului”.

Calea cunoașterii duhovnicești nu este, așadar, cea a științei și a studiilor, fie ele și de nivel foarte ridicat; ci trece prin curăția inimii – Fericiți cei curați cu inima, căci aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu (Mat. 5, 8) – și legarea unei relații personale cu Dumnezeu. Ea este de ordinul trăirii: „Cum, oare, am putea înțelege ceea ce nici n-am văzut, nici n-am gustat? Și, dacă n-am cunoscut ceva, cum oare am putea vorbi despre acel lucru? Numai prin trăire și simțire putem cunoaște harul Sfântului Duh.” A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a ne naște cu și întru El, a viețui în El, lăsându-L să viețuiască și El în noi, părtași fiind astfel chiar la viața Sfintei Treimi.

Făcând din experierea Sfântului Duh cheia cunoașterii lui Dumnezeu, Sfântul Siluan ne ajută să depășim vechea dezbatere, răsuflată, între credință și rațiune. Ne îndeamnă, în același timp, să nu ne rătăcim în interminabile dezbateri teologico-dogmatice asupra credinței, care nu sunt, de cele mai multe ori, decât bătălii de cuvinte. „Nu trebuie să discutăm, ci numai să ne rugăm la Dumnezeu și la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, și atunci Domnul ne va lumina.”

„Dar, poate fi, oare, Duhul văzut?” se mai întreabă Sfântul Siluan. În teologia ortodoxă, Dumnezeu este transcendent, de necunoscut, de nevăzut și de negrăit în ființa Sa, și în același timp, imanent, pasibil de a fi cunoscut, văzut și la care poți avea părtășie, prin energiile Sale. În nesfârșita Lui dragoste față de noi, Dumnezeu iese în chip veșnic din Sine Însuși, pentru a ne invita la intimitatea acelui „Față către față”, pentru a ne comunica înțelepciunea Sa și a ne face părtași la însăși viața Sa, adresându-Se tuturor simțurilor duhovnicești, prin care noi auzim „cântarea Cerurilor, putem vedea și gusta” cât de bun este Domnul: „Întru Sfântul Duh Îl cunoaștem pe Domnul, iar Duhul Sfânt pătrunde omul în întregimea sa: suflet, minte și trup.” Cunoașterea aceasta poate fi bruscă și imediată – „dintr-o dată, sufletul Îl vede pe Domnul și-L recunoaște” – sau treptată. Astfel, Sfântul Siluan deosebește patru niveluri ale cunoașterii, corespunzând diferitelor trepte ale harului.

Pe prima treaptă se află credința în existența lui Dumnezeu, dobândită prin raționament filosofic, autosugestie sau anumite mecanisme psihologice. După aceea, vine cunoașterea naturală: „Numai prin contemplarea creației un om bun și care-și păstrează conștiința curată Îl poate cunoaște pe Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. Aceasta este o lucrare a harului, chiar dacă este una abia resimțită.” A treia treaptă este cea a credinței: „Fericit este și acela care, cu toate că nu cunoaște, crede totuși.” Dar al Duhului Sfânt, credința – care presupune îndeosebi mărturisirea Sfintei Treimi și a Dumnezeului-Om, Care a înviat din morți – este mai mult decât o simplă opinie: este o mișcare de încredere și de adeziune la o prezență personală, este deja o formă de cunoaștere, fără a fi una completă.

De unde rezultă cea de-a patra treaptă: cunoașterea lui Dumnezeu prin întâlnirea Față către față, o legătură de la persoană la persoană, o comuniune din ce în ce mai adâncă. „Taina aceasta de neînțeles”, pe care Sfântul Duh ne-o revelează,  este că Dumnezeu este iubire. A-L experia pe Dumnezeu înseamnă „să fii rănit de nesfârșita Lui dragoste”, fierbinte și de neînțeles, atât de profundă, încât lasă în inimă o urmă de neșters. Or, iubirea nu poate fi cunoscută decât tot prin iubire. A cunoaște înseamnă, prin urmare, a iubi: „prin Sfântul Duh Îl cunoaștem pe Domnul și întru Sfântul Duh Îl iubim pe Domnul.” Dar și a iubi înseamnă a cunoaște: „Cu cât iubirea este mai mare și mai desăvârșită, cu atât mai mare și mai desăvârșită este cunoașterea.”

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a unsprezecea – Cercetarea cuvântului dumnezeiesc

75839Pentru a putea trăi în trezvie, avem drept ajutor cercetarea Cuvântului dumnezeiesc. Căci a fost spus: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci și cu tot cuvântul care răsare din gura lui Dumnezeu.”

Plăcute sunt inimii cuvintele Domnului, atunci când Sfântul Duh dăruiește inimii înțelegerea acestora!

O, frații mei, citiți cu râvnă Sfânta Evanghelie, Epistolele Sfinților Apostoli și scrierile Sfinților Părinți! Cercetându-le, sufletele voastre Îl vor cunoaște pe Dumnezeu.

Domnul ne-a dăruit Evanghelia Sa și vrea ca noi să-L urmăm, cu toții, pe calea aceasta.

Noi, oamenii, suntem atât limbajul pe care-l vorbim, cât și, deopotrivă, ceea ce  spunem sau ceea ce scriem. Această mare lecție de sociolingvistică modernă i se potrivește în mod special Sfântului Siluan. Ceea ce izbeșteîn scrierile sale este îndeosebi stilul lor direct, nemediat, care trimite la o dimensiune existențială, la o trăire duhovnicescă dintre cele mai profunde. Textele sale ne pun în prezența lui Iisus Hristos, ne dăruiesc gustul lui Dumnezeu, ne fac să simțim suflarea Duhului Sfânt. Și aceasta, nu prin intermediul unei doctrine mai mult sau mai puțin abstracte, printr-o reflecție speculativă, ci prin cuvinte dintre cele mai simple. Cuvinte care exprimă realități mistice și dogmatice dintre cele mai înalte, lipsite fiind însă de filtrul jargonului teologic, lipsite de aparatul conceptual al Bisericii.

Sfântul Siluan comunică de la suflet la suflet. Scrie cu o minte curată, cu un suflet de copil. Cu toate că citează rareori din Sfânta Scriptură și nu face  decât puține trimiteri explicite, textele sale nu sunt mai puțin hrănite, în adâncimea lor, mai puțin impregnate, iradiate de Cartea Sfântă. Sfântul glăsuiește în limbajul Evangheliei, în limba Psalmilor și a Cântării Cântărilor, cu evidențele lor amețitoare, cu minunile și faptele harului, cu suspinele și plângerile lor.

Dacă starețul vorbea limba aceastora, este pentru că era pătruns de ele. Și era pătruns pentru că nu înceta să mediteze asupra Sfintelor Scripturi. Cuvintele sale, de o fragezime cu totul evanghelică, lasă să se întrevadă cunoașterea fidelă a Cuvântului lui Dumnezeu, învățarea pe dinafară a Evangheliilor – mai cu seamă cea a Sfântului Ioan –, citirea  neîntreruptă a Psaltirii. În mai multe rânduri, el evocă însemnătatea crucială a „trăirii și a Sfintelor Scripturi”. Amândouă, în chip nedespărțit, sunt cele care, i-au descoperit voința lui Dumnezeu, „i-au dezvăluit răul pe care-l aduce cu sine slava deșartă”, l-au îndemnat „să-I ceară fierbinte, zi și noapte, Domnului să-i dăruiască smerenia pe care a dovedit-o Iisus Hristos”, i-au dăruit certitudinea că Dumnezeu, „ne iubește nespus de mult și veghează asupra sufletelor noastre, făcând totul să vieze prin harul Său, în pace și în iubire.”

 Cercetarea sau, mai bine zis, meditarea zilnică la Cuvântul lui Dumnezeu este, împreună cu rugăciunea, una dintre cheile vieții duhovnicești. De aceea este potrivit, ne povățuiește Sfântul Siluan, „să cercetăm legea dumnezeiască zi și noapte, căci în felul acesta sufletul își află odihna în Dumnezeu”. Dar aceasta nu se poate face în oricare fel. Cercetarea aceasta se cuvine a fi făcută mai curând  într-o stare de rugăciune decât într-una de analiză intelectuală, nu cu scopul erudiției, ci al curățirii lăuntrice, mai degrabă cu inima decât cu raținea. Cu adevărat, „Sfânta Scriptură nu poate fi înțeleasă numai cu ajutorul inteligenței”.  Deopotrivă rod  și vector al Sfântului Duh, ea nu poate fi înțeleasă decât tot cu ajutorul Duhului.

