Arhive pe categorii: Despre gânduri și înşelare

„Cu vrăjmaşii trebuie să luptăm prin smerenie”

Dacă vezi cu mintea demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi şi mergi degrabă la duhovnicul sau „bătrânul” [„stareţul”] căruia ai fost încredinţat. Spune totul duhov81038­nicului şi atunci Domnul te va milui şi vei scăpa de înşela­re. Dar dacă crezi că ştii mai multe în privinţa vieţii du­hovniceşti decât duhovnicul tău şi dacă la mărturisire [spovedanie] nu-i spui ce ţi s-a întâmplat, atunci pentru mândria aceasta va fi îngăduit unei înşelări să pună stă­pânire pe tine spre povăţuire.

Cu vrăjmaşii trebuie să luptăm prin smerenie.

Când vezi că se luptă altă minte cu mintea ta, sme­reşte-te şi lupta va înceta.

Dacă ţi se întâmplă să vezi demoni, nu te înspăimânta, ci smereşte-te, şi demonii vor pieri; dar dacă te stăpâneşte frica, nu scapi de o nenorocire. Fii curajos. Adu-ţi aminte că Domnul te priveşte să vadă dacă-ţi pui nădejdea în El.

Dacă ţi se întâmplă să cazi în înşelare şi vrei să te izbă­veşti de ea, nu deznădăjdui, pentru că Domnul iubeşte pe oameni şi-ţi va da îndreptare şi vei avea odihnă de la gân­durile pe care le aduc vrăjmaşii. Dar pentru ca sufletul să afle odihna de la demoni, trebuie să se smerească şi să zică:

„Sunt mai rău decât toţi oamenii, mai rău decât orice dobitoc sau fiară sălbatică”

şi îndată să se mărturisească[spovedească] cinstit preotului şi atunci demonii vor fi iz­goniţi.

Aşa cum oamenii intră şi ies dintr-o casă, aşa şi gân­durile iscate de demoni vin şi iarăşi pleacă dacă nu le pri­meşti.

Dacă gândul îţi spune: „Fură!” şi tu-l asculţi, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta. Dacă gândul îţi spune: „Mănâncă mult!” până la ghiftuială şi tu vei mânca mult, demonul a luat din nou putere asupra ta. Şi aşa, da­că gândul fiecărei patimi te va stăpâni, vei ajunge un bâr­log de demoni. Dar dacă înţelegi să te pocăieşti cum se cuvine, vor tremura şi vor fi siliţi să plece.

Când plângem pentru păcate şi smerim sufletul nos­tru, atunci n-avem vedenii şi sufletul nostru nu le doreşte, dar când părăsim plânsul şi smerenia, atunci putem fi atraşi de ele.

Multă vreme n-am ştiut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Şi am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie, iar Domnul învaţă blân­deţea, smerenia şi iubirea, prin care sufletul află odihna.

In lupta noastră trebuie să fim curajoşi. Domnul a zis Prorocului Ieremia:

„Du-te, vesteşte şi fii curajos, iar Eu îţi voi porunci” [cf. Ir 1, 17].

Domnul iubeşte sufletul curajos şi înţelept, iar dacă în noi nu este nici una, nici alta, trebuie să le cerem de la Domnul şi să ascultăm de duhovnici: în ei viază harul Du­hului Sfânt. Indeosebi omul a cărui minte e stricată de lu­crarea demonilor nu trebuie să se încreadă în sine însuşi şi în ei, ci să asculte de duhovnic.

Nenorocirea sufletească ne vine de la mândrie, iar cea trupească este adeseori îngăduită de Dumnezeu după iu­birea Lui pentru noi, cum a fost cu mult-încercatul Iov.

A recunoaşte în tine însuţi mândria e lucru foarte chinu­itor. Dar iată semnele ei: dacă te năpădesc vrăjmaşii [de­monii] sau te chinuie gândurile rele, aceasta înseamnă că în tine nu e smerenie, şi de aceea, chiar dacă n-ai înţeles mândria ta, smereşte-te.

