Arhive lunare: mai 2012

Rugăciunea neîncetată a sfinţilor

Domnul înainte de ieşirea sa a spus: «Vine stăpânitoriul lumii cesteia, şi întru Mine nimic are» (Io. 14: 30).

Cel ce a încercat cu adevărat cândva în viaţa sa să păzească poruncile lui Hristos, acela într-o oarecare măsură poate înţelege nemărginita măreţie a spuselor Lui, nemărginire pentru tot omul, de-a lungul întregii istorii a lumii.

În zilele vieţii pământeşti a lui Hristos, oamenii, ascultându-L, se aflau în aceeaşi nedumerire ca şi acum. Ceea ce grăia Hristos nu era «dupre om» (Gal. 1: 11); aceasta o vedeau toţi, şi nefiind în stare să conceapă arătarea lui Dumnezeu într-un chip atât de smerit, au strigat: «Drac are»; iar alţii ziceau: «Nu, cuvintele Sale nu sunt cuvintele unui îndrăcit». «Deci ziceau mulţi dintre ei: Drac are şi se nebuneşte; pentru ce îl ascultaţi?» Dar alţii le-au răspuns: «Cu adevărat proroc este», şi «dezbinare s-a făcut în norod pentru Dânsul» (Io. 7: 20; 7: 43; 8: 48-49 si 52; 9: 16; 10: 19-21).

Stareţul Siluan era om, şi cuvintele rugăciunii Bisericii deplin i se potrivesc: «Nu este om ce va viia şi nu va greşi»; şi totuşi, în cuvântările şi în scrierile sale întâlnim cuvinte ce covârşesc măsura omului obişnuit, ducând către acel prag unde nu ajunge înţelegerea oamenilor «normali»; şi cu toate acestea, nu încape şi nu poate încăpea îndoiala că ceea ce spunea despre sine era curat adevărul. Aproape o jumătate de veac a trăit în Mănăstire sub ochii a multe sute de oameni, dintre care mulţi trăiesc până astăzi (Părintele Sofronie scria cartea în 1947 – N. tr.): a trăit în condiţiile vieţii de obşte, unde cât se poate de limpede iese la iveală orice boală psihică; mulţi nu l-au iubit; unii îl ocărau în faţă, numindu-l «înşelat»; alţii spuneau: «O, blestemat sfânt!», el însă niciodată nu a răspuns necuviincios. Desigur, aceasta era darul harului, pentru care toată viaţa şi-a petrecut-o într-o nevoinţă fără seamăn.

Spre a nu încărca peste măsură cartea, nu voi reda aci toate cuvintele Fericitului Stareţ, care depăşesc hotarele măsurii obişnuite a omului şi pe care cititorul atent le va afla în Scrierile sale, de pildă, acolo unde el, întemeindu-se pe experienţa sa de mulţi ani, spune că la Sfinţi rugăciunea niciodată nu se întrerupe, sau următoarele:

La început, necercat fiind, am primit un gând de curvie; m-am dus la duhovnic şi i-am spus: “Am primit un gând de curvie”. Duhovnicul îmi zice: “Niciodată să nu primeşti”. Şi de atunci au trecut patruzeci şi cinci de ani, şi nici o singură dată nu am primit gând de curvie, niciodată pe nimeni nu m-am mâniat, căci sufletul meu îşi aminteşte de dragostea Domnului şi de îndulcirea Duhului Sfânt, şi uit de ocări.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

Creştinismul nu este o filosofie, ci viaţă

Stareţul era un om cu puţină carte, însă năzuinţa lui spre a cunoaşte adevărul nu era nicicum  mai mică decât la oricare altul, dar calea sa spre a cunoaşte adevărul dorit era cu totul deosebită de metodele filosofiei speculative. Ştiind aceasta, am urmărit cu mult interes cum îi treceau prin minte, într-o atmosferă cu totul aparte şi într-o formă cât se poate de originală, cele mai felurite probleme theologice, şi cum se turnau în conştiinţa sa spre a lua forma unei soluţii. Nu putea dezvolta vreo problemă în chip dialectic, nici să o exprime în sistemul conceptelor raţionale, căci se temea «a greşi în judecata minţii», dar principiile exprimate de el purtau pecetea unui deosebit adânc. Şi, fără să vreau, mi se ivea întrebarea: De unde această înţelepciune la el?