În absența harului,  spre deosebire de ceea ce susțin cei orgolioși, „oamenii nu pot înțelege Sfânta Scriptură; ca și când ar fi pecetluită pentru ei. Însă, când ne călăuzește Duhul Sfânt, totul devine ușor de înțeles. Dacă sufletul se simte precum în Ceruri, cât și pe pământ, atât în Sfânta Scriptură, cât și în sufletele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”. Pentru Sfântul Siluan, Biblia nu are însemnătate în sine, ca text fondator și istoric. Ci Sfânta Scriptură este fundamentală și sfântă doar pentru că Sfântul Duh îi este centrul, îi este alfa și omega. Este centrul, pentru că Duhul Sfânt ne îngăduie să-i pricepem înțelesul și adevărul. Alfa, pentru că El o inspiră. Omega, pentru că tot pe El Îl descoperim în lăuntrul  acesteia și tot El ne așează în prezența lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Siluan poate scrie cu atâta îndrăzneală: „Sfântul Duh trece din Sfânta Scriptură direct în sufletele noastre.”

Dar, pentru ca această trecere să fie într-adevăr cu putință, sunt necesare trei lucruri: un canal, un teren pregătitor și un cadru.

Canalul este rugăciunea. Meditația asupra Cuvântului lui Dumnezeu înseamnă rugăciune. Dar nu a reflecta asupra lui, ca asupra unei realități exterioare, ci a-l lăsa să-și facă lucrarea în lăuntrul nostru, să ne curgă în vene, să devină propriul nostru trup.

Terenul pregătit este sufletul curățit de gânduri pătimașe. Cercetarea Legii Domnului – care, de altfel, este părtaș    la această curățire – este de nedespărțit de rugăciune, de asceză, de post, de viața sacramentală. Ea presupune un suflet smerit, răstignirea minții gânditoare, dezbrăcarea inteligenței de orice bagaj cultural nefolositor. Sensul nu este atât a crea, cât a dobândi, nu atât a cerceta, cât a lăsa să vină întru sine. A pricepe un text înseamnă – așa cum înseamnă pentru Însuși Iisus Hristos – a te lăsa pătruns de el.

În sfârșit, cadrul este Sfânta Tradiție a Bisericii, care nu este altceva decât continuarea Cincizecimii. La Sfântul Siluan, meditația asupra Sfintei Scripturi se înscrie într-o lungă tradiție a Părinților și a Sfinților Bisericii, care, din generație în generație,  și-au transmis experiența vie a Sfântului Duh. Ocupând un loc central în viața sa de rugăciune, această meditare se organizează într-un tot, alimentat deopotrivă prin imnuri liturgice, prin Sinaxar (viețile sfinților), prin Părinții pustiei și prin Filocalia. Toate aceste texte, incluzând Vechiul și Noul Testament, nu sunt, de facto, decât tot atâtea expresii diferite ale Sfintei Tradiții. Dacă, dintr-un motiv sau altul, s-ar întâmpla să piară, aceasta, cu ajutorul Sfântului Duh, care le animă, le-ar construi la loc.

De acord, așadar, cu o lectură „personală” și „originală” a Bibliei, altfel spus, în comuniune cu întreg trupul lui Hristos, care este Biserica, și care își are originile în izvoarele cele mai autentice ale Tradiției, dar feriți-vă de o tălmăcire „individuală” și strict „subiectivă”, după dorința – foarte occidentală – a noutății cu orice preț! Fără îndoială, nu se cuvine să ne mulțumim să repetăm, mai mult sau mai puțin mecanic, ceea ce a fost spus în trecut, ci să facem o adevărată muncă de tălmăcire, vie și creatoare, în și pentru situația de astăzi. De aceea trebuie să citim, să scriem și să vorbim nu la perfectul simplu sau la perfectul compus, ci la prezent.

Cu toate acestea, ci mai însemnat încă este să viețuim și să punem în practică – într-o manieră obligatoriu singulară, pentru că fiecare dintre noi este unic – Cuvântul lui Dumnezeu. Tâlcuirea nu mai înseamnă atunci joaca cu un text, ci interpretarea lui, în sensul aproape muzical al termenului, îngăduindu-ne să devenim, prin aceasta chiar, martorii a ceea ce el ne revelează. Pentru starețul Siluan, tâlcuirea Sfintei Scripturi înseamnă experierea Sfântul Duh, Care ne învață tot ce este adevărat, Care ne dă cunoașterea lui Dumnezeu, a dragostei și a voinței Sale.

Cel mai sigur semn al faptului că Sfânta Scriptură a „trecut în inimile noastre” este manifestarea ei în viața noastră, în existența noastră cea mai concretă, de zi cu zi.

Dovada că Cuvântul lui Dumnezeu a fost ascultat și înțeles este micșorarea, încetul cu încetul, a distanței între ceea ce facem și ceea ce suntem. Unui călugător care se mira că unii vizitatori „savanți” se grăbeau cu însuflețire să ajungă la starețul Siluan, pentru a se întreține cu el, zicând: „Mă tot întreb ce caută la el. Am tot timpul impresia că nu citește nimic!”, părintele Metodie i-a răspuns: „Nu citește nimic, dar face totul, în vreme ce alții citesc mult, dar nu fac nimic.”

Noi cum facem?

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a zecea – Paradoxul libertății

70932Dacă sufletul nu se lasă în voia lui Dumnezeu, nu îndeplinește întocmai toate poruncile Domnului, nu-și va afla niciunde liniștea, chiar dacă, pe de altă parte, ține posturi aspre și se abandonează rugăciunii. Cel ce ascultă de Domnul va înainta cu repeziciune în trăirea duhovnicească, căci Acesta îl iubește pe dânsul.

Cunoscându-ne de mai înainte puterile, Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va încerca peste puterile noastre. Dacă încercările ni se par prea anevoioase, acesta este semnul că nu ne-am încredințat întru totul voii lui Dumnezeu.

„Prin libertatea sa, omul este de origine dumnezeiască, este chiar egal lui Dumnezeu”, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa (trăitor în secolul al IV-lea). Zidit după chipul lui Dumnezeu, protopărintele Adam era liber. Pentru a-i îngădui să-și împlinească libertatea aceasta, Dumnezeu i-a poruncit însă să nu guste din rodul pomului cunoștinței binelui și a răului. Însă Adam nu l-a ascultat, lăsându-se înșelat de satan și de perspectiva de a deveni „asemenea lui Dumnezeu”. Mai mult decât atât, în loc să se pocăiască, atunci când Dumnezeu l-a chemat: „Unde ești, Adame?”, el a aruncat responsabilitatea greșelii asupra Evei. Rezultatul: Adam a fost alungat din grădina Raiului.

Fără îndoială, Adam suntem noi toți. Sfântul Siluan este convins de aceasta: dacă, dăunezi, protopărintele Adam L-ar fi iubit cu adevărat pe Dumnezeu, și el, și toți urmașii săi s-ar fi aflat astăzi în Rai. Tot așa, dacă noi, cei ce viețuim astăzi, am asculta, am ajunge în Împărăția cerurilor, fiindcă Sfântul Duh viază în inima noastră.

„Puțini sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu”. Fără îndoială că așa este. Dar de ce să asculte? De poruncile lui Iisus Hristos – noul Arbore al vieții, după cum ne amintește Sfântul Siluan –, care, făcând o sinteză surprinzătoare între Lege și Profeți, ne cere, înainte de toate, să-L iubim pe Dumnezeu din toată ființa noastră, ca și pe aproapele nostru. Dar, după cum ne arată parabola  tânărului bogat din Sfânta Evanghelie (v. Mat. 19, 16-22), cuvântul evanghelic trece mult dincolo de vechile prevederi ale Decalogului. El ne îndeamnă să abandonăm totul, cu o îndrăzneală ieșită din comun, pentru a ne îndrepta către necunoscutul Împărăției cerurilor, „să umblăm pe urmele lui Iisus Hristos, Care ne-a dăruit, prin însăși pilda Sa, modelul ascultării depline”.