____________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

O, Doamne, dă-ne să Te lăudăm până la suflarea cea mai de pe urmă.

Cât sunt de neputincios! Scriu puţin şi sunt deja istovit şi trupul meu caută odihna. Şi Domnul a cunoscut pe pă­mânt în trup neputinţa omenească şi, istovit de drum, s-a urcat într-o corabie la vreme de furtună şi dormea; dar când ucenicii L-au trezit, a poruncit mării şi vântului să se potolească şi s-a făcut linişte mare.

79472

Tot aşa şi în sufletul nostru, când chemăm sfântul Nu­me al Domnului, se face mare pace.

O, Doamne, dă-ne să Te lăudăm până la suflarea cea mai de pe urmă.

Omul cade în înşelare fie din lipsă de experienţă, fie din mândrie. Dacă e din lipsă de experienţă, Domnul ne va tămădui degrabă; dar dacă e din mândrie, atunci su­fletul va suferi multă vreme până când se va fi învăţat smerenia, şi abia atunci îl va tămădui Domnul.

Cădem în amăgire când credem că suntem mai deştepţi şi mai experimentaţi decât alţii şi chiar decât duhovnicul nostru. Şi eu am gândit aşa din lipsă de experienţă şi am suferit pentru aceasta şi sunt foarte mulţumitor lui Dum­nezeu că prin aceasta m-a smerit şi m-a povăţuit şi nu m-a lipsit de mila Sa. Şi acum gândesc că, dacă nu te măr­turiseşti duhovnicului, e cu neputinţă să scapi de înşelare, şi pentru aceasta s-a dat de la Domnul duhovnicilor pute­rea de a lega şi dezlega.

Dacă vezi o lumină înăuntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă împreună cu lumina nu simţi în tine zdro­bire [de inimă] pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; dar nici nu te teme, ci smereşte-te şi lumina va pieri. Dacă vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis nu te încrede în aceasta, pentru că dacă este de la Dumnezeu, Domnul te va face să înţelegi aceasta. Dacă n-a cunoscut după gust pe Duhul Sfânt, sufletul nu poate înţelege de unde anume vine vedenia. Vrăjmaşul dă sufletului o anu­mită dulceaţă amestecată cu slavă deşartă şi după aceasta se recunoaşte înşelarea.

Părinţii zic că dacă o vedenie e pricinuită de vrăjmaşul, sufletul simte tulburare. Dar numai sufletul smerit şi care nu se socoteşte pe sine vrednic de vedenii simte tulburare sau frică la lucrarea vrăjmaşilor; iar omul mândru şi căzut în slava deşartă nu poate încerca nici frică, nici tulburare, fiindcă el vrea să aibă vedenii şi se socoteşte pe sine vred­nic de aceasta şi de aceea vrăjmaşul îl înşeală uşor.

Lucrurile cereşti se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pământeşti prin minte: dar cine vrea să cunoască pe Dum­nezeu cu mintea lui din ştiinţă, acela e în înşelare, pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt.

_________________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

„Lupta cu diavolii nu trebuie să ducă la frică”

77785Fratele Simeon încă nu știa «să-și păzească mintea»; rugându-se, el nu oprea închpuirile prin care lucrează diavolii. Închipuirea, nelipsită tot celui ce-și începe viața duhovnicească, aduce scâlcieri acestei vieți. În măsura în care este de nelipsit în răstimpul începutului, nu este socotită atunci ca «rătăcire»; totuși, începătorul se îndepărtează treptat de un astfel de chip al rugăciunii, îndreptându-se către un altul, care constă în a-și «închide» mintea în cuvintele rugăciunii. Este un chip al rugăciunii mai anevoios și mai sec, dar totuși mai drept și mai puțin primejdios.

