Arhive pe categorii: Despre asemănarea cu Dumnezeu

Taina îndumnezeirii omului

Omul este chipul lui Dumnezeu, dar se pune întrebarea: Ce anume în el este chip al lui Dumnezeu? Sau, cu alte cuvinte: În ce se cuprinde acest chip? În trup? În alcătuirea psihică sau psihofizică a omului? În triada puterilor sau manifestărilor sale sufletești?… Răspunsul la întrebare este deosebit de complex. Nu se exclud oarecari frânturi și oglindiri ale chipului lui Dumnezeu în toate cele mai sus pomenite, însă esențialul se află în chipul ființării. Prin darul bunăvoirii, făptura zidită se împărtășește cu Ființa nefăcută, fără de început. Cum este cu putință? Este atât de negândit și de neajuns pe cât este de neajunsă taina facerii lumii dintru «nimic»; și totuși, astfel este bunăvoirea Cerescului Tată, încât cel zidit «după chip și după asemănare» este înzestrat cu putința de a primi dumnezeirea, adică a deveni părtaș Dumnezeieștii vieți, a primi Dumnezeiescul chip al ființării, a se face un dumnezeu după har.

Omul primește îndumnezeirea; adică în actul îndumnezeirii Dumnezeu este principalul lucrător, iar omul – cel primitor. Cu toate acestea primirea nu este o stare pasivă, iar faptul îndumnezeirii se poate săvârși nu altfel decât cu consimțământul însuși omului; în caz contrar dispare însăși putința îndumnezeirii. În aceasta constă deosebirea între primul act al facerii și pasul său următor: îndumnezeirea făpturii înțelegătoare.

Dacă neajuns de mare este taina facerii lumii îndeobște, atunci taina facerii a vecinici dumnezei este încă neasemuit mai măreață. Dacă toată viața ce ne înconjoară este uimitoare prin măreția minunii ei, atunci conștientizarea Dumnezeieștii minuni în omul ce se înalță în lumea Neziditei Lumini atinge un neasemuit mai mare adânc și putere.

Pentru fiecare om, de se va pleca asupra faptului ființării sale, ea îi va fi prilejul unei mari uimiri. Mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni care, înălțându-se în sfera mentală, proprie omului după fire, au rămas uimiți de măreția zidirilor ei luminate; dar când omul, prin lucrarea lui Dumnezeu, intră în lumea Neziditei lumini, atunci «uimirea de Dumnezeu» pe care o cearcă atinge o stare desăvârșit cu neputință a o exprima, și el nu poate afla cuvinte, nici chipuri, nici suspinuri de mulțămită.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre asemănarea cu Dumnezeu

Deosebirea dintre iubirea creştină şi dreptatea omenească

Oamenii au cel mai adesea o înţelegere juridică asupra dreptăţii. A împovăra pe cineva cu răspunderea pentru vina altcuiva, ei o resping ca pe o nedreptate. Aceasta nu îşi are locul în conştiinţa lor juridică. Dar alta grăieşte duhul iubirii lui Hristos. În duhul acestei iubiri, a împărtăşi răspunderea pentru vina celui iubit, ba chiar deplin a o purta, nu numai că nu este străin, ci întru totul firesc. Mai mult, prin faptul de a purta vina străină se vădeşte adevărul iubirii şi se ajunge la conştientizarea ei. Dacă este a ne folosi numai de latura îndulcirii iubirii, atunci unde mai este latura normei sale? Dar când se adaugă libera luare asupra-şi a vinei şi a suferinţelor celui iubit, atunci dragostea îşi atinge desăvârşirea atotcuprinzătoare.

Mulţi nu pot sau nu voiesc să ia asupra lor şi să poarte de bună voie urmările păcatului strămoşului Adam. Ei spun: «Adam şi Eva au mâncat din rodul oprit, dar ce mă priveşte pe mine? Sunt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele personale, şi nicicum pentru cele străine». Şi nu înţelege omul că printr-o astfel de mişcare a inimii repetă în sine păcatul Strămoşului, care devine propriul său păcat şi propria cădere. Adam s-a lepădat de răspundere punând vina asupra Evei şi a lui Dumnezeu Care îi dăduse acea femeie, rupând astfel unimea Omului şi unirea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată când ne împotrivim a purta vina pentru răul obştesc, pentru faptele celor apropiaţi, noi repetăm acelaşi păcat şi rupem la rândul nostru unimea Omului. Domnul a întrebat pe Adam mai naite de Eva. Şi trebuie înţeles că dacă el nu s-ar fi îndreptăţit, ci ar fi luat asupra-şi răspunderea pentru păcatul lor obştesc, alta ar fi fost soarta lumii, tot aşa cum ea se schimbă atunci când luam asupra-ne povara vinei celor apropiaţi.

Fiecare om poate spune multe spre propria-i îndreptăţire în orice faptă, dar de va cerceta cu luare aminte în inima sa va vedea că, îndreptăţindu-se, nu scapă de viclenie. Se îndreptăţeşte omul mai întâi fiindcă nu voieşte să se recunoască fie şi în parte vinovat pentru răul din lume; se îndreptăţeşte fiindcă nu înţelege că este înzestrat cu o libertate asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, ci se vede doar ca un fenomen, ca un lucru al acestei lumi, şi deci ca atârnând de ea. Într-o astfel de conştiinţă iese la  iveala mult din conştiinţa robului: drept aceea îndreptăţirea este proprie robului, iar nu fiilor lui Dumnezeu.

La fericitul Stareţ nu am văzut înclinarea de a se îndreptăţi. Dar în chip ciudat tocmai acest fel de a face, adică a lua asupra-şi vina şi a cere iertare, li se pare multora a  fi o atitudine de rob. Iată cât de deosebită este înţelegerea fiilor Duhului lui Hristos şi a celor neduhovniceşti. Celui neduhovnicesc îi pare de necrezut că întreagă lumea oamenilor poate fi resimţită ca un tot ce este cuprins în fiinţa proprie a fiecărui om, fără a exclude celelalte persoane. Întregul fiinţei atot-omul, după înţelesul celei de-a doua porunci: «Să iubeşti pe aproapele ca însuţi pre tine», trebuie şi se poate cuprinde în propria-i fiinţă. Atunci tot răul ce se petrece în lume va să se înţeleagă nu ca fiind ceva stăin, ca al său propriu.

Dacă fiecare persoană-ipostas omenesc, zidit după chipul Ipostaselor absolute dumnezeieşti, este în stare a cuprinde în sine plinătatea fiinţei atot-omului, aşa cum şi fiecare Ipostas Dumnezeiesc este purtător a toată plinătatea Fiinţei Dumnezeieşti – acesta fiind înţelesul adând al celei de-a doua porunci – atunci şi lupta cu răul, cu răul cosmic, fiecare o va face începând cu sine însuşi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre asemănarea cu Dumnezeu

Iubirea și smerenia lui Hristos

Sufletul Stareţului era pătruns de viziunea măreţiei Domnului suferind pentru păcatele oamenilor, pentru întreaga lume. Se pătrundea de uimire înaintea nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu şi a smereniei lui Dumnezeu.

În sufletul său el cânta laudă Domnului pentru ale Sale răscumpărătoare patimi, şi ştia că harul Sfântului Duh îl învăţase acest cântec, iar cântul acesta îi era mai dulce decât orice altceva.

Înţelegea slavoslovia cereştilor puteri ca pe o netăcută proslăvire a Domnului pentru a Sa smerenie şi suferinţa prin care a răscumpărat pe om din vecinica moarte.

Stareţul, în duh, tainic auzea aceste cânturi heruvimice pe care, precum spunea, «le aud toate cerurile» şi care «sunt dulci, căci se cântă în Duhul Sfânt».

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre asemănarea cu Dumnezeu

Prin smerenie ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu

Stareţul fusese înzestrat cu o minte vie, frumoasă şi neobişnuit de îndrăzneaţă. El scrie:

Cu mintea nu putem cunoaşte nici măcar cum este făcut soarele. Şi când îi cerem lui Dumnezeu: “Spune-ne cum ai făcut Tu soarele”, auzim limpede în suflet răspunsul: “Smereşte-te şi vei cunoaşte nu numai soarele ci pe Făcătorul lui”. Dar când sufletul în Duhul Sfânt cunoaşte pe Domnul, atunci, cu bucurie, uită întreaga lume şi părăseşte grija cunoaşterii pământeşti.

Aci, într-o formă aproape naivă a expresiei, se ascunde o învăţătură despre două chipuri ale cunoaşterii fiinţării. Obişnuita şi tuturor cunoscuta cale către cunoaştere este puterea duhului omului de a cunoaşte atunci când, întorcându-se către cele din afară, întâlneşte nenumărata felurime a fenomenelor, a înfăţişărilor, a formelor, şi nesfârşita fărâmiţare a tot ce se petrece, drept care cunoaşterea niciodată nu atinge nici deplinătatea, nici adevărata sa unime.

Prin acest chip al cunoaşterii mintea, stăruitor căutând unimea, se foloseşte de sinteză, lucru care totdeauna şi neapărat va fi artificial; iar unimea pe care ajunge pe această cale nu este ceva real şi existând obiectiv, ci doar forma caracteristică a gândurilor sale abstracte.

Cealaltă cale spre a cunoaşte fiinţarea este prin întoarcerea duhului omului înlăuntrul său iar apoi către Dumnezeu. Astfel se produce ceva contrar celor ce am văzut în primul chip al cunoaşterii: mintea se îndepărtează de nesfârşita felurime şi fărâmiţare a lumii văzute, şi din toată puterea se întoarce către Dumnezeu; şi petrecând în Dumnezeu, se vede şi pe sine, şi întreaga lume.

Către acest chip al cunoaşterii prin rugăciune năzuia sufletul Stareţului, şi deşi nu îşi pierdea simţământul sănătos al realităţii acestei lumi, totuşi până la sfârşitul vieţii sale s-a ţinut departe de lucrurile lumeşti, străin de curiozitate şi de alipirea de ele. Duhul său necontenit se îndeletnicea numai cu Dumnezeu şi cu omul.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre asemănarea cu Dumnezeu

Cei ce au iubit mai mult întunericul decât lumina

Cine ar putea zice: Oare nu este o pretenţie prea mare a spune că existenţa creştină epuizează deplinătatea fiinţării atot-omeneşti? Oare nu este această experienţă, asemenea celorlalte, doar una din felurimile nesfârşit de bogate ale fiinţării cosmice, alcătuită din multele sfere ale realităţilor accesibile unei anume experienţe, de pildă: una a ştiinţei, alta a artei, a treia a filosofiei, a patra a pantheismului, a cincea a creştinismului ş.a.m.d?

Vorbind despre epuizarea putinţelor fiinţării omeneşti mă întemeiez pe faptul că viaţa fiecărei făpturi înţelegătoare se mişcă între două limite: una – dragostea pentru Dumnezeu până la ura de sine; cealaltă – dragostea de sine până la ura de Dumnezeu.

Nici una din făpturile cuvântătoare nu poate ieşi din aceste limite în vreuna din faptele sale. Tot ce se petrece în viaţa noastră personală nu este decât duhovniceasca determinare-de-sine, anume în această rânduială, fie că ne dăm seama de aceasta raţional, fie că determinarea-de-sine are loc în adâncul iraţional al duhului, de unde purcede şi însăşi gândirea raţională.

Definind cele două limite întâmpinăm aceleaşi două cuvinte – dragoste şi ură – doar într-o altă înşiruire, într-o altă relaţie. Cu toate acestea diferenţa aci nu este doar în înşiruire, ci şi în adâncul înţeles al cuvintelor. Într-un caz – sfânta şi desăvârşita dragoste şi sfânta şi desăvârşita ură; iar cel de-al doilea – greşalnica de-sine-iubire şi greşalnica ură. Cea dintâi ură este urmarea deplinei iubiri de Dumnezeu, deplinei adunări în Dumnezeu a puterilor făpturii noastre, până la uitarea de sine, până la nedorirea de a se întoarce asupra-şi. Această nedorire a întoarcerii asupra-şi îşi asumă un caracter categoric, iar atunci se defineşte fie ca <<mânie>>, fie ca <<ură>> de sine. Fiecare întoarcere asupra-şi împuţinează sau chiar întrerupe petrecerea în lumina Dumnezeirii, şi de aceea cel ce cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi totodată durerea pierderii ei, se leapădă cât se poate de răspicat şi de mânios de tot ce duce la o astfel de pierdere.

Cu totul altceva trebuie spus în privinţa urii de Dumnezeu. Cei ce se iubesc pe sine până la ura de Dumnezeu sunt cei ce <<au iubit mai mult întunericul decât lumina>> (Io. 3:19).

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre asemănarea cu Dumnezeu

Nepătimirea după asemanarea lui Dumnezeu

Lumina nezidită ce purcede din Dumnezeul cel nepătimitor, aratându-se, împărtăşeşte omului acea nepătimire după asemănarea lui Dumnezeu, care este şi ţelul ultim al nevoinţei creştine.

Dar se pune întrebarea: Ce este nepătimirea? După forma sa filologică, conceptul este negativ. Nu cumva este negativ şi în înţelesul său real? Nu cumva înţelesul său este lepădare a fiinţării? Nu. Nepătimirea creştină nu este lepădare a fiinţării, ci înveştmântare într-o nouă viaţă, sfântă, vecinică, adică în Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: Noi <<nu voim a ne dezbrăca, ci pre deasupra a ne îmbrăca, pentru ca să se înghită cel muritoriu de către viaţă>> (2 Cor. 5: 4).

Năzuind către nepătimire, pravoslavnicul nevoitor năzuieşte către o vie şi adevărată părtăşie cu Dumnezeu, pe Care Îl ştie a fi nepătimitor.

Nepătimirea lui Dumnezeu nu este ceva mort, static; ei nu îi este propriu a nu lua parte la viaţa lumii şi a omului. Nepătimirea lui Dumnezeu nu este lipsa în El a mişcării, a împreună-pătimirii, a iubirii. Dar de-abia rostim cuvintele de mai sus, şi în mintea noastră se înfăţişează aceste concepte în limitarea lor empirică, dând naştere unui întreg şir de nedumeriri. Mişcarea, împreună-pătimirea, iubirea ş.a.m.d., nu introduc oare vreun relativism în fiinţa lui Dumnezeu? Vorbind astfel, oare nu proiectăm asupra lui Dumnezeu un antropomorfism nevrednic de El?

Dumnezeu este întreg viaţă, întreg iubire; Dumnezeu este lumina în carea nici un întuneric este, adică întunericul suferinţei înţelese ca destrămare şi moarte, întunericul necunoaşterii, al nefiinţei sau al răului, întunericul nebiruitelor nedesăvârşiri şi contradicţii lăuntrice, al năruirilor sau al sfâşierilor fiinţării. Dumnezeu este un Dumnezeu viu, dinamic, însă dinamica Dumnezeieştii vieţi este nesfârşită şi cea fără de început plinătate a fiinţării ce înlătură orice proces al vreunei <<dumnezeieşti deveniri>> (theogonii).

Dumnezeu este nepătimitor, dar nu nepărtaş la viaţa făptuirii. Dumnezeu iubeşte, se îndură, împreună-pătimeşte, se bucură – dar niciuna din acestea nu aduce în fiinţarea Lui destrămare, relativism, patimă. Dumnezeu poartă grijă de făptura Sa până la cele mai mici amănunte, cu o precizie matematică; El mântuieşte ca un Tată, ca un Prieten; mângâie ca o mamă; ia parte în chipul cel mai apropiat la toată istoria omenirii, la viaţa fiecărui om, însă prin aceasta nu se aduce nici schimbare, nici clătinare, nici înşiruire în Însăşi Fiinţa Dumnezeiască.

Dumnezeu trăieşte întreaga tragedie a lumii, dar nu înseamnă că în Însuşi Dumnezeu, în sânurile Dumnezeirii, ar avea loc o tragedie sau s-ar desfăşura vreo luptă ca urmare a propriei Sale nedeplinătăţi sau a unui întunerec ce s-ar afla în El Însuşi.

Dumnezeu iubeşte lumea, lucrează în lume, vine în lume, Se întrupează, suferă, ba chiar moare trupeşte, neîncetând a fi neschimbat în fiinţarea Sa cea mai presus de lume. Toate acestea le săvârşeşte la fel de nepătimaş precum, întru a Sa vecinicie, îmbrăţişează fără întindere, şi totodată întreaga întindere şi înşiruire  a fiinţării făpturii. În Dumnezeu staticul şi dinamicul alcătuiesc o astfel de unime ce nu lasă să se adauge fiinţării Sale nici unul din feluritele noastre concepte.

Năzuind spre nepatimirea asemenea lui Dumnezeu, pravoslavnicul nevoitor gândeşte acea nepătimire nu ca pe o <<rece nepăsare>>, nu ca pe o <<despuiere de o existenţă iluzorie>>, nu ca pe o contemplare a celor aflate <<dincolo de bine şi de rău>>, ci ca viaţă în Duhul Sfânt.

Cel nepătimaş este plin de dragoste, de împreună-pătimire, de părtăşie, dar toate acestea purced de la Dumnezeu Care lucrează în el. Nepătimirea se poate defini ca <<dobândirea Duhului Sfânt>>, ca Hristos vieţuind în noi. Nepătimirea este lumina vieţii celei noi, născând în om noi şi sfinte simţăminte, noi dumnezeieşti gânduri, o nouă lumină a vecinicului înţeles.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii definesc nepătimirea ca <<înviere a sufletului mai nainte de obşteasca înviere din morţi>> (Ioan Scararul, Cuv. 29: 4), ca <<pătrundere în neţărmurita neţărmuire>> (Avva Thalasie, 1: 56).

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre asemănarea cu Dumnezeu

Suntem copii ai lui Dumnezeu şi asemenea Domnului

Din pulberea pământului l-a zidit Domnul pe om, dar ne iubeşte ca pe propriii Săi copii şi ne aşteaptă cu dor la El. Domnul ne iubeşte până într-atât, încât de dragul nos­tru S-a întrupat, Şi-a vărsat Sângele pentru noi şi ni L-a dat băutură, şi Trupul Lui Preacurat ni l-a dat spre mân­care; şi aşa ne-a făcut copiii Lui, din Trupul şi Sângele Lui, şi asemenea Domnului în trup, aşa cum oricare ar fi vârsta lor, copiii sunt asemenea tatălui lor, iar Duhul lui Dumne­zeu dă mărturie duhului nostru că vom fi veşnic împreună cu El.

Domnul ne cheamă neîncetat la El: „Veniţi la Mine şi Eu vă voi odihni pe voi”. Ne hrăneşte cu Preacuratul Lui Trup şi Sânge. Ne povăţuieşte cu milostivire prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt. Ne-a descoperit taine. Viază în noi şi în Tainele Bisericii şi ne duce acolo unde vom vedea slava Lui. Dar fiecare va vedea această slavă pe măsura iu­birii lui. Cine iubeşte mai mult, acela năzuieşte cu putere să fie împreună cu Domnul Cel Iubit şi de aceea se va alipi mai mult de El; cine iubeşte puţin, acela doreşte puţin, iar cine nu iubeşte nu doreşte şi nu năzuieşte să vadă pe Dom­nul şi rămâne în întuneric.

Până la lacrimi mi-e milă de oamenii care nu cunosc pe Domnul, care nu cunosc milostivirea Lui. Dar nouă Dom­nul ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi noi trăim în lumina sfintelor Sale porunci.

Lucru minunat: harul mi-a dat să înţeleg că toţi oame­nii care iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui sunt plini de lumină şi asemenea Domnului; dar cei ce se îm­potrivesc lui Dumnezeu sunt plini de întuneric şi aseme­nea vrăjmaşului.

Şi e firesc aceasta. Domnul e Lumină [In 1, 5] şi El luminează pe robii Săi, dar cei ce slujesc vrăjmaşului au primit de la el întunericul.

Am cunoscut odată un băieţel. Era ca un înger: ascul­tător, conştiincios şi blând, alb şi îmbujorat la faţă, cu ochi luminoşi, adânci, buni şi liniştiţi. Dar când a crescut, a în­ceput să trăiască în necurăţie şi a pierdut harul dumneze­iesc; iar când a ajuns de treizeci de ani semăna în acelaşi timp cu un om şi cu un demon, cu o fiară sălbatică şi un tâlhar, şi toată înfăţişarea lui era aspră şi înfricoşătoare.

Am cunoscut şi o fată foarte frumoasă, cu o faţă atât de luminoasă şi plăcută, că multe fete pizmuiau frumuseţea ei. Dar păcatele au făcut-o să piardă harul, şi abia de te mai puteai uita la ea.

Dar am văzut şi altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu feţe urâţite de păcate şi de patimi, dar care prin pocăinţă şi printr-o viaţă cucernică s-au schim­bat şi au ajuns foarte plăcuţi la vedere.

Odată Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultă măr­turisirile, strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era fru­moasă şi tânără, ca a unui băiat. Am văzut un asemenea chip şi la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronştadt, care prin fire era un om obişnuit la înfăţişare, dar prin harul lui Dumnezeu faţa sa strălucea ca un înger şi voiai să te uiţi la ea.

Astfel, păcatul îl urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.

Omul a fost făcut din pământ, dar Dumnezeu l-a iubit atât, încât l-a înfrumuseţat cu harul Său şi omul s-a făcut asemenea Domnului.

E dureros că sunt atât de puţini cei care ştiu acest lu­cru, şi aceasta pentru că suntem mândri. Dar dacă am fi smeriţi, Domnul ne-ar descoperi această taină, fiindcă ne iubeşte mult.

Domnul a zis apostolilor: „Copii, aveţi ceva de mânca­re?” [In 21, 5]. Ce iubire se vede în aceste cuvinte. Dar Domnul iubeşte aşa nu numai pe apostoli, ci şi pe noi toţi.

Când i s-a spus Domnului: „Iată mama Ta şi fraţii Tăi au venit să Te vadă”, El a răspuns: „Cel ce face voia lui Dum­nezeu, acela îmi este mamă şi soră şi frate” [Mt 12,47-50].

Sunt oameni care zic că nu există Dumnezeu. Ei vor­besc aşa pentru că în inima lor viază duhul mândriei, care le insuflă minciuni împotriva Adevărului şi împotriva Bi­sericii lui Dumnezeu. Ei cred că sunt inteligenţi şi deş­tepţi, dar în fapt nu înţeleg nici măcar că aceste gânduri nu sunt ale lor, ci vin de la vrăjmaşul; dacă cineva le pri­meşte în inima lui şi le îndrăgeşte, acela se înrudeşte cu du­hul cel rău şi se face asemenea lui. Şi să nu dea Dumnezeu nimănui să  moară în această stare.

Dar în inimile sfinţilor viază harul Duhului Sfânt care îi înrudeşte cu Dumnezeu, şi ei simt lămurit că sunt copii duhovniceşti ai Tatălui Ceresc, şi de aceea zic: „Tatăl nos­tru” [cf. Rm 8,15-16; Ga 4, 6-7].

La aceste cuvinte, sufletul se bucură şi se veseleşte. Prin Duhul Sfânt el ştie că Domnul e Tatăl nostru. Deşi sun­tem zidiţi din pământ, Duhul Sfânt viază în noi şi ne face asemenea Domnului Iisus Hristos, aşa cum copiii seamă­nă cu tatăl lor.

Omul a fost zidit din pământ: ce lucru bun poate fi în el? Dar iată că mila lui Dumnezeu l-a înfrumuseţat pe om cu harul Sfântului Duh şi el s-a făcut asemenea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Mare este taina aceasta, mare e şi mila lui Dumnezeu faţă de om.

Dacă toate noroadele pământului ar şti cât de mult îl iubeşte Domnul pe om, toţi L-ar iubi pe Hristos şi smerenia Lui şi ar dori să se asemene Lui întru toate. Dar, prin el însuşi, omul nu poate aceasta, fiindcă numai în Duhul Sfânt se face omul asemenea lui Hristos. Omul căzut se curăţeşte prin pocăinţă, se înnoieşte prin harul Duhului Sfânt şi se face întru totul asemenea Domnului.

Atât de mare e mila lui Dumnezeu faţă de noi.

Îţi mulţumesc, Doamne, că ne-ai dat pe pământ pe Du­hul Sfânt şi El învaţă sufletul cunoştinţa a ceea ce nicio­dată n-ar fi visat să cunoască.

Duhul Sfânt ne învaţă smerenia lui Hristos, ca sufletul să poarte în el mereu harul lui Dumnezeu care veseleşte sufletul; dar, în acelaşi timp, Domnul dă sufletului să plân­gă pentru oameni şi să se roage cu lacrimi ca toţi oamenii să cunoască pe Domnul şi să guste dulceaţa iubirii Lui.

Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu cunoaşte odihnă nici ziua, nici noaptea şi chiar dacă trupul lui e neputincios şi doreşte să se întindă pe pat, chiar şi pe pat sufletul lui neobosit este atras cu toată puterea spre Dumnezeu, Tatăl lui. Domnul ne-a înrudit cu El. „Tu, Părinte, în Mine, şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una întru Noi” [In 17, 21]. Aşa, prin Duhul Sfânt, Domnul face din noi o singură familie cu Dumnezeu-Tatăl.

Scrie un comentariu

Din categoria Despre asemănarea cu Dumnezeu