Contrar a ceea ce termenul lasă să se înțeleagă, poruncile evanghelice nu sunt de ordin etic, ci de ordin ontologic; ele privesc însăși „ființa” omului, creat după chipul lui Dumnezeu. Nefiind înainte de toate precepte morale, ci vectori de energie dumnezeiască, ele sunt căi ale mântuirii, iar Sfântul Siluan este îndreptățit să ne spună: „Cel ce va păzi toate poruncile lui Iisus Hristos va avea pururea cu sine, chiar dacă abia simțită, prezența harului.”

Acest toate este grăitor. Pentru stareț, toate vorbele și toate gesturile lui Iisus Hristos au, într-un anumit fel, valoare de „porunci”: „Pentru a dobândi dragostea lui Dumnezeu, se cuvine să respectăm tot ceea ce Domnul ne-a poruncit în Evanghelia Sa sfântă.” Nu trebuie, așadar, numai să devenim smeriți, blânzi, cumsecade, iubitori sau milostivi în purtarea noastră din afară; ci trebuie să devenim smeriți, blânzi, cumsecade și iubitori în chiar ființa noastră, în lăuntrul nostru.

Prin urmare a respecta poruncile lui Iisus Hristos nu înseamnă atât să ne îndeplinim niște datorii sau să ne potrivim unui model, ci să devenim, cu ajutorul harului, ceea ce este Iisus Hristos prin firea Sa. Aceasta însă presupune pocăința și smerenia. Presupune pocăința, fiindcă, în ciuda voinței noastre, nu putem ajunge – sau nu putem „decât în puține clipe” – să iubim așa cum ne-o cere Dumnezeu. Presupune smerenia, fiindcă, înțelegând-o doar după propriile noastre puteri, suntem neputincioși să trăim după cerințele Sfintei Evanghelii.

„Din fericire, văzându-ne nevoințele, Domnul ne vine în ajutor, și aceasta pentru că ne iubește. La rândul Lui, Sfântul Duh învață sufletul să împlinească poruncile dumnezeiești, dăruindu-i totodată puterea de a săvârși numai binele.”

Etimologic, verbul „a se supune” vine din latinescul oboedire (ob-audire), care înseamnă „a asculta”. Audire a dat, în franceză, verbul ouir, astăzi deja arhaic, din care s-au derivat ouie și oui. A se supune înseamnă, deci, a asculta: în special a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce ne transmite Sfântul Duh prin intermediul Sfintei Scripturi, al textelor Sfinților Părinți și al Sfintei Liturghii, dar și prin intermediul tuturor întâmplărilor vieții noastre, al întâlnirilor noastre, al celor din jurul nostru, al părintelui nostru duhovnicesc, al naturii, al istoriei. Fiindcă Dumnezeu ni Se adresează în mii și milioane de feluri. Să învățăm să-L ascultăm, să ne amuțim sufletul, pentru ca să-L putem auzi grăind în lăuntrul nostru! A ne ruga înseamnă în același timp a pătrunde în tăcerea aceasta, în ascultarea aceasta desăvârșită de Domnul.

A te supune înseamnă a spune „da”. În cazul de față, a spune „da” voinței dumnezeiești, așa cum se vădește aceasta în planul cel dinainte de toți vecii al Ziditorului, în ce ne privește, în felul viețuirii noastre evanghelice, în chemările speciale pe care Dumnezeu ni le adresează conform propriilor noastre harisme, dar și în toate bucuriile și suferințele vieții noastre. Aceasta se manifestă prin cele două atitudini, simbolizate prin prima și ultima din cele șapte fortărețe, pe care, după cum ne spune Sfântul Siluan, în calitate de ucenici ai lui Iisus Hristos, trebuie să le cucerim în bătălia noastră împotriva vrăjmașului. Pe de o parte, trebuie să nu ne punem nădejdile în noi înșine și să renunțăm la propria voință, care este „întocmai asemenea unui zid aerian între noi și Dumnezeu” (ava Pimen). Pe de altă parte, să ne încredințăm în întregime lui Dumnezeu și sfintei Sale Providențe, asemenea unor copii, convinși că Părintele cel Bun Se va îngriji de noi și ne va dărui tot ceea ce ne trebuie, chiar și ceva mai mult, ce nu așteptăm. Pentru Sfântul Siluan, modelul prin excelență al ascultării este Ferioara Maria: cea care a ascultat Vestea cea Bună, de neînchipuit, adusă de Arhanghel, și și-a dat consimțământul, prin cuvintele: Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău! (Lc. 1, 38).

Ascultarea aceasta va fi, în chip paradoxal, calea și garantul libertății noastre. Nu este vorba despre pseudolibertatea iluzorie și individualistă, înșelător luminoasă și lipsită de obiect, în care se străduiește să ne facă să credem societatea de consum, ci de adevărata libertate de fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 21). O libertate pe care Sfântul Siluan o definește astfel: „să exiști întru Dumnezeu”, să stărui liniștit  și fericit în Lumina Dumnezeului celui Viu, care a hotărât într-o bună zi să fie împreună cu noi. A ne încredința în mâinile lui Dumnezeu nu înseamnă a renunța la libertatea noastră, ci a o deschide lucrării Sfântului Duh, astfel încât El s-o dirijeze către ceea ce este bine, către depășirea condiției noastre de ființă limitată, pentru a năzui la nesfârșirea lui Dumnezeu și a iubirii Sale. Dacă libertatea este condiția adevăratei iubiri, iubirea este desăvârșirea, dincolo de care nu se poate trece, a libertății.

Dar cum oare să deosebim, fie și în parte, voința dumnezeiască în ceea ce ne privește, „lucrul cel mai însemnat din întreaga lume? În absența harului, aceasta este cu neputință”, fiindcă sufletul se află atunci în încurcătură. Însă, în același timp, subliniază Sfântul Siluan, se cuvine să învățăm și să experiem harul. Iar pentru aceasta nu avem decât două mijloace. În primul rând, rugăciunea: „Trebuie să ne rugăm în tot timpul, pentru ca Domnul să ne ajute să înțelegem ceea ce se cuvine să facem, iar Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va lăsa să apucăm pe drumul pierzaniei.” După aceea, se cuvine să ne adresăm în toate situațiile părintelui nostru duhovnicesc: „Toate nenoricirile noastre vin din faptul că nu mai cerem sfatul bătrânilor, care au fost aleși de Dumnezeu tocmai pentru a ne călăuzi.”

Pentru Sfântul Siluan, după cum împlinirea voii proprii „nu este deloc semn de înțelepciune, fiind chiar primejdioasă pentru suflet”, tot așa, lăsarea în voia lui Dumnezeu este rodnică din punct de vedere duhovnicesc. O asemenea lăsare în voia lui Dumnezeu ne aduce o liniște adâncă a sufletului și a trupului: „Cel ce s-a lăsat pe sine în seama voii lui Dumnezeu nu se întristează de nimic, chiar dacă ar fi să fie bolnav, sărac și oropsit. Este cu totul liniștit, pentru că harul Sfântului Duh este cu el.” Este liber, fiindcă este eliberat. Nu se mai teme de nimic, nici măcar de moarte. Nu mai este el cel care se roagă, dorește sau vrea, ci Sfântul Duh Se roagă, dorește și vrea, în lăuntrul său. Fie că lucrează, fie că glăsuiește, fie că se bucură, fie că se întristează, sufletul său este în Dumnezeu, care-Și „răspândește liniștea împrejurul și în lăuntrul său”.

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a noua – „Rugați-vă neîncetat!”

Multor oameni le place să citească carți ziditoare, și aceasta este bine; însă rugăciunea este mai bună decât toate.

Cum oare am putea iubi fără să ne rugăm?

Cel care-L iubește pe Domnul se poate gândi la El zi și noapte, căci nici o îndeletnicire nu-l poate împiedica să-L iubească pe Dumnezeu. Dacă amintirea Domnului nu va stărui pururea în mintea ta, nici nu te vei mai ruga. Fără rugăciune, sufletul nu se va sălășlui în iubirea de Dumnezeu, fiindcă numai prin intermediul rugăciunii se pogoară asupra noastră harul Sfântului Duh.