Rugăciunea însoțită de închipuire a fratelui Simeon, deși fierbinte tânjind către Dumnezeu, dar cât se poate de simplu și naiv, foarte curând a luat o formă primejdioasă, dând putința dracilor să-l ispitească pe tânărul nevoitor. Iar strania lumină ce-i umpluse cândva chilia noaptea și-i luminase până și măruntaiele, și hâdele chipuri ce-l împresurau noaptea, și care îi apăreau și stăteau de vorbă cu el chiar și ziua – toate acestea erau pline de mari primejdii.

Desigur, aproape toți sfinții nevoitori au trecut prin lupta cu diavolii, și în acest sens întâlnirea cu ei este un fenomen firesc în căile duhovniceștii desăvârșiri. Dar câți au fost cei ce au suferit de la ei; câți, până la sfârșitul vieții, au rămas bolnavi sufletește, și-au ieșit din minți; câți n-au ajuns până la cumplita deznădejde și pierzanie; câte sinucideri și câte nelegiuri de tot felul nu se săvârșesc în lume în urma duhovniciei demonice!

Cel ce a avut a se lupta cu ei ști cât de deștepți se fac ei, și adesea lingușitori cu cei ce îi primesc, și cât de mânioși atunci când sunt respinși. De fiecare dată când cu nevoitorul se petrece ceea ce s-a întâmplat fratelui Simeon, părintele duhovnicesc își încordează atenția. Lupta cu diavolii nu trebuie să ducă la frică; frica este pe jumătate înfrângere: ivirea ei slăbește sufletul și îl face mai lesnicios silniciei diavolești.

Fratele Simeon era naiv, dar plin de bărbăție; totuși este cu neputință a rămâne liniștit în astfel de împrejurări.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare, Despre rugăciune, Despre războiul duhovnicesc

Lupta cu gândurile: respingerea gândului

77684Nici ispitirea muncilor iadului, nici darul rugăciunii neîncetate, nici chiar vederea Domnului nu au dat tânărului monah deplina slobozenie de năpădirile drăcești și de lupta cu gândurile. Cu toată încordarea rugăciunii, mintea uneori i se întuneca prin vederea dracilor și pierderea păcii. Întreaga sa deosebită experiență nu-i dădea totuși cunoașterea a cum să petreacă în starea pe care o cercase în vremea vedeniei, încă a primi liniștit îndepărtarea luminii era de acum cu neputință.

Sfatul Starețului Anatolie a a-și închide mintea în cuvintele rugăciunii îl ajuta întrucâtva pe Simeon să-și curețe mintea, dar nu deplin, și deci înaintea lui se înfățișa în toată puterea sa sarcina nevoinței «luptei cu gândul».

Pentru cel ce a pășit pe calea vieții duhovnicești lupta gândurilor nu este o simplă cugetare lăuntrică pe diferite teme. Forma exterioară pe care o îmbracă gândul, de cele mai multe ori nu dă putința de a pricepe DE UNDE vine el. Adesea gândul vine liniștit și cu luare aminte, și prima sa formă cuvântătoare poate părea nu numai cât se poate de firească, ci și înțeleaptă, și chiar sfântă; cu toate acestea uneori destul este cea mai ușoară atingere a unui astfel de gând spre a stârni adânci schimbări în suflet. Judecata firii gândului  se poate spune că niciodată nu trebuie să purceadă de la forma sa exterioară, și numai experiența duce la a cunoaște ce putere și în același timp ce subțirime pot atinge sugestiile drăcești. Acestea pot îmbrăca cele mai  felurite chipuri. Chiar atunci când gândul este bun prin firea sa, i se poate adăugi ceva străin, și astfel i se schimbă radical cuprinsul și lucrarea duhovnicească.

Gândul este primul stadiu al păcatului. Ivirea sa pe tărâmul conștiinței omului nu i se socotește păcat: este numai îmbierea păcatului. Respingerea gândului înlătură dezvoltarea ulterioară a păcatului.

Dreptslăvitorul monah socotește ca lucrare a sa de căpetenie lăuntrica luare-aminte a minții, cu rugăciunea în inimă, ceea ce-i dă putința de a vedea gândul înainte de a pătrunde în inimă. Mintea ce se ține în liniștită luare-aminte în inimă vede cum se apropie gândul din afară, încercând să pătrundă în inimă, și cu rugăciunea îl izgonește. Această lucrare, numită «trezvia minții» sau «liniștirea minții», este ceea ce începu să învețe Simeon. Din ziua când, prin darul Maicii Domnului, începuse lucrarea rugăciunii lui Iisus în inima sa, și până în sfârșitul vieții, rugăciunea niciodată nu i-a încetat; însă, cu toate acestea, ea încă nu era desăvârșită, și nici nu putea fi, căci patimile rămăseseră încă nebiruite. Darul primit de Simeon fusese mare, și s-a dovedit a fi un puternic temei al vieții sale duhovnicești, dar nu avea să ducă nemijlocit la desăvârșire. Cu el s-a petrecut ceva, oarecum mai mult, dar totuși asemănător cu ceea ce se observă la mulți alții: prin fierbintea lor năzuință ei ating rugăciunea neîncetată dar, necurățați de patimi prin lungă nevoință, în ciuda lucrării rugăciunii, aceștia cad în păcate, din pricina patimilor. Nevoitorul nu se poate mulțumi cu o astfel de stare.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare, Despre rugăciune

«Și mie îmi vin deseori gânduri de îndoială»

Când vrem să ajutăm pe cineva, atunci Dumnezeu ne va da cuvânt pentru a i-l oferi. În general, ne rugăm lui Dumnezeu și ne dă cuvânt, ce să spunem de fiecare dată.

Sfântul Siluan a ajutat astfel un tânăr monah: îl adusese tatăl său la mănăstire la vârsta adolescenței, iar când ajunsese de 19-20 de ani avea îndoieli despre existența lui Dumnezeu și de aceea vroia să părăsească monahismul și să fugă în lume. Tatăl lui după trup l-a rugat pe Cuviosul Siluan să-i vorbească. Siluan a mers întâi în chilia sa să se roage ca Dumnezeu să îl lumineze ce să spună, apoi, după rugăciune, a luat cuvânt de la Dumnezeu și a mers la monah și i-a spus: «Și mie îmi vin deseori gânduri de îndoială.» Monahul, care îl prețuia pe Sfântul Siluan, a prins curaj și a întrebat: «Și ce faci, părinte, atunci?» Sfântul Siluan a răspuns: «Îl îndepărtez!», iar monahul, care îl respecta pe părinte, a ascultat cuvântul și a îndepărtat gândurile și a devenit monah bun, a murit ca monah.

Fiecăruia îi trebuie un alt cuvânt, deoarece dacă îi vei spune altuia cuvântul acesta va zice: «A, păi dacă și Cuviosul Siluan, om sfânt, îi vin astfel de gânduri, atunci chiar nu există Dumnezeu!» De aceea părinții duhovnici trebuie să se roage lui Dumnezeu ca să primească cuvântul pe care Dumnezeu îl dă și care este specific pentru fiecare om, cuvânt propriu, ceea ce înseamnă să-l ajutăm pe fiecare în mod ipostatic.

Părintele Siluan are un cuvânt pentru toate categoriile de oameni, chiar și pentru cei de altă religie, oricui îi putem spune câte un cuvânt al părintelui Siluan.

 „Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex” – Mitropolit Hierotheos Vlachos, editura Sophia, București – 2012

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan, Despre gânduri și înşelare, Despre păstori și duhovnici

„Duhul smereniei bucu­ră pe Domnul mai mult decât toate”

Îi rog fierbinte pe toţi oamenii: să priveghem cu pocă­inţă şi atunci vom vedea mila Domnului. Dar pentru cei ce au vedenii şi se încred în ele mă rog să înţeleagă că din aceasta se arată în ei mândria şi împreună cu ea dulceaţa tulbure a slavei deşarte, în care nu este pocăinţa unui duh smerit, şi aici e toată nenorocirea, pentru că fără smerenie nu putem birui pe vrăjmaşi.

Eu însumi am fost amăgit de două ori. Prima dată, vrăjmaşul mi-a arătat o lumină şi un gând mi-a spus: „Primeşte-o! E harul”. A doua oară, am primit o vedenie şi am suferit mult pentru ea. Era la sfârşitul privegherii, când se cântă: „Toată suflarea să laude pe Domnul”, şi am  auzit cum împăratul David în cer cânta laude lui Dumne­zeu. Stăteam în strană şi mi se părea că nu mai era nici acoperiş, nici turlă şi că vedeam cerul deschis. Am vorbit de aceasta cu patru bărbaţi duhovniceşti, dar nimeni nu mi-a spus că vrăjmaşul îşi bătea joc de mine. Eu însumi credeam că demonii nu pot slăvi pe Dumnezeu şi că, prin urmare, această vedenie nu era de la vrăjmaşul. Înşelăciu­nea slavei deşarte mă ţinea în gheare şi iarăşi am ajuns să văd demoni. Atunci am cunoscut că eram înşelat şi am descoperit totul părintelui meu duhovnicesc şi i-am cerut să se roage pentru mine; şi pentru rugăciunile lui acum sunt mântuit şi rog totdeauna pe Domnul să-mi dea duhul smereniei. Şi dacă aş fi întrebat: „Ce ţi-ai dori de la Dum­nezeu, ce dar?”, aş răspunde: „Duhul smereniei care bucu­ră pe Domnul mai mult decât toate”. Pentru smerenia sa Fecioara Maria s-a făcut Maica lui Dumnezeu şi este prea­mărită mai mult decât toţi în cer şi pe pământ. Ea s-a pre­dat cu totul voii lui Dumnezeu: „Iată, roaba Domnului” [Lc. 1, 38], a spus ea; şi noi toţi trebuie să imităm pe Sfânta Fecioară.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare, Despre Maica Domnului, Despre războiul duhovnicesc

Mintea și inima trebuie păzite de toate gândurile

Închizând intrările în inimă, punând acolo strajă mintea dezbrăcată de toată închipuirea și cugetarea, dar înarmată cu rugăciunea și cu numele Iisus Hristos, nevoitorul intră în luptă cu toată înrâurirea și cu tot gândul ce vine din afară. În aceasta constă esența trezviei minții. Țelul îi este lupta cu patimile. Într-un înțeles mai larg și mai cuprinzător biruința asupra patimilor se dobândește prin paza poruncilor lui Hristos; dar în cazul de față vorbesc despre chipul anume al trezviei nevoinței, care începe după ce nevoitorul, trecând prin cunoscutele etape ale dezvoltării duhovnicești, părăsește rugăciunea închipuirii cea după primul chip, iar apoi și pe a doua, văzând prin cercare nedesăvârșirea ei.

Paza minții și a inimii de toate gândurile se însoțește de o lungă luptă, deosebit de grea și de subțire. Omul, trăind în mijlocul unei nesfârșite mulțimi de înrâuriri și impresii dintre cele mai felurite, ca urmare a neîncetatelor lor schimbări nu ajunge să le înțeleagă nici firea, nici puterea. Nevoitorul însă, luptătorul liniștirii minții, îndepărtându-se de toate cele din afară, străduindu-se de-a lungul zilelor și nopților a restrânge numărul impresiilor ce vin din afară până la minimul posibil, îndepărtându-se, drept aceea, de la a cauta asupra lumii din afară din curiozitate, de a auzi convorbiri străine, de a citi cărți a – se adună asupra ființei sale lăuntrice cu toată puterea și acolo intră într-o luptă corp la corp cu gândul. Numai astfel îi poate cunoaște firea și puterea, uneori uriașă. Omul ce nu destul ia aminte la cele din lăuntru, ușor cade pradă gândului și i se face rob. Plecandu-și voia către gând, omul se aseamănă, ba chiar se identifică duhovnicește cu duhul a cărui energie era cuprinsă în gând. Primind în suflet gândul pătimaș, care foarte adesea este rezultatul înrâuririi diavolești, omul se face unealtă lucrării diavolești.

Mintea ce adânc se roagă simte uneori apropierea din afară a vreunui duh, dar dacă rugăciunea atentă nu se întrerupe, acela se va îndepărta neprimit, astfel încât omul nu va putea spune, după rugăciune, cine, pentru ce și cu ce venise.

Uneori, în vremea unei rugăciuni adânci se întâmplă ceva greu de lămurit. Pe lângă minte trec uneori fenomene luminoase ce încearcă să atragă la sine privirea minții; iar dacă mintea nu se întoarce către dânsele, atunci ele grăiesc, cum ar fi, minții: «Eu îți aduc înțelepciune și înțelegere, iar dacă tu nu mă primești numaidecât, poate niciodată de acum înainte nu o să mă mai vezi». Însă mintea cercată nicicum nu se întoarce către ele, iar ele se îndepărtează nu numai neprimite, ci și necunoscute. Nu știe sigur mintea nici dacă acela fusese cumva un vrăjmaș sau un înger bun; știe însă din cercare că, oprindu-se și cercând ceea ce gândul strălucit adusese, își va pierde rugăciunea, iar apoi va trebui să o caute din nou printr-o grea trudă. Experiență a arătat că în ceasul rugăciunii nu trebuie să te pleci nici chiar asupra gândurilor ce par bune, căci astfel mintea neapărat va întâlni și altele și, precum zicea Starețul, «curată nu va ieși». Pierderea rugăciunii curate este o pagubă pe care nimic nu o poate înlocui.

Luptând spre a-și păstra libertatea, nevoitorul duce o luptă atât de încordată cu gândul, încât cel ce nu a cercat-o din experiență nu-și poate da seama. În această luptă lăuntrică cu gândul, în această împotrivire față către față, în care sufletul începătorului nu arareori suferă în parte o înfrângere, dar uneori mai și biruiește, nevoitorul are putința de a observa caracterul gândului până la o uimitoare subțirime; astfel încât, deși nu va săvârși în faptă păcatul ce-i fusese pus înainte, va cunoaște totuși lucrarea (energia) fiecărei pătimi cu mult mai adânc și mai amănunțit decât cel ce este stăpânit de ea. Acesta din urmă poate observa asupra sa și asupra celorlalți ivirea energiei unei anume patimi, însă spre a ajunge la o mai adâncă cunoaștere a ei neapărat va trebui să atingă locul duhovnicesc unde petrece cel ce se roagă după al treilea chip al rugăciunii și vede fiece patimă din însăși zămislirea ei.

Cunoașterea patimilor dobândită prin biruirea lor duce la străvederea din cercare. Dar trebuie spus că străvederea ce vine ca urmare a experienței unei îndelungate lupte cu patimile nu poate ajunge la desăvârșirea pe care o are darul străvederii cel după osebita lucrare a harului. Cea dintâi, după anumite mișcări, după față, după unele cuvinte, după felul tăcerilor sau al convorbirilor, după atmosferă psihică pe care o răspândește omul, află cele despre starea lui duhovnicească; cu toate acestea cel mai sigur temei pentru a judeca cele despre om este convorbirea cu el, deoarece din cuvântul său iese la iveală și măsura adevăratei sale experiențe duhovnicești, și ceea ce nu este decât urmărea învățăturii din afară. A doua însă, adică străvederea după har, toate le cunoaște prin rugăciune și nu are nevoie de prezența omului.

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare, Despre războiul duhovnicesc