Cu toată fiinţa sa Stareţul purta mărturia faptului că cele mai înalte adevăruri duhovniceşti nu se pot cunoaşte decât pe calea pazei poruncilor Evangheliei, dar nu prin învăţătura «din afară». El trăia prin Dumnezeu şi primea de sus, de la Dumnezeu, luminare; iar cunoaşterea sa era nu o înţelegere abstractă, ci din însăşi viaţa.

Creştinismul este nu o filosofie, nu o «învăţătură» (doctrină), ci viaţă, şi toate convorbirile şi scrierile Stareţului sunt mărturia acestei vieţi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Adevar

Numai prin Duhul Sfânt se ajunge la Adevărata cunoaştere

Stareţul scria:

Nimenea poate cunoaşte de la sine ce este dragostea lui Dumnezeu, dacă nu-l învaţă Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră dragostea lui Dumnezeu este cunoscută în Duhul Sfânt, şi de aceea vorbim despre ea.

Domnul este bun şi milostiv, dară noi a grăi despre iubirea Sa nimic am putea în afara Scripturii, de nu ne-ar fi învăţat Duhul Sfânt.

Noi nu putem judeca decât în măsura în care am cunoscut harul Sfântului Duh…

Sfinţii grăiesc despre ceea ce cu adevărat au văzut şi cunosc. Ei nu vorbesc despre ceea ce nu au văzut… (vezi Col. 2:18).

Sfinţii nimic nu grăiesc din mintea lor.

De-Dumnezeu-insuflata Scriptură este un cuvânt cât se poate de credincios (2 Pt. 1:19), folositor pentru învăţătura şi îndrumarea către buna înfăptuire plăcută lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16-17), însă cunoaşterea de Dumnezeu culeasă dintr-însa nu poate atinge căutata desăvârşire de nu ne va învăţa şi Însuşi Domnul prin Duhul Sfânt.

Cu toată adevărata sa smerenie şi blândeţe, Stareţul zicea, cu o anume încredinţare şi neclătită lăuntrică întemeiere, că omul cu mintea sa nu poate ajunge la cele dumnezeieşti, care nu sunt cunoscute «decât în Duhul Sfânt»; de-aceea nici la Sfânta Scriptură, «scrisă în Duhul Sfânt», nu se poate ajunge prin mijlocirea cercetării şfiinţifice, ce ajunge doar la unele laturi exterioare şi amănunte, dar nicidecum la esenţă.

Câtă vreme omului nu-i va fi dat de sus «să înţeleagă Scripturile» şi «să cunoască tainele Împărăţiei lui Dumnezeu», câtă vreme nu se va fi smerit printr-o lungă luptă cu patimile şi nu va fi cunoscut prin cercare învierea sufletului său, şi toate cele ce se află în această tainică şi măreaţă cale, neapărat va trebui să se ţină cu tărie de predania şi de învăţătura Bisericii, şi să nu îndrăznească a învăţa de la sine, oricât ar el de învăţat «omeneşte», căci până şi cele mai strălucite scorniri omeneşti, de departe nu ajung la adevărata viaţă a Duhului.

Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, într-o anume măsură trăieşte în fiecare om, şi cu atât mai mult în creştini, dar nu se cuvine a exagera această mică experienţă a harului şi cu îndrăzneală a se întemeia pe ea.

Duhul Sfânt, pururea şi cu adevărat petrecând în Biserică, răbdător şi blând caută şi aşteaptă fiecare suflet, dar însuşi omul nu Îi dă slobozenia de a lucra în sine şi, drept urmare, rămâne în afara Luminii şi a cunoaşterii tainelor duhovniceştii vieţi.

Prea adesea se întâmplă ca omul, după o oarecare cercare a harului, nu revine la el, ci îl pierde; iar viaţa sa religioasă se concentrează în minte, ca înţelegere abstractă. Rămânând într-o astfel de stare, adesea el se socoteşte ca unul ce deţine cunoaştere duhovnicească, nepricepând că o asemenea înţelegere abstractă, chiar de purcede de la o oarecare  cercare a harului, este propria-i deformare a cuvântului lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură, în esenţa, îi rămâne o carte pecetluită cu şapte peceţi (Apoc. 5: 1).