Însă rugăciunea făcută doar din obișnuință, fără să avem în același timp și inima zdrobită din cauza păcatelor noastre, nu este primită de Domnul nostru Iisus Hristos.

Dacă scopul vieții duhovnicești este dobândirea asemănării și a unirii cu Iisus Hristos, rugăciunea este principala ei cale. Prin rugăciune, ne mai spune Sfântul Siluan, „omul se păzește de păcat”, prin rugăciune „dobândim harul Sfântului Duh” și-L putem cunoaște pe Dumnezeu în plinătatea Sa. În absența rugăciunii, nu putem stărui în dragostea lui Dumnezeu. De aceea, „rugăciunea este cea mai potrivită lucrare a sufletului nostru”, calea, prin excelență, către sfințenie, „mai de preț decât orice altceva: sfinții, cu toții, s-au rugat fără încetare; n-au fost nici o clipă lipsiți de rugăciune”. Așa după cum o dovedesc scrierile sale, rugăciunea era întreaga viață a Sfântului Siluan, era însăși respirația lui. Nu doar că se ruga, ci era rugăciunea însăși.

Ce este oare rugăciunea? Pentru Sfântul Siluan, mai mult decât o lucrare anume, rugăciunea era modalitatea cea mai sigură de a fi împreună cu Dumnezeu. Rostită în singurătate (în propria chilie) sau în obște (în timpul Sfintei Liturghii), rugăciunea este, în același timp, atitudine, mișcare și cuvânt. A te ruga înseamnă a „te afla înaintea Chipului lui Dumnezeu”, cu smerenie, cu frică și cutremur, cu credință și cu dragoste. Înseamnă „a reflecta asupra lui Dumnezeu, a-L ține pururea în amintire”. În timpul rugăciunii, „mintea se înflăcărează și se înalță cu mare dorință către Domnul, ca spre propriul său Părinte ceresc, către Lumina și Bucuria sa”. În rugăciune, nu doar șezi înaintea lui Dumnezeu, ci și vorbești cu El: fie pentru a-L chema în ajutor și a-L slăvi, fie pentru a redobândi dorul harului, fie pentru a mijloci pentru aproapele sau pentru a-I mărturisi propriile tale nevoi. Ajuns aici, Sfântul Siluan face precizarea că cel dintâi lucru ce se cuvine a fi cerut, atât pentru sine, cât și pentru ceilalți, este Sfântul Duh – și toate celelalte bunătăți care vin o dată cu El –, ca și starea ce îngăduie a-L dobândi: starea de smerenie și de pocăință.

În scrierile sale, Sfântul Siluan se adresează tot timpul, în chip direct, lui Dumnezeu. Tânjește după El, Îi cere fierbinte milostenia, cere să-i dăruiască puterea de a-L slăvi zi și noapte, ajutorul în încercările grele, iertarea păcatelor proprii. Tresaltă de bucurie înaintea frumuseții imnurilor prin care îngerii aduc slavă Domnului și Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, în Ceruri, preamărire cerească, la care oamenii sunt părtași prin Sfânta Liturghie.

Mai mult decât orice, Sfântul Siluan stăruie asupra rugăciunii lăuntrice: „Fiindcă nu se cuvine numai să ne adresăm lui Dumnezeu, ci și să fim pururea întru El.” Să fim noi întru El, și El întru noi. Deoarece o asemenea rugăciune nu necesită nici cărți, nici un spațiu anume în care să fie rostită, poate fi făcută în orice loc și în orice timp. Sălașul ei este inima omului, „cea mai potrivită biserică pentru Dumnezeu. Pentru cel ce se roagă în inima sa, lumea întreagă devine un templu”, este de părere starețul Siluan.

În Tradiția ortodoxă, forma de rugăciune lăuntrică prin excelență, aflată și în miezul nevoinței Sfântului Siluan, este rugăciunea numită, „a lui Iisus”, răspândită prin acele Povestiri ale unui pelerin rus și prin Filocalia: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Este o rugăciune de pocăință, centrată pe figura lui Iisus Hristos, și, în același timp, întru totul treimică, fiindcă Iisus este „Fiul” Tatălui și nu poate fi numit „Domn” decât întru Sfântul Duh (v. I Cor. 12, 3).

Cum trebuie să ne rugăm? Credincios învățăturii lui Iisus Hristos, Care este părintele rugăciunii, Sfântul Siluan face mai multe recomandări. Se cuvine, ne spune el, să ne rugăm „cu simplitate, asemenea unui prunc”. Să ne rugăm cu luare-aminte, fiindcă, „dacă ne rugăm lăsându-ne gândul să rătăcească în alte locuri, Domnul nu ne va asculta rugăciunea”. Să ne rugăm cu măsură, căci sufletul, mai ales la începutul rugăciunii, „nu are puterea de a ne ruga continuu cu aceași dăruire”; dimpotrivă, are nevoie de multe răgazuri, atât în citire, cât și în lucrul mâinilor, de pildă. Și, mai înainte de toate, rugăciunea cere multă dragoste. Anume, dragoste de Dumnezeu, Care nu poate fi rugat fierbinte fără ca, în același timp, să nu dorești să te unești cu El, din toată ființa ta. Dar și, în același timp, iubire față de aproapele – și, îndeosebi, față de vrăjmași – și față de întreaga creație, fiindcă nimeni nu-și poate dobândi liniștea prin rugăciune, fie ea rostită corect, fără să se fi împăcat mai înainte cu fratele său și să-și fi arătat milostenia față de orice creatură ce pătimește. „Fiindcă lumea dăinuie și durează puterea rugăciunii; însă, atunci când rugăciunea se va diminua, lumea va pieri și ea.”

Atunci când vom ajunge să iubim în felul acesta, din toată ființa noastră, ne vom ruga și noi în chipul acesta; toate puterile ne vor fi absorbite de Dumnezeu, toate gândurile ni se vor împreună în Numele Domnului nostru Iisus Hristos, mintea ni se va împreuna cu inima. Scopul fiind ajungerea la „rugăciunea curată”, ce se rostește singură și fără  întrerupere, fără risipire și năluciri ale celui rău.

Dar al Sfântului Duh, rugăciunea aceasta poate fi făcută atât viețuind în lume, dar și călătorind în lungul pământului, trudind cu propriile mâini sau cu creierul, ajutându-ne să rămânem astfel pururea în lăuntrul lui Dumnezeu.

Rugăciunea este, în chip paradoxal, lucrul cel mai ușor și, în același timp, cel mai dificil din câte există. Este ușoară, în măsura în care Dumnezeu Însuși „îi dăruiește rugăciunea celui ce se roagă”, și, totodată, în măsura în care „Duhul Sfânt rostește El Însuși rugăciunea în lăuntrul inimii noastre”. Este anevoioasă, fiindcă nu se desfășoară fără a întâmpina nenumărate încercări, o luptă înverșunată cu noi înșine, cu patimile noastre, cu vrăjmașul, care ține cu orice preț să ne îndepărteze de rugăciune, să ne despartă de gândul pe care I-l închinăm numai lui Dumnezeu. „În toate aceste bătălii, omul trebuie să facă dovadă de multă îndrăzneală.”

Sfântul Siluan ne asigură că: „Nici un gând bun nu se rătăcește înaintea lui Dumnezeu.” Într-adevăr, Domnul – Care ne poartă de grijă cu bunătate, asemenea unui părinte și a unei maici – ne ascultă și ne împlinește orice rugăciune. Aceasta însă, cu câteva condiții: ca rugăciunea să nu fie rostită din pură obișnuință, ci cu inima zdrobită, din cauza păcatelor noastre, cu reculegere, cu smerenie și cu trezvie. Pentru că Domnul este milostiv, iar nu pentru că cel ce se roagă ar fi sfânt ori în rândul celor desăvârșiți, El răspunde rugăciunii noastre. Iar dacă uneori ni se pare că rugăciunea nu ne este băgată în seamă, este numai din pricina mândriei sufletului nostru. Așa după cum îi spunea părintele Israel Sfântului Siluan, „rugăciunea este tot timpul plină de duh, noi suntem cei lipsiți uneori de duh. Fiindcă nu știm să viețuim așa cum se cuvine, și nici să lucrăm pentru Dumnezeu”.

Dar cum oare cunoaștem dacă rugăciunea ne-a fost primită de Domnul? Sfântul Siluan ne învață: „Știm, pentru că Duhul Sfânt este Cel ce-o mărturisește în lăuntrul sufletului nostru.” Recunoaștem aceasta după blândețea și liniștea pe care Duhul le răspândește în lăuntrul nostru. Nu prin „blândețea amestecată cu orgoliu”, cu automulțumire și cu „satisfacție întunecată”, care ne vin de la vrăjmașul, ci cu blândețea harului, care ne dăruiește „o umilă afecțiune pentru Dumnezeu”, dragoste pentru toți oamenii – inclusiv pentru vrăjmașii noștri –, „fericirea și veselia până la lacrimi, odihna desăvârșită”, o neîncetată minunare, mereu reînnoită, „înaintea milosteniei, a măreției și a puterii lui Dumnezeu”.

La urma urmelor, numai cunoașterea experiată a Sfântului Duh ne ajută să deosebim între cele două feluri de blândețe. Tot așa, numai Duhul ne ajută să deosebim adevărata natură – dumnezeiască, omenească sau diavolească – a viziunilor, a extazurilor și a celorlalte arătări de lumină, care ne pot încerca în timpul rugăciunii. Dacă suntem începători, cel mai potrivit este să ne așezăm cu smerenie sub ascultarea unui părinte duhovnicesc. În lipsa acestuia, dar și în toate celelalte situații, să-L rugăm fierbinte pe Domnul să ne lumineze – așa cum n-a făcut protopărintele Adam când a fost pus înaintea pomului oprit. Înainte de toate, pentru a ne feri să cădem în amăgiri duhovnicești, să nu căutăm cu orice preț să avem asemenea stări și să nu le primim decât cu nespus de multă luare-aminte: „Dacă ți se întâmplă să ai o vedenie, să întrezărești un chip sau să ai un vis tulburător, nu te încrede în acestea, căci, dacă ele vin de la Dumnezeu, atunci Domnul te va face să înțelegi.”

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a opta – Lupta duhovnicească

Numai după o îndelungată luptă, sufletul învață smerenia. Toți cei ce au decis să-L urmeze pe Domnul nostru Iisus Hristos sunt angajați într-o batălie duhovnicească.

Nu ne putem păstra liniștea sufletească, dacă nu veghem asupra propriei noastre minți.

Dacă însă iubești banul ori puterea, nu vei cunoaște niciodată dragostea lui Dumnezeu.

Când ți se iau cele ce ai agonisit, dăruiește-le, fiindcă dragostei dumnezeiești nu i se poate nimic refuza. Pentru ca să rămâi pururea în Domnul, mulțumește-te cu ceea ce ai, chiar dacă nu ai nimic.

Mergi cu încredere la părintele tău duhovnicesc și cercetează-l, și în felul acesta vei dobândi Împărăția Raiului.

„Binecuvântați vor fi toți cei ce s-au biruit pe ei înșiși”, și pentru aceasta sunt zi de zi răstigniți o dată cu Domnul. Viața duhovnicească este cu totul sinergie, împreună-lucrare a harului dumnezeiesc și a voinței omenești. Dumnezeu Își dăruiește harul Său, omul Îl cheamă la sine prin rugăciune și pregătește un spațiu lăuntric pentru a-L putea găzdui. Dar dorința aceasta și darul acesta sunt deja rodul harului, pe care Dumnezeu îl oferă întotdeauna cel dintâi, în chip tainic. A începe viața creștină înseamnă a intra în cercul acesta al sfinților, pe spirala aceasta de dobândire mereu crescătoare a darurilor Sfântului Duh, către mereu mai multă plinătate și desăvârșire duhovnicească.

Pentru Sfântul Siluan, care este credincios Tradiției Bisericii, viața în Hristos se menține pe cinci piloni: Sfintele Taine, asceza, rugăciunea, ascultarea Cuvântului și ascultarea poruncilor Evangheliei.

La baza vieții noastre duhovnicești, adevărat pilon de susținere și izvor de har fără de sfârșit, se află Sfintele Taine. Îndeosebi Taina Botezului, care ne face părtași la moartea și învierea lui Iisus Hristos, apoi Mirungerea, care ne dăruiește Sfântul Duh, și, desigur, Sfânta Euharistie: „Ne-ai dăruit Trupul Tău preacurat și Sângele Tău preasfânt, pentru ca noi să trăim în veșnicie laolaltă cu Tine și să venim și noi în locul în care Tu sălăsluiești, preamărind Slava Ta.”

În Sfintele Taine, starețul vede arătarea nesfârșitei iubiri a lui Dumnezeu față de ființele omenești. Funcția lor este aceea de a ne „face asemenea Domnului nostru Iisus Hristos”.

„Ești aceeași bucată de lemn nesimțitor după ce te-ai împărtășit?” m-a întrebat într-o zi un călugăr de la Muntele Athos, iscoditor. Sfintele Taine nu sunt o magie. Efectul lor nu se resimte automat. Harul pe care ni-l transmit nu ne schimbă ființa și existența decât în măsura în care ni-l însușim și-l facem să rodească. Aceasta necesită nenumărate nevoințe, fiindcă, în condiția noastră trupească, însemnată de urmările căderii, nu putem dobândi pentru multă vreme Sfântul Duh fără o îndelungată luptă împotriva patimilor, împotriva vicleniilor vrăjmașului, care face să sporească în noi trufia și nălucirile duhovnicești. Cum omul este deopotrivă trup, suflet și minte, se cuvine să ducem această bătălie duhovnicească pe toate cele trei fronturi, în același timp. „Pentru ca să-și păstreze harul dobândit, se cuvine ca omul să fie cumpătat în toate: în gesturi, în cuvinte, în priviri, în gânduri și în hrană”, ne amintește starețul.

Este, mai întâi, o asceză trupească. Sfântul Siluan numește aceasta „uciderea trupului, din dragoste de Dumnezeu”, fiindcă „harului îi place să vieze într-un trup despătimit”. Ținta nu este, în cazul acesta, trupul, ci carnea, altfel spus, toate patimile legate de omul cel vechi, care înrobesc trupul, împiedicându-l să ajungă templu al Sfântului Duh. În marea sa înțelepciune, starețul recomandă să postim cu măsură și cu discernământ: să mâncăm cât mai sumar cu putință, fără însă „să ne facem neputincioși înainte de vreme”, și nici să împiedicăm buna împlinire a lucrului nostru. Măsura adevărată este atunci când, plecând de la masă, mintea rămâne vie și râvnitoare, mânată de dorința de a se ruga. Cu adevărat, „trupul sătul este un obstacol înaintea rugăciunii curate, iar Duhul cel dumnezeiesc nu Se sălășluiește în lăuntrul nostru când pântecele este plin”.

Dar lucrurile pământești, de care se cuvine să ne eliberăm – căci robesc sufletul și-l pustiesc –, înseamnă, în egală măsură, banul și puterea. Și aici, Sfântul Siluan o spune cu limpezime: omul care iubește banul și puterea și le devine credincios nu va putea nici să cunoască dragostea lui Dumnezeu, nici să se roage așa cum se cuvine. Împărțit între mai mulți stăpâni, sufletul lui nu va cunoaște nicicând liniștea. Fiindcă bogățiile acestea ocupă mintea și învârtoșează inima, deschizând totodată porți către vrăjmașul nostru și către tot felul de gânduri necurate, care despart sufletul de ceea ce este important și-l îndepărtează de Dumnezeu. Prin urmare se cuvine să „exersăm” – termenul „asceză” vine din grecescul askesis, care înseamnă „exercițiu” – dobândirea acelei sărăcii evanghelice, care constă în avea o singură comoară: „dragostea de Dumnezeu, și a nu avea nevoie de nimic, în afară de Domnul nostru Iisus Hristos, căci întru El sălășluiește plinătatea vieții.” Numai plecând de la sărăcia aceasta vom fi cu adevărat liberi, vom putea dărui – așa cum a făcut părintele Sfântului Siluan – celui ce va dori să ne prade, și nu ne vom întrista de pierderea bunurilor noastre, conștienți fiind că „nu merităm s-o facem”. Este aceasta o modalitate de a ne încredința  pe noi înșine lui Dumnezeu, cu credința și nădejdea că „ne va dărui întotdeauna ceea ce ne este necesar”.

Pentru a dobândi în chip permanent libertatea Duhului, trebuie însă să mergem și mai departe: să ne curățim sufletul de patimi, care sunt rădăcina păcatului. Sfântul Siluan ne dăruiește cheia acestei lupte, a cărei principală armă este rugăciunea: să luăm tot timpul aminte la noi înșine, să veghem asupra minții noastre, să ne păzim sufletul de orice ispită vătămătoare – ne recomandă, astfel, să nu citim ziarele –, să alungăm îndată orice gând care nu I-ar fi pe plac lui Dumnezeu și să le păstrăm pe cele care sunt bineplăcute Lui, să ne înfrânăm orice curiozitate legată de cei din jur, să-i iertăm pe cei ce ne-au greșit. Și, mai presus de toate, să-L iubim pe Dumnezeu din toată ființa noastră.

Bătălia aceasta duhovnicească este de primă însemnătate, fiind, în același timp, anevoiasă și subtilă. De primă însemnătate, pentru că, asemenea bătăilor din aripi ale fluturilor, orice gând are urmări invizibile, de năbănuit: sufletul răspândește asupra celor din jur ceea ce are în lăuntrul său: ori pacea lui Dumnezeu, ori răul. Bătălia este anevoiasă pentru că trebuie să luptăm cu ceea ce este mai greu de schimbat în noi: obiceiurilor lăuntrice dăunătoare, cutele trupului și ale sufletului. Ea este, totodată, subtilă, fiindcă este nespus de anevoios să aflăm când un gând ne vine de la Dumnezeu, de la noi înșine sau de la diavol. Cum anume putem deosebi cât mai curând cu putință prezența vrăjmașului, ca să-i putem face față? Cum să stabilim granița între ceea ce este psihic și ceea ce este duhovnicesc? Iată tot atâtea întrebări care țin nu te cunoașterea abstractă sau teoretică, ci de experierea lăuntrică a lui Dumnezeu. Duhul Sfânt Se lasă recunoscut după gustul Său, după anumite senzații duhovnicești și după roadele Sale. Este vorba aici de un îndelung proces de ucenicie, de un discernământ aparte, care presupune sprijinul unui părinte duhovnicesc, căruia să ne deschidem inima, să-i cerem sfatul, și care, mai ales, să se roage pentru noi.

Așa după cum există mai multe „trepte în dragostea lui Dumnezeu”, există mai multe trepte ale luptei duhovnicești. Dacă ajungerea la capătul acesteia depinde, în ultimă instanță, de Domnul, parcurgerea ei depinde, în mare măsură, de noi înșine. Depinde de credința și stăruința noastră, „fiindcă lupta aceasta este de fiecare zi și de fiecare oră, iar bătălia sufletului împotriva vrăjmașilor săi durează până la mormânt”. Parcurgerea acestei bătălii duhovnicești depinde, în egală măsură, de îndrăzneala noastră, căci, deși sunt înspăimântători, nu trebuie să ne fie teamă de diavoli.

Înainte de toate însă, o repetăm încă o dată, este nevoie de smerenie. Sfântul Siluan ne avertizează: posturile, lipsurile de tot felul, privegherile, rugăciunile, toate aceste nevoințe ascetice ne sunt de folos, însă fără smerenie arată ca și cum „ai turna apă într-un vas găurit”. Dacă Sfântul Duh poate preschimba patimile în virtuți, la rândul ei, mândria poate preschimba virtuțile în otravă a sufletului. A fi smerit înseamnă a-ți recunoaște limitele și slăbiciunile, a-ți întemeia nădejdea mântuirii nu pe propriile tale osteneli, ci pe milostenia lui Dumnezeu. Cum harul cel de viață făcător nu este dăruit în plinătate decât sufletele smerite, asceza noastră nu poate avea, la urma urmelor, decât un singur scop: smerenia.

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a șaptea – „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”

„Doamne, Tu știi că eu vreau să mă rog Ție cu mintea curată, însă diavolii se împotrivesc. Spune-mi Tu ce trebuie să fac, pentru ca să se depărteze de mine.” Și atunci am primit în inima mea răspunsul acesta al Domnului: „Cei lipsiți de smerenie au întotdeauna de suferit de pe urma diavolilor.”

Și atunci I-am răspuns: „Cât de milostiv ești, Doamne; sufletul meu Te cunoaște; spune-mi ce trebuie să fac pentru ca să se smerească sufletul meu?” Iar Domnul a răspuns în sufletul meu: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”

Pocăința drept cale a smereniei a fost experiată de Sfântul Siluan într-un chip aparte, pe cea mai înaltă treaptă a incandescenței, după îndemnul lui Iisus Hristos: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui!” Este acesta un cuvânt tare, uimitor, dar nu mai puțin greu de purtat. Pentru a-l înțelege în toată profunzimea lui, e necesar să te afli tu însuți într-o situație duhovnicească identică cu a celui căruia i-au fost adresate aceste cuvinte. Astfel încât nu o putem aproxima decât cu o anumită prudență, renunțând la înțelepciunea lumii acesteia, pentru a lăsa loc celui a Duhului, care este obligatoriu paradoxală.

De fapt, cuvântul acesta a dat naștere la nenumărate tălmăciri. De multe ori a fost înțeles pe treapta cea mai de jos – psihologică –, asemenea unei mângâieri, a unei încurajări de a te ține drept într-o situație de mare suferință, de nefericire sau de deznădejde. Tâlcuirea aceasta, oricât de rodnică ar fi ea, nu este totuși cea a Sfântului Siluan. Pentru el, „a-ți ține mintea în iad” este o străduință ascetică de autoosândire, care te ajută „să te pocăiești așa cum se cuvine”, să te războiești cu propriul tău orgoliu și să birui patimile și diavolii.

Pentru a putea pătrunde în taina cuvântului acestuia sau, mai degrabă, pentru a-l lăsa să pogoare în inimile noastre, se cuvine, mai întâi, să ne despărțim de o anumită viziune asupra iadului, așa cum se manifestă ea adesea în Occident, cu tot talmeș-balmeșul acela de conotații medievale ale termenului. În Răsărit, iadul nu desemnează un spațiu geografic – în care Dumnezeu nici n-ar avea loc –, ci o stare spirituală, o „flacără a conștiinței” (Origen, secolul al II-lea). În cazul de față, este starea sufletului despărțit de Dumnezeu, din cauza păcatelor sale, sau, pentru a fi mai limpezi, este acea stare a sufletului, expus la lumina neînserată a iubirii lui Dumnezeu, fiind însă atât de întunecat și de ferecat, atât de plin de el însuși și de propriile patimi, încât nu-L poate adăposti și nu-I poate răspunde lui Dumnezeu, fără a fi mai degrabă pârjolit decât înviorat de lumina aceasta.

Așa după cum spune și Sfântul Isaac Sirul (secolul al VII-lea), de care Sfântul Siluan se simțea foarte apropiat, „chinurile iadului sunt întocmai cu chinurile iubirii”. Cu adevărat, vom fi cu toții cuprinși de dragostea lui Dumnezeu, însă, după puterile inimii noastre, întâlnirea aceasta va fi trăită altfel de fiecare în parte: unii, ca pe niște bunătăți ale Raiului, dacă sunt deja curățați și iluminați de harul dumnezeiesc; alții, ca pe niște chinuri ale iadului, dacă se află încă în întuneric.

„A ne ține mintea în iad” înseamnă, așadar, un îndemn ca să ne coborâm în adâncurile cele mai de jos ale ființei noastre, ca se ne dezgolim sufletul și să ne descoperim strălucirii dragostei dumnezeiești – fiindcă acea „flacără a pocăinței”, despre care vorbește Sfântul Siluan, nu este altceva decât flacăra Sfântului Duh. Coborârea aceasta este modul nostru de a fi părtași la lupta Domnului nostru Iisus Hristos împotriva lui satan, în pustie, și la pogorârea sa la iad – punctul cel mai înalt al „kenozei” Sale. Fiindcă, bineînțeles, numai alături de El putem să biruim diavolii și să pătrundem, fără să întâmpinăm primejdii de altă natură, în adâncurile noastre; numai înaintea Luminii Sale, care ne dăruiește viață și ne învie din morți, trebuie să ne dezgolim sufletul.

Nevoința aceasta este, la început, un netăgăduit izvor de suferință. Fiindcă ea ne dezvăluie, în chip nemilos, tot ceea ce aparține încă, în ființa noastră, vechiului Adam (prin urmare, morții) și se împotrivește harului lui Dumnezeu (prin urmare, vieții). Este o revelație de o limpezime ce sporește necontenit, căci, cu cât strălucirea dumnezeiască luminează mai mult cămara întunecată a inimii noastre, cu atât mai limpede vedem aici necurățiile care întunecă chipul lui Dumnezeu în lăuntrul nostru. Cu cât conștientizăm mai mult dragostea pentru noi a Ziditorului și a Domnului nostru, cu atât mai mult suferim pentru că am păcătuit împotriva Lui sau pentru că ne-am lepădat de El. Suferința aceasta însă – care este chiar suferința Crucii – este dătătoare de viață, opusul celei a păcatului, care este ucigătoare. Ea este, dimpotrivă, izvorul smereniei: înaintea spectacolului netrebniciei sufletului nostru nu putem decât să încetăm să-l judecăm pe aproapele nostru și să ne osândim pe noi înșine. Sfântul Siluan, care se considera pe sine întocmai asemenea unui „câine râios”, notează: „Se cuvine să ne considerăm pe noi înșine ca cel din urmă dintre oameni și să ne osândim la chinurile iadului. Cred despre mine că nu sunt vrednic nici de mila lui Dumnezeu, nici să ajung în Rai, ci de toate chinurile iadului. Sfântul Duh este Cel ce ne învață să gândim în felul acesta despre noi înșine.”

Forma aceasta de pocăință, care face pururea prezentă în mintea noastră amintirea morții și înaintevederea Judecății de Apoi, devine, la Sfântul Siluan, o adevărată practică ascetică, o „sabie duhovnicească”, necesară curățirii inimii și sălășluirii în lăuntrul lui Dumnezeu: „Când îmi țin mintea în iad, sufletul îmi este liniștit. În schimb, când îmi las mintea să iasă din focul acesta, gândurile neplăcute lui Dumnezeu își recapătă puterea.”

Formula: „Ține-ți mintea în iad” nu-și dobândește, totuși, întreaga semnificație decât în prezența celei de-a doua părți a frazei, care o contrabalansează: „Și nu deznădăjdui”. Se subînțelege: nu deznădăjdui de mântuirea ta, de milostenia dumnezeiască, care este nesfârșită. Cu alte cuvinte: să nu cedăm niciodată în fața deznădejdii, care este o subtilă formă a orgoliului, o patimă stăruitoare a eului, prizonier al propriei sale îndestulări, și care nu are alte limite decât cele proprii. „Cel ce deznădăjduiește este propriul său ucigaș”, spune Sfântul Ioan Scărarul (secolul al IV-lea). Să nu uităm nici o clipă că nu Dumnezeu, ci păcătosul este cel ce-și zidește propriul său iad, că întunericul este cel mai de jos a fost biruit de Lumina pascală, că, dacă propria noastră conștiință ne osândește, Dumnezeu este mai presus de aceasta (v. I In. 3, 20). „Dacă sufletele tuturor oamenilor ar ști cât de mult ne iubește Domnul, nici unul nu ar deznădăjdui și nici măcar nu ar cârti”, ne încredințează Sfântul Siluan.

Ne aflăm, iată, în miezul paradoxului viețuirii creștine, unde trebuie să mori (omul cel vechi), pentru a învia (omul cel nou), trebuie să străbați iadul, pentru a ajunge la Împărăția cerurilor, trebuie să te micşorezi, pentru a fi apoi înălțat, să te golești (de propriul eu), ca să poți fi umplut (de Sfântul Duh). Sfântul Siluan ne amintește și el: „Cu cât mai mult ne micșorăm, cu atât mai însemnate vor fi darurile lui Dumnezeu. Dacă sufletul se osândește singur la chinurile iadului, nădăjduind în milostenia lui Dumnezeu, cea care-l plinește este însăși puterea lui Dumnezeu.”

Pocăința, fie și în forma ei cea mai radicală, care este autoosândirea, este, așadar, contrariul învinovățirii. În vreme ce aceasta din urmă este închidere, consumare și retragere în sine, pocăința este eliberare, mișcare, deschidere către celălalt sau către Celălalt Absolut. Principala diferență stă în locul acordat sau nu milosteniei dumnezeiești. „Ține pururea în mintea ta aceste două gânduri și teme-te de ele. Unul dintre ele ne spune: «Ești un sfânt!»; celălalt: «Nu vei fi nicicând mântuit!» Aceste două gânduri ni le strecoară vrăjmașul, și nimic nu este adevărat în ele.” Calea creștină este chiar firul ce leagă conștiința păcatului propriu de nădejdea în Dumnezeu, Care este milostiv și dorește ca noi să ne mântuim. Meșteșugul nostru duhovnicesc este tocmai păstarea echilibrului și a tensiunii între acești doi poli.

În același timp, sfatul pe care Domnul nostru Iisus Hristos i l-a dat Sfântului Siluan cere mult discernământ și multă precauție pentru a putea fi pus în practică. Să ne amintim că starețul era un gigant din punct de vedere duhovnicesc, însă nu toate sufletele au aceeași putere, și nici măcar același har. Trebuie, așadar, „să ne ținem minte în iad” după propriile noastre puteri spirituale și psihice, cunoscându-le granițele, „pentru a nu ne strica sufletul”. Departe de a aplica vorbele acestea literal, se cuvine, dimpotrivă, să le pricepem mai curând în chip duhovnicesc.

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a șasea – Calea pocăinței

Dă-ne nouă, Doamne, duhul pocăinței, cel pe care l-a avut Adam, precum și sfânta Ta smerenie, dăruiește-ni-le nouă, Doamne, ca să putem să ne plângem și să ne jelim păcatele.

Dacă te găsești în necazuri, amintește-ți cuvintele pline de bunătate ale Domnului: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni!” (Mat. 11, 28). Sufletul dobândește această odihnă întru Sfântul Duh cu ajutorul pocăinței.

Sufletele care și-au pierdut liniștea trebuie să se pocăiască și Domnul le va ispăși păcatele. Celui ce se pocăiește, Domnul îi dăruiește Raiul și Împărăția cerurilor, și i Se dăruiește chiar pe Sine Însuși. Numai atunci bucuria și liniștea vor stăpâni iarăși în sufletul său.

Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor! (Mat. 3, 2). Nu este deloc întâmplător că Sfânta Evanghelie începe cu acest îndemn. În vreme ce Duhul Sfânt este „Împărăția cerurilor în lăuntrul nostru”, în vreme ce harul este motorul vieții duhovnicești, iar smerenia este cheia, pocăința este însăși ușa pe care pătrundem în Împărăția cerurilor, de care nu ne putem lipsi, fiindcă nu există om fără de păcat. În ale sale Plângeri ale lui Adam, Sfântul Siluan îl întreabă pe Adam ce să facă să-și afle smerenia. Iar acesta îi răspunde: „Pocăiți-vă toți înaintea Domnului și cereți-I să vă dăruiască smerenia. Fiindcă El îi iubește pe oameni și le va dărui tot ceea ce-I cer.” Să ne amintim că tocmai pe calea aceasta a pocăinței și a lacrimilor, „care reprezintă părtășia oamenilor la darul mântuirii”, au ajuns și sfinții în Împărăția cerurilor, în care nu pătrunde ceva necurat. Pentru fiecare dintre noi, „chiar din clipa aceasta, este cu putință să redobândim Raiul, cu ajutorul pocăinței”. În schimb, „cel ce nu se pocăiește în chip sincer și nu se osândește de a fi păcătuit împotriva lui Dumnezeu se va prăpădi în chinuri, fără să-L fi cunoscut pe Domnul.”

Dar ce este, oare, pocăința? În limba franceză, termenul repentir are ceva sumbru, fiind plin de conotații negative, care-i falsifică și-i umbresc realitatea spirituală. A te pocăi nu înseamnă numai a avea regrete sau remușcări. Ci înseamnă cu totul altceva, cu mult mai însemnat și mai profund: înseamnă un proces complex de prefacere duhovnicească, unul care antrenează sufletul în dinamica morții și a învierii în Iisus Hristos. Cea mai potrivită aproximare, pentru a-l înțelege, este, fără îndoială, meditația asupra parabolei fiului risipitor (v. Lc. 15, 11-32), amintită de Sfântul Siluan în mai multe rânduri. Putem vedea de aici diferitele momente și dimensiuni ale pocăinței, asupra cărora ne vom opri în continuare.

Primul moment: cercetarea sinelui. Aflat departe de casa părintească, după ce va fi risipit toate bogățiile părintești din cauza patimilor sale, fiul risipitor „se reîntoarce asupra sinelui”. La începutul pocăinței, este un moment de oprire în parcursul acesta, adeseori prea agitat și prea rapid, al vieții noastre, care ne îndepărtează de noi înșine și, deopotrivă, de Dumnezeu. Luăm o pauză – care este, în același timp, o modalitate de a lua poziție față de Dumnezeu –, pentru ca, în felul acesta, să ne reașezăm sub supravegherea lui Dumnezeu, să ne centrăm iarăși, să încercăm să pogorâm în noi înșine și să privim în lăuntrul inimii noastre. Atunci conștientizăm propria noastră nimicnicie și propriul  nostru păcat, altfel spus, tot ceea ce, în lăuntrul nostru, ne desparte de Dumnezeu și de ceilalți, tot ceea ce am fi putut face, tot ceea ce am fi putut gândi – în chip conștient sau nu – împotriva iubirii. „Se cuvine să înveți că greșeala se află în lăuntrul tău”, ne atenționează Sfântul Siluan.

Al doilea moment: remușcarea. Nu trebuie numai să ne vedem păcatele, ci și să le deplângem. Departe de a fi un mod de a ne plânge singuri de milă, lacrimile acestea sunt expresia suferinței de a fi păcătuit împotriva lui Dumnezeu și de a ne fi rănit aproapele. Fierbinți, căci așa sunt darurile Sfântului Duh, lacrimile acestea ne slobozesc și ne curățesc: acesta este botezul lacrimilor, care actualizează în viețuirea noastră botezul cu apă și cu duh. Ele ne străpung inima, pentru a ne deschide iarăși harului (v. Ps. 50, 19). „Domnul îi iubește pe cei ce plâng”, ne spune Sfântul Siluan, și de aceea se cuvine să ne însușim lacrimile și strigătele lui Adam, după ce a fost alungat din Rai. Numai identificându-ne cu cel dintâi Adam, nu ca chip al păcatului, ci ca model al pocăinței, vom putea și noi deveni asemenea Celui de-al doilea Adam, Domnul nostru Iisus Hristos.

Al treilea moment: metanoia. Literal, aceasta înseamnă schimbarea (meta) minții (naos). Fiul risipitor, „sculându-se, deci, se duse către tatăl său”. Este aceasta o „întoarcere” care presupune o răsturnare a întregii sale ființe: trup, minte și duh. O convertire, o reorientare. A ne pocăi înseamnă a ne întoarce de la tot ceea ce ne împarte și ne dezorientează, pentru ca apoi să ne putem întoarce către Cel ce ne reunifică și ne este Răsărit.

Al patrulea moment: iertarea. „Tată, greșit-am Cerului și față de tine, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău!” Fiul risipitor se osândește singur, se aruncă la picioarele tatălui său, ca să-i ceară iertarea. Pocăința nu înseamnă numai să-ți vezi și să-ți plângi păcatele, ci și să le spovedești, smerindu-te înaintea lui Dumnezeu. Este acesta un mod de a străbate, asumându-ți-o și depășind-o prin forța ta lăuntrică, spaima care l-a împins pe Adam să se ascundă în grădina Raiului. Făcând și noi la fel, ne deschidem sufletele către iertarea lui Dumnezeu. „Să nu întârziem să ne pocăim, și atunci vom vedea cât de mare  este puterea de iertare a Domnului”, ne îndeamnă Sfântul Siluan.

Am ajuns astfel la punctul central al pocăinței, ceea ce-i dă sens, rațiune de a fi și rodnicie: milostenia dumnezeiască. Hristosul care i S-a arătat Sfântului Siluan nu era Dumnezeul Slavei – Pantocratorul –, nici Judecătorul suprem, ci Chipul blândeții, al smereniei și al milosteniei. Dumnezeul cel Viu este asemenea tatălui din parabola fiului risipitor: El șade pe pragul casei Sale, așteptându-ne cu răbdare și dor, cu inima gata să tresalte de bucuria reîntoarcerii noastre către El. Tot El este Cel ce vine în întâmpinarea noastră, nu pentru ca să ne osândească sau să ne reproșeze ceva, ci pentru a ne primi cu dragoste și cu bucurie, pentru a ne îmbrățișa și a ne ierta. Pocăința este, la urma urmelor, acest elan încrezător către brațele deschise ale Domnului, este răspunsul nostru la dragostea lui Dumnezeu, Care ne cheamă fără încetare la El.

Cu adevărat, milostenia lui Dumnezeu este nesfârșită și nemăsurată. Păcatele noastre, chiar și cele mai apăsătoare, sunt înaintea Lui „asemenea unei picături de apă în mare”. Într-adevăr, smerenia ne obligă; se cuvine să ne amintim pe durata întregii vieți, că Domnul, în ceea ce-L privește, le iartă. Pe El Îl interesează mai puțin ceea ce am fost cândva decât ceea ce am putea deveni. Asemenea unei maici, și mai mult decât aceasta, „El nu-l uită pe nici unul dintre fiii săi, nu-l alungă pe nici unul dintre păcătoși” și iartă totul celui ce se roagă pentru aceasta. Iartă „totul și imediat, de îndată ce păcătosul se pocăiește”, ne amintește Sfântul Siluan. În același timp, așa cum a făcut Iisus Hristos cu cei pe care i-a vindecat, ne cere să făgăduim că nu vom mai păcătui, că-i vom ierta pe cei ce ne-au greșit, că vom suporta fără crâcnire toate suferințele care ne vom încerca de aici înainte.

În realitate, Dumnezeu dăruiește celui care se pocăiește nu numai iertarea păcatelor, ci și harul Sfântului Său Duh. Iar odată cu aceasta vin către noi liniștea și bucuria. Bucuria, pentru că, „acolo unde este iertare, stăpânesc, în același timp, libertatea și dragostea”. Liniștea, pentru că, odată cu pocăința și cu dobândirea iertării, „totul este restaurat”: omul se reunifică în interioritatea sa, se împacă cu aproapele și se reîntregește cu Dumnezeu.

Pentru Sfântul Siluan, pocăința este o realitate ce ține, în același timp, de urgență, de stăruință, de răbdare și de nădejde. Ține de urgență, fiindcă zilele ne sunt numărate și putem muri chiar mâine: „O, frații mei de pe întreg pământul, pocăiți-vă, cât mai aveți încă timp!” Ține de stăruință, fiindcă pocăința nu este un fapt punctual, ci un proces continuu, care trebuie mereu luat de la capăt, în măsura în care nu există nici capăt al păcatului omului, și nici capăt al dragostei lui Dumnezeu. Ține de răbdare, căci roadele sale se pot lăsa așteptate îndelungă vreme. Ține de nădejde, fiindcă nu este niciodată prea târziu să dobândim iertarea. Până la ultima noastră suflare, mântuirea este cu putință. Ca dovadă, pilda tâlharului cel bun, care, în ciuda netrebniciei sale, a îndrăznit să-I ceară Domnului: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta! (Lc. 23, 42).

Avem noi, oare, o asemenea îndrăzneală?

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan