Arhive lunare: Mai 2012

Rugăciunea neîncetată a sfinţilor

Domnul înainte de ieşirea sa a spus: «Vine stăpânitoriul lumii cesteia, şi întru Mine nimic are» (Io. 14: 30).

Cel ce a încercat cu adevărat cândva în viaţa sa să păzească poruncile lui Hristos, acela într-o oarecare măsură poate înţelege nemărginita măreţie a spuselor Lui, nemărginire pentru tot omul, de-a lungul întregii istorii a lumii.

În zilele vieţii pământeşti a lui Hristos, oamenii, ascultându-L, se aflau în aceeaşi nedumerire ca şi acum. Ceea ce grăia Hristos nu era «dupre om» (Gal. 1: 11); aceasta o vedeau toţi, şi nefiind în stare să conceapă arătarea lui Dumnezeu într-un chip atât de smerit, au strigat: «Drac are»; iar alţii ziceau: «Nu, cuvintele Sale nu sunt cuvintele unui îndrăcit». «Deci ziceau mulţi dintre ei: Drac are şi se nebuneşte; pentru ce îl ascultaţi?» Dar alţii le-au răspuns: «Cu adevărat proroc este», şi «dezbinare s-a făcut în norod pentru Dânsul» (Io. 7: 20; 7: 43; 8: 48-49 si 52; 9: 16; 10: 19-21).

Stareţul Siluan era om, şi cuvintele rugăciunii Bisericii deplin i se potrivesc: «Nu este om ce va viia şi nu va greşi»; şi totuşi, în cuvântările şi în scrierile sale întâlnim cuvinte ce covârşesc măsura omului obişnuit, ducând către acel prag unde nu ajunge înţelegerea oamenilor «normali»; şi cu toate acestea, nu încape şi nu poate încăpea îndoiala că ceea ce spunea despre sine era curat adevărul. Aproape o jumătate de veac a trăit în Mănăstire sub ochii a multe sute de oameni, dintre care mulţi trăiesc până astăzi (Părintele Sofronie scria cartea în 1947 – N. tr.): a trăit în condiţiile vieţii de obşte, unde cât se poate de limpede iese la iveală orice boală psihică; mulţi nu l-au iubit; unii îl ocărau în faţă, numindu-l «înşelat»; alţii spuneau: «O, blestemat sfânt!», el însă niciodată nu a răspuns necuviincios. Desigur, aceasta era darul harului, pentru care toată viaţa şi-a petrecut-o într-o nevoinţă fără seamăn.

Spre a nu încărca peste măsură cartea, nu voi reda aci toate cuvintele Fericitului Stareţ, care depăşesc hotarele măsurii obişnuite a omului şi pe care cititorul atent le va afla în Scrierile sale, de pildă, acolo unde el, întemeindu-se pe experienţa sa de mulţi ani, spune că la Sfinţi rugăciunea niciodată nu se întrerupe, sau următoarele:

La început, necercat fiind, am primit un gând de curvie; m-am dus la duhovnic şi i-am spus: “Am primit un gând de curvie”. Duhovnicul îmi zice: “Niciodată să nu primeşti”. Şi de atunci au trecut patruzeci şi cinci de ani, şi nici o singură dată nu am primit gând de curvie, niciodată pe nimeni nu m-am mâniat, căci sufletul meu îşi aminteşte de dragostea Domnului şi de îndulcirea Duhului Sfânt, şi uit de ocări.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

Creştinismul nu este o filosofie, ci viaţă

Stareţul era un om cu puţină carte, însă năzuinţa lui spre a cunoaşte adevărul nu era nicicum  mai mică decât la oricare altul, dar calea sa spre a cunoaşte adevărul dorit era cu totul deosebită de metodele filosofiei speculative. Ştiind aceasta, am urmărit cu mult interes cum îi treceau prin minte, într-o atmosferă cu totul aparte şi într-o formă cât se poate de originală, cele mai felurite probleme theologice, şi cum se turnau în conştiinţa sa spre a lua forma unei soluţii. Nu putea dezvolta vreo problemă în chip dialectic, nici să o exprime în sistemul conceptelor raţionale, căci se temea «a greşi în judecata minţii», dar principiile exprimate de el purtau pecetea unui deosebit adânc. Şi, fără să vreau, mi se ivea întrebarea: De unde această înţelepciune la el?

Cu toată fiinţa sa Stareţul purta mărturia faptului că cele mai înalte adevăruri duhovniceşti nu se pot cunoaşte decât pe calea pazei poruncilor Evangheliei, dar nu prin învăţătura «din afară». El trăia prin Dumnezeu şi primea de sus, de la Dumnezeu, luminare; iar cunoaşterea sa era nu o înţelegere abstractă, ci din însăşi viaţa.

Creştinismul este nu o filosofie, nu o «învăţătură» (doctrină), ci viaţă, şi toate convorbirile şi scrierile Stareţului sunt mărturia acestei vieţi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Adevar

Numai prin Duhul Sfânt se ajunge la Adevărata cunoaştere

Stareţul scria:

Nimenea poate cunoaşte de la sine ce este dragostea lui Dumnezeu, dacă nu-l învaţă Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră dragostea lui Dumnezeu este cunoscută în Duhul Sfânt, şi de aceea vorbim despre ea.

Domnul este bun şi milostiv, dară noi a grăi despre iubirea Sa nimic am putea în afara Scripturii, de nu ne-ar fi învăţat Duhul Sfânt.

Noi nu putem judeca decât în măsura în care am cunoscut harul Sfântului Duh…

Sfinţii grăiesc despre ceea ce cu adevărat au văzut şi cunosc. Ei nu vorbesc despre ceea ce nu au văzut… (vezi Col. 2:18).

Sfinţii nimic nu grăiesc din mintea lor.

De-Dumnezeu-insuflata Scriptură este un cuvânt cât se poate de credincios (2 Pt. 1:19), folositor pentru învăţătura şi îndrumarea către buna înfăptuire plăcută lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16-17), însă cunoaşterea de Dumnezeu culeasă dintr-însa nu poate atinge căutata desăvârşire de nu ne va învăţa şi Însuşi Domnul prin Duhul Sfânt.

Cu toată adevărata sa smerenie şi blândeţe, Stareţul zicea, cu o anume încredinţare şi neclătită lăuntrică întemeiere, că omul cu mintea sa nu poate ajunge la cele dumnezeieşti, care nu sunt cunoscute «decât în Duhul Sfânt»; de-aceea nici la Sfânta Scriptură, «scrisă în Duhul Sfânt», nu se poate ajunge prin mijlocirea cercetării şfiinţifice, ce ajunge doar la unele laturi exterioare şi amănunte, dar nicidecum la esenţă.

Câtă vreme omului nu-i va fi dat de sus «să înţeleagă Scripturile» şi «să cunoască tainele Împărăţiei lui Dumnezeu», câtă vreme nu se va fi smerit printr-o lungă luptă cu patimile şi nu va fi cunoscut prin cercare învierea sufletului său, şi toate cele ce se află în această tainică şi măreaţă cale, neapărat va trebui să se ţină cu tărie de predania şi de învăţătura Bisericii, şi să nu îndrăznească a învăţa de la sine, oricât ar el de învăţat «omeneşte», căci până şi cele mai strălucite scorniri omeneşti, de departe nu ajung la adevărata viaţă a Duhului.

Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, într-o anume măsură trăieşte în fiecare om, şi cu atât mai mult în creştini, dar nu se cuvine a exagera această mică experienţă a harului şi cu îndrăzneală a se întemeia pe ea.

Duhul Sfânt, pururea şi cu adevărat petrecând în Biserică, răbdător şi blând caută şi aşteaptă fiecare suflet, dar însuşi omul nu Îi dă slobozenia de a lucra în sine şi, drept urmare, rămâne în afara Luminii şi a cunoaşterii tainelor duhovniceştii vieţi.

Prea adesea se întâmplă ca omul, după o oarecare cercare a harului, nu revine la el, ci îl pierde; iar viaţa sa religioasă se concentrează în minte, ca înţelegere abstractă. Rămânând într-o astfel de stare, adesea el se socoteşte ca unul ce deţine cunoaştere duhovnicească, nepricepând că o asemenea înţelegere abstractă, chiar de purcede de la o oarecare  cercare a harului, este propria-i deformare a cuvântului lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură, în esenţa, îi rămâne o carte pecetluită cu şapte peceţi (Apoc. 5: 1).

Sfânta Scriptură este cuvântul pe care «l-au grăit sfinţi oameni ai lui Dumnezeu, purtându-se de Duhul Sfânt» (2 Pt. 1: 21). Dar cele grăite de Sfinţi nu sunt ceva total neatârnat de nivelul intelectual şi starea duhovnicească a celor cărora le grăiesc; nu, acelea au fost cuvinte vii, către persoane concrete, şi deci neapărat va greşi interpretarea ştiinţifică (istorică, arheologică, filologică ş.a.m.d) a Scripturii.

În toată Sfânta Scriptură se ascunde statornicitul ultim ţel, însă către acest unic şi neschimbat ţel, Sfintii Proroci, apostolii şi ceilalţi Dascăli ai Bisericii povăţuiau pe acei oameni care-i înconjurau, pogorându-se la nivelul şi înţelegerea lor.

Cât se poate de strălucită în această privinţă este pilda Sfântului Apostol Pavel care, bineînţeles, niciodată îndepărtându-se de la cea una a sa vedere a lui Dumnezeu şi de la cunoaşterea Lui, totuşi se făcea «tuturor toate, ca oricum pre vreunii să mântuiască» (vezi 1 Cor. 9: 19-22). Cu alte cuvinte, Pavel cu fiecare vorbea felurit; şi dacă vom cerceta Epistolele sale numai cu o analiză ştiinţifică, esenţa «sistemului său theologic» negreşit va rămâne de neînţeles.

Stareţul mult cinstea ştiinţa theologică şi pe cei ce se îndeletniceau cu ea, dar atribuia rolul ei pozitiv şi meritul ei numai condiţiilor istorice ale vieţii Bisericii, şi nicicum adevăratei vecinice vieţi a Duhului.

Cuvântul omenesc poartă în sine o oarecare nestatornicie şi lipsă de precizie neocolit. Şi această trăsătură a sa rămâne până şi în Sfânta Scriptură, astfel ca numai în anumite limite este cu putinţă a exprima adevărul dumnezeiesc în cuvântul omenesc. Aceasta nu înseamnă că se înjoseşte cuvântul dumnezeiesc până la nivelul relativismului omenesc. Nu. Gândul Stareţului se întemeia pe faptul că dobândirea Cuvântului lui Dumnezeu se face pe căile împlinirii poruncilor lui Hristos, iar nu pe căile cercetării ştiinţifice. Tot astfel învaţă Însuşi Hristos:

Şi se mirau Iudeii, zicând: Cum acesta carte ştie, fără a fi învăţat? Răspuns-au lui Iisus şi au zis: A Mea învăţătură nu este a Mea, ci a Celuia ce au trimis pre Mine. De voieşte cineva voia Lui a face, cunoaşte-va pentru învăţătura ceasta, oare de la Dumnezeu este, sau Eu de la Mine grăiesc (Io. 7: 15-17).

Domnul a adunat întreaga Sfântă Scriptură într-un cuvânt scurt: iubiţi pe Dumnezeu şi pe aproapele (vezi Mt. 22: 40). Însă cuvântul lui Hristos – iubire – va rămâne întru toţi vecii o taină pentru toţi filologii. Cuvântul acesta este numele lui Dumnezeu Însuşi, iar înţelesul său adevărat se descoperă nu astfel decât numai prin lucrarea lui Dumnezeu Însuşi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

Prin credință biruim ispitele

Esența absolutei libertăți constă în aceea că singur întru toate, în afara oricărei dependențe sau constrângeri, în afara oricărei țărmuriri, să îți determini ființa. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.

Ispita făpturii slobode, care este chipul lui Dumnezeu, este aceea de a-și zidi singură ființa, singură a se determina întru toate, singură a se face dumnezeu – iar nu de a primi numai ce i se dă, căci în aceasta se află un simțământ al dependenței.

Fericitul Stareț spunea că și această ispită, precum și toate celelalte, se biruiește prin credința în Dumnezeu. Credința în Dumnezeul cel bun și milostiv, credința că El este mai presus de toată desăvârșirea, atrage în sine harul, iar atunci nu se mai află simțământul dependenței, și sufletul iubește pe Dumnezeu ca fiind cel mai adevărat Tată și trăiește prin El.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate

Monahul – un rugător pentru întreaga lume

Unii zic că monahii trebuie să slujească lumii, ca să nu mănânce pe degeaba pâinea norodului; dar trebuie să în­ţelegem în ce anume stă slujirea lor şi cu ce anume vin monahii în ajutorul lumii.

Monahul e un rugător pentru întreaga lume; el plânge pentru întreaga lume şi aceasta e lucrarea lui de căpetenie.

Cine îl sileşte însă să plângă pentru întreaga lume?

Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El dă mona­hului iubirea Duhului Sfânt şi din această iubire inima monahului se întristează pururea pentru norod, pentru că nu toţi se mântuiesc. Domnul însuşi S-a întristat până într-atât pentru norod, încât S-a dat pe Sine morţii pe cru­ce. Maica Domnului a purtat în inima ei aceeaşi întristare pentru oameni şi, asemenea Fiului ei Preaiubit, a dorit până la sfârşit mântuirea tuturor.

Acelaşi Duh Sfânt L-a dat Domnul apostolilor şi sfinţi­lor noştri părinţi şi păstorilor Bisericii. În aceasta stă sluji­rea noastră faţă de lume. Şi de aceea, nici păstorii Biseri­cii, nici monahii nu trebuie să se ocupe de treburi lumeşti, ci să urmeze pilda Maicii Domnului Care, în templu, în Sfânta Sfintelor, cugeta ziua şi noaptea la legea Domnului şi stăruia în rugăciune pentru norod.

Nu e treaba monahului să slujească lumii din osteneala mâinilor lui. Aceasta e treaba celor din lume [mirenilor].

Omul din lume se roagă puţin, dar monahul se roagă ne­încetat. Mulţumită monahilor, rugăciunea nu încetează niciodată pe pământ; iar aceasta este de folos pentru în­treaga lume, fiindcă lumea stă prin rugăciune; dar când rugăciunea slăbeşte, atunci lumea piere.

Şi ce poate face un monah cu mâinile lui? Pentru o zi de muncă el poate câştiga ceva bani, dar ce este aceasta pen­tru Dumnezeu? în vreme ce un singur gând plăcut lui Dum­nezeu face minuni. Vedem aceasta din Sfânta Scriptură. Prorocul Moise se ruga în gând şi Domnul i-a zis: „Moise, de ce strigi la Mine?” şi i-a izbăvit pe israeliţi de la pieire [Iş 14,15]. Antonie cel Mare a ajutat lumea prin ru­găciune, iar nu prin lucrul mâinilor lui. Cuviosul Serghie [din Radonej] a ajutat prin post şi rugăciune poporul rus să se elibereze de sub jugul tătarilor. Cuviosul Serafim [din Sarov] s-a rugat în gând şi Duhul Sfânt a pogorât asupra lui Motovilov. Iată care este lucrul monahilor. Dar dacă monahul e nepăsător şi sufletul lui n-ajunge să vadă pururea pe Domnul, e bine ca el să slujească pelerinilor şi să ajute pe cei din lume la ostenelile lor; şi acest lucru e plăcut lui Dumnezeu; dar să ştie că e departe de monahism.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre monahi

„Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la­crimi”.

În primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.

Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?

O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.

Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum­nezeu.

În Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru­găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.

Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul Îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el.

Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune:

„Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la­crimi”.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre tânjirea după Dumnezeu

Despre frumusețea lumii

Sufletul Starețului se încânta de frumusețea lumii văzute. Acea încântare nu o arăta nici prin ținuta trupului, nici prin mișcări; ea nu putea fi surprinsă decât prin expresia feței și curgerea glasului. În această înfrânată nevădire de sine se simțea cu atât mai puternic adevăratul adânc al trăirii. Totdeauna adunat în omul său lăuntric, el prea puțin căuta asupra lumii din afară; dar atunci când își îndrepta privirea către frumusețea văzută a lumii, aceasta i se făcea o nouă pricină de a vedea slava lui Dumnezeu și de a-și întoarce din nou inima către Dumnezeu.

În această privință era asemenea copiilor: pe el toate îl uimeau. Cât se poate de drept pomenește în scrierile sale că cel ce a pierdut harul nu simte cum trebuie frumusețea și de nimic nu se minunează. Toată negrăit de măreață facerea lui Dumnezeu nu îl atinge. Și dimpotrivă, când harul lui Dumnezeu este cu omul, atunci tot ce este în lume încântă sufletul cu necuprinsa sa minunăție, și sufletul, din contemplarea văzutei frumuseți, ajunge la simțirea lui Dumnezeu, viu și minunat întru toate.

Starețul, cu o puternică trăire a frumuseții, privea asupra nourilor, mării, munților, pădurilor, câmpiilor, asupra câte unui copac aparte. Spunea că slava Făcătorului este măreață și în astă lume văzută, dar a vedea slava Domnului Însuși în Duhul Sfânt este o vedenie care în chip mărginit covârșește tot gândul omenesc.

Odată, privind mișcarea norilor pe cerul attic smărăldiu-albăstriu, a zis:

Îmi vine gândul: Cât de măreț este Domnul nostru. Câtă frumusețe a zidit El întru slava Sa, pentru binele norodului Său, pentru ca noroadele în bucurie să-și slăvească Făcătorul… O, Stăpână, învrednicește norodul să vază slava Domnului.

Astfel, oprindu-se o clipă asupra frumuseții văzute și a slavei lui Dumnezeu din ea, el iarăși s-a întors către rugăciunea pentru norod.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre plante și animale