Sfânta Scriptură este cuvântul pe care «l-au grăit sfinţi oameni ai lui Dumnezeu, purtându-se de Duhul Sfânt» (2 Pt. 1: 21). Dar cele grăite de Sfinţi nu sunt ceva total neatârnat de nivelul intelectual şi starea duhovnicească a celor cărora le grăiesc; nu, acelea au fost cuvinte vii, către persoane concrete, şi deci neapărat va greşi interpretarea ştiinţifică (istorică, arheologică, filologică ş.a.m.d) a Scripturii.

În toată Sfânta Scriptură se ascunde statornicitul ultim ţel, însă către acest unic şi neschimbat ţel, Sfintii Proroci, apostolii şi ceilalţi Dascăli ai Bisericii povăţuiau pe acei oameni care-i înconjurau, pogorându-se la nivelul şi înţelegerea lor.

Cât se poate de strălucită în această privinţă este pilda Sfântului Apostol Pavel care, bineînţeles, niciodată îndepărtându-se de la cea una a sa vedere a lui Dumnezeu şi de la cunoaşterea Lui, totuşi se făcea «tuturor toate, ca oricum pre vreunii să mântuiască» (vezi 1 Cor. 9: 19-22). Cu alte cuvinte, Pavel cu fiecare vorbea felurit; şi dacă vom cerceta Epistolele sale numai cu o analiză ştiinţifică, esenţa «sistemului său theologic» negreşit va rămâne de neînţeles.

Stareţul mult cinstea ştiinţa theologică şi pe cei ce se îndeletniceau cu ea, dar atribuia rolul ei pozitiv şi meritul ei numai condiţiilor istorice ale vieţii Bisericii, şi nicicum adevăratei vecinice vieţi a Duhului.

Cuvântul omenesc poartă în sine o oarecare nestatornicie şi lipsă de precizie neocolit. Şi această trăsătură a sa rămâne până şi în Sfânta Scriptură, astfel ca numai în anumite limite este cu putinţă a exprima adevărul dumnezeiesc în cuvântul omenesc. Aceasta nu înseamnă că se înjoseşte cuvântul dumnezeiesc până la nivelul relativismului omenesc. Nu. Gândul Stareţului se întemeia pe faptul că dobândirea Cuvântului lui Dumnezeu se face pe căile împlinirii poruncilor lui Hristos, iar nu pe căile cercetării ştiinţifice. Tot astfel învaţă Însuşi Hristos:

Şi se mirau Iudeii, zicând: Cum acesta carte ştie, fără a fi învăţat? Răspuns-au lui Iisus şi au zis: A Mea învăţătură nu este a Mea, ci a Celuia ce au trimis pre Mine. De voieşte cineva voia Lui a face, cunoaşte-va pentru învăţătura ceasta, oare de la Dumnezeu este, sau Eu de la Mine grăiesc (Io. 7: 15-17).

Domnul a adunat întreaga Sfântă Scriptură într-un cuvânt scurt: iubiţi pe Dumnezeu şi pe aproapele (vezi Mt. 22: 40). Însă cuvântul lui Hristos – iubire – va rămâne întru toţi vecii o taină pentru toţi filologii. Cuvântul acesta este numele lui Dumnezeu Însuşi, iar înţelesul său adevărat se descoperă nu astfel decât numai prin lucrarea lui Dumnezeu Însuşi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

Prin credință biruim ispitele

Esența absolutei libertăți constă în aceea că singur întru toate, în afara oricărei dependențe sau constrângeri, în afara oricărei țărmuriri, să îți determini ființa. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.

Ispita făpturii slobode, care este chipul lui Dumnezeu, este aceea de a-și zidi singură ființa, singură a se determina întru toate, singură a se face dumnezeu – iar nu de a primi numai ce i se dă, căci în aceasta se află un simțământ al dependenței.

Fericitul Stareț spunea că și această ispită, precum și toate celelalte, se biruiește prin credința în Dumnezeu. Credința în Dumnezeul cel bun și milostiv, credința că El este mai presus de toată desăvârșirea, atrage în sine harul, iar atunci nu se mai află simțământul dependenței, și sufletul iubește pe Dumnezeu ca fiind cel mai adevărat Tată și trăiește prin El.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate

Monahul – un rugător pentru întreaga lume

Unii zic că monahii trebuie să slujească lumii, ca să nu mănânce pe degeaba pâinea norodului; dar trebuie să în­ţelegem în ce anume stă slujirea lor şi cu ce anume vin monahii în ajutorul lumii.

Monahul e un rugător pentru întreaga lume; el plânge pentru întreaga lume şi aceasta e lucrarea lui de căpetenie.

Cine îl sileşte însă să plângă pentru întreaga lume?

Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El dă mona­hului iubirea Duhului Sfânt şi din această iubire inima monahului se întristează pururea pentru norod, pentru că nu toţi se mântuiesc. Domnul însuşi S-a întristat până într-atât pentru norod, încât S-a dat pe Sine morţii pe cru­ce. Maica Domnului a purtat în inima ei aceeaşi întristare pentru oameni şi, asemenea Fiului ei Preaiubit, a dorit până la sfârşit mântuirea tuturor.

Acelaşi Duh Sfânt L-a dat Domnul apostolilor şi sfinţi­lor noştri părinţi şi păstorilor Bisericii. În aceasta stă sluji­rea noastră faţă de lume. Şi de aceea, nici păstorii Biseri­cii, nici monahii nu trebuie să se ocupe de treburi lumeşti, ci să urmeze pilda Maicii Domnului Care, în templu, în Sfânta Sfintelor, cugeta ziua şi noaptea la legea Domnului şi stăruia în rugăciune pentru norod.

Nu e treaba monahului să slujească lumii din osteneala mâinilor lui. Aceasta e treaba celor din lume [mirenilor].

Omul din lume se roagă puţin, dar monahul se roagă ne­încetat. Mulţumită monahilor, rugăciunea nu încetează niciodată pe pământ; iar aceasta este de folos pentru în­treaga lume, fiindcă lumea stă prin rugăciune; dar când rugăciunea slăbeşte, atunci lumea piere.

Şi ce poate face un monah cu mâinile lui? Pentru o zi de muncă el poate câştiga ceva bani, dar ce este aceasta pen­tru Dumnezeu? în vreme ce un singur gând plăcut lui Dum­nezeu face minuni. Vedem aceasta din Sfânta Scriptură. Prorocul Moise se ruga în gând şi Domnul i-a zis: „Moise, de ce strigi la Mine?” şi i-a izbăvit pe israeliţi de la pieire [Iş 14,15]. Antonie cel Mare a ajutat lumea prin ru­găciune, iar nu prin lucrul mâinilor lui. Cuviosul Serghie [din Radonej] a ajutat prin post şi rugăciune poporul rus să se elibereze de sub jugul tătarilor. Cuviosul Serafim [din Sarov] s-a rugat în gând şi Duhul Sfânt a pogorât asupra lui Motovilov. Iată care este lucrul monahilor. Dar dacă monahul e nepăsător şi sufletul lui n-ajunge să vadă pururea pe Domnul, e bine ca el să slujească pelerinilor şi să ajute pe cei din lume la ostenelile lor; şi acest lucru e plăcut lui Dumnezeu; dar să ştie că e departe de monahism.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre monahi

„Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la­crimi”.

În primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.

Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?

O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.

Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum­nezeu.

În Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru­găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.

Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul Îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el.

Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune:

„Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la­crimi”.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre tânjirea după Dumnezeu

Despre frumusețea lumii

Sufletul Starețului se încânta de frumusețea lumii văzute. Acea încântare nu o arăta nici prin ținuta trupului, nici prin mișcări; ea nu putea fi surprinsă decât prin expresia feței și curgerea glasului. În această înfrânată nevădire de sine se simțea cu atât mai puternic adevăratul adânc al trăirii. Totdeauna adunat în omul său lăuntric, el prea puțin căuta asupra lumii din afară; dar atunci când își îndrepta privirea către frumusețea văzută a lumii, aceasta i se făcea o nouă pricină de a vedea slava lui Dumnezeu și de a-și întoarce din nou inima către Dumnezeu.

În această privință era asemenea copiilor: pe el toate îl uimeau. Cât se poate de drept pomenește în scrierile sale că cel ce a pierdut harul nu simte cum trebuie frumusețea și de nimic nu se minunează. Toată negrăit de măreață facerea lui Dumnezeu nu îl atinge. Și dimpotrivă, când harul lui Dumnezeu este cu omul, atunci tot ce este în lume încântă sufletul cu necuprinsa sa minunăție, și sufletul, din contemplarea văzutei frumuseți, ajunge la simțirea lui Dumnezeu, viu și minunat întru toate.

Starețul, cu o puternică trăire a frumuseții, privea asupra nourilor, mării, munților, pădurilor, câmpiilor, asupra câte unui copac aparte. Spunea că slava Făcătorului este măreață și în astă lume văzută, dar a vedea slava Domnului Însuși în Duhul Sfânt este o vedenie care în chip mărginit covârșește tot gândul omenesc.

Odată, privind mișcarea norilor pe cerul attic smărăldiu-albăstriu, a zis:

Îmi vine gândul: Cât de măreț este Domnul nostru. Câtă frumusețe a zidit El întru slava Sa, pentru binele norodului Său, pentru ca noroadele în bucurie să-și slăvească Făcătorul… O, Stăpână, învrednicește norodul să vază slava Domnului.

Astfel, oprindu-se o clipă asupra frumuseții văzute și a slavei lui Dumnezeu din ea, el iarăși s-a întors către rugăciunea pentru norod.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre plante și animale

Smerenia lui Hristos

E o mare deosebire între omul simplu care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, şi omul, chiar foarte mare, care n-a cunoscut harul Sfântului Duh.

E o mare deosebire între a crede numai că Dumnezeu există cunoscându-L din natură sau din Scripturi, şi a cu­noaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt.

În cel ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, du­hul arde ziua şi noaptea de iubire pentru Dumnezeu şi su­fletul lui nu se poate să se alipească de nimic pământesc.

Sufletul care n-a făcut experienţa dulceţii Duhului Sfânt se bucură de slava deşartă a acestei lumi, de bogăţii sau de putere; dar sufletul care L-a cunoscut pe Domnul prin Du­hul Sfânt, tânjeşte numai după Domnul, iar bogăţiile şi slava lumii nu înseamnă nimic pentru el.

Sufletul care a gustat Duhul Sfânt îl deosebeşte după gust; căci scris este: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Dom­nul” [Ps 33, 9]. David a cunoscut aceasta din experienţă, dar şi acum Domnul dă robilor Lui să cunoască din expe­rienţă harul Lui şi îi va învăţa aceasta pe robii Săi până la sfârşitul veacurilor.

Cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela a învăţat de la El smerenia, s-a asemănat învăţătorului său, Hristos Fiul lui Dumnezeu, şi a ajuns asemenea Lui.

„Doamne, dă-ne darul sfintei Tale smerenii!

Doamne, dă-ne în dar smeritul Tău Duh Sfânt, căci ai venit să mântuieşti pe oameni şi să-i înalţi la cer ca să vadă slava Ta.”

O, smerenie a lui Hristos! Te cunosc dar nu te pot do­bândi. Roadele tale sunt dulci, căci nu sunt pământeşti.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre smerenie

Pravila nevoinţei

Când cineva căuta sfat la Stareţ, lui niciodată nu-i plăcea să dea sfat din «propria minte». Îşi amintea de cuvântul Cuviosului Serafim din Sarov: «Când vorbeam din mintea mea, se întâmpla să greşesc», şi adăuga că greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari.

Starea despre care-i vorbea Părintelui Stratonic, că «desăvârşiţii de la sine nimic nu grăiesc… ei grăiesc doar ceea ce le dă Duhul», nu se dă întotdeauna nici măcar celor ce s-au apropiat de desăvârşire, după cum şi Apostolii şi ceilalţi Sfinţi nu făceau întotdeauna minuni, şi Duhul prorociei nu lucra în acelaşi chip în Proroci, ci uneori cu mare putere, iar alteori se depărta de la ei.

Stareţul limpede deosebea «cuvântul din cercare» de nemijlocita insuflare de sus, adică de cuvântul pe care «îl dă Duhul». Şi cel dintâi este de preţ, dar cel de-al doilea este mai înalt şi mai de încredere (vezi 1 Cor. 7: 25). Uneori, cu încredere şi hotărât spunea celui ce-l întreaba, că voia lui Dumnezeu este ca acela să facă într-un anume fel, iar alteori răspundea că nu ştie voia lui Dumnezeu pentru el. Spunea că uneori Domnul nu Îşi descoperă voia nici măcar Sfinţilor, fiindcă cel ce întreabă o face cu o inimă necredincioasă şi vicleană (vezi Iez. 14: 1-3).

După cuvântul Stareţului, cel ce se roagă osârduitor cunoaşte multe schimbări în rugăciune: lupta cu vrăjmaşul, lupta cu oamenii, lupta cu sine însuşi, cu patimile, cu închipuirea; şi în astfel de împrejurări mintea nu este curată şi nimica limpede. Dar când vine rugăciunea curată, când mintea împreunată cu inima stă în liniştire înaintea lui Dumnezeu, când sufletul în chip simţit are în sine harul şi s-a dăruit voii lui Dumnezeu, slobod de lucrarea patimilor şi a închipuirilor ce întunecă, atunci cel ce se roagă aude insuflarea harului.

Când cineva se apropie de această lucrare de căutare a voii lui Dumnezeu prin rugăciune, neavând îndeajunsă cercare şi neputând  cu încredinţare să deosebească «după gust» lucrarea harului de cea a patimilor, mai cu seamă a mândriei – acela trebuie neapărat a se socoti cu părintele duhovnicesc; iar el însuşi, întâlnind orice arătare sau imbold duhovnicesc, trebuie ca, până la primirea hotărârii povăţuitorului, să se ţină cu îndârjire de pravila nevoinţei: «a nu primi, şi a nu lepăda».

«Neprimind», creştinul se fereşte de primejdia lucrării diavoleşti, sau de a primi imboldul drăcesc ca fiind dumnezeiesc, şi de a se învăţa astfel «a lua aminte la duhurile înşelăciunii şi dăscăliile dracilor» (1 Tim. 4: 1), şi de a da dumnezeiasca închinăciune diavolilor.

«Nelepădând», omul scapă de altă primejdie: a pune dumnezeiasca lucrare pe seama diavolului, şi astfel a cădea în păcatul «hulei împotriva Duhului Sfânt», precum fariseii puneau pe seama «puterii lui Velzevut, domnul dracilor» faptul că Hristos izgonea dracii.

Cea de-a doua primejdie este mai cumplită decât cea dintâi, datorită faptului că sufletul se poate obişnui să lepede harul şi să îl urască, şi într-atâta să-şi însuşească starea împotrivirii faţă de Dumnezeu, încât să se determine astfel şi în planul vecinic şi, prin urmare, acest păcat «să nu se ierte lui nici în veacul de acum, nici în cel viitor» (vezi Mt. 12: 22-32); pe când în cazul primei rătăciri, sufletul mai curând îşi poate cunoaşte înşelarea şi, prin pocăinţă, să-şi dobândească mântuirea, căci nu este păcat de neiertat, fără numai păcatul nepocăit.

Despre această cât se poate de însemnată pravilă a nevoinţei – «a nu primi, şi a nu lepăda» – şi despre cum se trăieşte ea în viaţa nevoitorului ar fi multe de spus, dar fiindcă în scrierea de faţă sarcina îmi este a înfăţişa doar aspectele esenţiale, şi nu amănuntele, mă voi întoarce la tema de mai nainte.

În forma sa mai desăvârşită, cunoaşterea voii lui Dumnezeu prin rugăciune este un fenomen rar întâlnit, cu putiţă doar după o îndelungă trudă, după multă cercare în lupta cu patimile, după multe şi grele ispitiri de la diavoli, pe de-o parte, şi după multe întâmpinări din partea lui Dumnezeu. Însă a se ruga osârduitor pentru ajutor este o faptă bună şi tuturor de neapărată trebuinţă: şi povăţuitorilor, şi celor supuşi, şi celor bătrâni, şi celor tineri, şi celor ce învaţă, şi celor ce sunt învăţaţi, părinţilor şi copiilor. Stareţul stăruia că toţi, fără abatere, neatârnând de rang, de stare sau de vârstă, totdeauna şi pentru toate fiecare precum poate să ceară lui Dumnezeu îndrumare, pentru că astfel treptat să-şi apropie calea de căile sfintei voi a lui Dumnezeu, câtă vreme nu a atins desăvârşirea.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

«Noi ştim»

Ceea ce îmi propun aci este o încercare de a înfăţişa în esenţă cele ce am auzit în anii petrecuţi lângă Stareţul Siluan. Socotesc cu neputinţă a lămuri cum şi de ce mi s-a născut încrederea în Stareţ, dar poate nu va fi de prisos a spune câte ceva despre atitudinea ce am avut faţă de el.

Temele convorbirilor cu Stareţul izvorau foarte adesea din propriile mele nevoi, din întrebările ce mă aduceau la el. Multe din cele vorbite împreuna nu se află în scrierile Stareţului. Fie întrebându-l, fie doar ascultându-l, eram conştient că ceea ce spune purcede din propria-i cercare dată de sus şi, într-o oarecare măsură, o primeam cum primeşte tot creştinul Sfânta Scriptură care  vesteşte adevărurile ca pe nişte fapte cunoscute şi neîndoielnice. Ceea ce grăia Stareţul nu era rodul scornelilor minţii «sale». Nu, demersul său lăuntric era cu totul altul: adevărata experienţă şi cunoaşterea netăgăduită premergeau cuvintelor sale, drept pentru care ele poartă trăsătura unei adevărate mărturii despre realităţile fiinţării duhovniceşti. Îi era străină căutarea unei întemeiri logice pornind de jos în sus, ca fiind ceva de prisos şi nefiresc, asemenea Sfintei Scripturi. Precum spunea şi Ioan de-Dumnezeu-cuvântătorul: «Noi ştim» (1 Io. 3: 14 ş. a.). Să luăm o astfel de pildă din scrierile Stareţului:

Noi ştim că, cu cât mai mare dragostea, cu atât mai mare suferinţa sufletului; cu cât mai deplină dragostea, cu atât mai deplină cunoaşterea; cu cât mai fierbinte dragostea, cu atât mai înflăcărată rugăciunea; cu cât mai desăvârşită dragostea, cu atât mai sfântă viaţa.

Fiecare dintre aceste patru definiţii ar putea fi preţioasa încununare a celor mai adânci şi complexe cercetări filosofice, psihologice sau theologice, dar Stareţul însuşi nu are nevoie de asemenea cercetări şi nici nu se pogoară până la ele.

Am mai spus mai nainte că legătura cu Stareţul avea un caracter cu totul aparte. Pare-mi-se că prin convorbirile sale, simple în înfăţişarea lor exterioară, şi prin puterea rugăciunilor sale, avea darul de a-l trece pe cel cu care vorbea într-o lume aparte. Însă faptul cel mai însemnat era că îl strămuta în acea lume nu în chip abstract, ci împărtăşindu-i experienţa sa lăuntrică. Este adevărat că, după câte ştiu, abia dacă se găsea vreunul care să rămână mai departe în starea primită şi să înfăptuiască apoi în propria viaţă cele cunoscute din convorbirea cu dânsul. Fără îndoială, aceasta avea să le fie un nesecat izvor de dureri de-a lungul întregii lor vieţi, căci nu poate să nu se îndurereze sufletul ce a văzut lumina şi mai pe urmă a pierdut-o; şi totuşi, parcă este şi mai dureros, şi mai deznădăjduitor, a nu cunoaşte defel acea lumină, ba chiar, ceea ce adesea se observă, nici măcar a bănui existenţa ei. Din cele auzite despre Părintele Stratonic de la nevoitorii Sfântului Munte care-l cunoscuseră, am un oarecare temei de a presupune că tocmai pentru aceea rămăsese şi recunoscător Stareţului pentru descoperirea ce primise de la el, dar în acelaşi timp şi îndurerat de a recunoaşte ca nefiind în putere a păstra starea cercată. Ştiu sigur că mulţi alergau la început la Stareţ pentru povăţuire, dar apoi se îndepărtau, neputând să trăiască după cuvântul său. Cuvântul său era simplu, liniştit, bun, însă pentru a-l urma trebuie aceeaşi necruţare de sine pe care o avea însuşi Stareţul; trebuie aceeaşi hotărâre pe care o cere Domnul de la următorii Săi, adică până la ura de sine (vezi Lc. 14: 26).

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan