Arhiva zilnică: decembrie 12, 2011

Suntem copii ai lui Dumnezeu şi asemenea Domnului

Din pulberea pământului l-a zidit Domnul pe om, dar ne iubeşte ca pe propriii Săi copii şi ne aşteaptă cu dor la El. Domnul ne iubeşte până într-atât, încât de dragul nos­tru S-a întrupat, Şi-a vărsat Sângele pentru noi şi ni L-a dat băutură, şi Trupul Lui Preacurat ni l-a dat spre mân­care; şi aşa ne-a făcut copiii Lui, din Trupul şi Sângele Lui, şi asemenea Domnului în trup, aşa cum oricare ar fi vârsta lor, copiii sunt asemenea tatălui lor, iar Duhul lui Dumne­zeu dă mărturie duhului nostru că vom fi veşnic împreună cu El.

Domnul ne cheamă neîncetat la El: „Veniţi la Mine şi Eu vă voi odihni pe voi”. Ne hrăneşte cu Preacuratul Lui Trup şi Sânge. Ne povăţuieşte cu milostivire prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt. Ne-a descoperit taine. Viază în noi şi în Tainele Bisericii şi ne duce acolo unde vom vedea slava Lui. Dar fiecare va vedea această slavă pe măsura iu­birii lui. Cine iubeşte mai mult, acela năzuieşte cu putere să fie împreună cu Domnul Cel Iubit şi de aceea se va alipi mai mult de El; cine iubeşte puţin, acela doreşte puţin, iar cine nu iubeşte nu doreşte şi nu năzuieşte să vadă pe Dom­nul şi rămâne în întuneric.

Până la lacrimi mi-e milă de oamenii care nu cunosc pe Domnul, care nu cunosc milostivirea Lui. Dar nouă Dom­nul ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi noi trăim în lumina sfintelor Sale porunci.

Lucru minunat: harul mi-a dat să înţeleg că toţi oame­nii care iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui sunt plini de lumină şi asemenea Domnului; dar cei ce se îm­potrivesc lui Dumnezeu sunt plini de întuneric şi aseme­nea vrăjmaşului.

Şi e firesc aceasta. Domnul e Lumină [In 1, 5] şi El luminează pe robii Săi, dar cei ce slujesc vrăjmaşului au primit de la el întunericul.

Am cunoscut odată un băieţel. Era ca un înger: ascul­tător, conştiincios şi blând, alb şi îmbujorat la faţă, cu ochi luminoşi, adânci, buni şi liniştiţi. Dar când a crescut, a în­ceput să trăiască în necurăţie şi a pierdut harul dumneze­iesc; iar când a ajuns de treizeci de ani semăna în acelaşi timp cu un om şi cu un demon, cu o fiară sălbatică şi un tâlhar, şi toată înfăţişarea lui era aspră şi înfricoşătoare.

Am cunoscut şi o fată foarte frumoasă, cu o faţă atât de luminoasă şi plăcută, că multe fete pizmuiau frumuseţea ei. Dar păcatele au făcut-o să piardă harul, şi abia de te mai puteai uita la ea.

Dar am văzut şi altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu feţe urâţite de păcate şi de patimi, dar care prin pocăinţă şi printr-o viaţă cucernică s-au schim­bat şi au ajuns foarte plăcuţi la vedere.

Odată Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultă măr­turisirile, strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era fru­moasă şi tânără, ca a unui băiat. Am văzut un asemenea chip şi la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronştadt, care prin fire era un om obişnuit la înfăţişare, dar prin harul lui Dumnezeu faţa sa strălucea ca un înger şi voiai să te uiţi la ea.

Astfel, păcatul îl urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.

Omul a fost făcut din pământ, dar Dumnezeu l-a iubit atât, încât l-a înfrumuseţat cu harul Său şi omul s-a făcut asemenea Domnului.

E dureros că sunt atât de puţini cei care ştiu acest lu­cru, şi aceasta pentru că suntem mândri. Dar dacă am fi smeriţi, Domnul ne-ar descoperi această taină, fiindcă ne iubeşte mult.

Domnul a zis apostolilor: „Copii, aveţi ceva de mânca­re?” [In 21, 5]. Ce iubire se vede în aceste cuvinte. Dar Domnul iubeşte aşa nu numai pe apostoli, ci şi pe noi toţi.

Când i s-a spus Domnului: „Iată mama Ta şi fraţii Tăi au venit să Te vadă”, El a răspuns: „Cel ce face voia lui Dum­nezeu, acela îmi este mamă şi soră şi frate” [Mt 12,47-50].

Sunt oameni care zic că nu există Dumnezeu. Ei vor­besc aşa pentru că în inima lor viază duhul mândriei, care le insuflă minciuni împotriva Adevărului şi împotriva Bi­sericii lui Dumnezeu. Ei cred că sunt inteligenţi şi deş­tepţi, dar în fapt nu înţeleg nici măcar că aceste gânduri nu sunt ale lor, ci vin de la vrăjmaşul; dacă cineva le pri­meşte în inima lui şi le îndrăgeşte, acela se înrudeşte cu du­hul cel rău şi se face asemenea lui. Şi să nu dea Dumnezeu nimănui să  moară în această stare.

Dar în inimile sfinţilor viază harul Duhului Sfânt care îi înrudeşte cu Dumnezeu, şi ei simt lămurit că sunt copii duhovniceşti ai Tatălui Ceresc, şi de aceea zic: „Tatăl nos­tru” [cf. Rm 8,15-16; Ga 4, 6-7].

La aceste cuvinte, sufletul se bucură şi se veseleşte. Prin Duhul Sfânt el ştie că Domnul e Tatăl nostru. Deşi sun­tem zidiţi din pământ, Duhul Sfânt viază în noi şi ne face asemenea Domnului Iisus Hristos, aşa cum copiii seamă­nă cu tatăl lor.

Omul a fost zidit din pământ: ce lucru bun poate fi în el? Dar iată că mila lui Dumnezeu l-a înfrumuseţat pe om cu harul Sfântului Duh şi el s-a făcut asemenea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Mare este taina aceasta, mare e şi mila lui Dumnezeu faţă de om.

Dacă toate noroadele pământului ar şti cât de mult îl iubeşte Domnul pe om, toţi L-ar iubi pe Hristos şi smerenia Lui şi ar dori să se asemene Lui întru toate. Dar, prin el însuşi, omul nu poate aceasta, fiindcă numai în Duhul Sfânt se face omul asemenea lui Hristos. Omul căzut se curăţeşte prin pocăinţă, se înnoieşte prin harul Duhului Sfânt şi se face întru totul asemenea Domnului.

Atât de mare e mila lui Dumnezeu faţă de noi.

Îţi mulţumesc, Doamne, că ne-ai dat pe pământ pe Du­hul Sfânt şi El învaţă sufletul cunoştinţa a ceea ce nicio­dată n-ar fi visat să cunoască.

Duhul Sfânt ne învaţă smerenia lui Hristos, ca sufletul să poarte în el mereu harul lui Dumnezeu care veseleşte sufletul; dar, în acelaşi timp, Domnul dă sufletului să plân­gă pentru oameni şi să se roage cu lacrimi ca toţi oamenii să cunoască pe Domnul şi să guste dulceaţa iubirii Lui.

Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu cunoaşte odihnă nici ziua, nici noaptea şi chiar dacă trupul lui e neputincios şi doreşte să se întindă pe pat, chiar şi pe pat sufletul lui neobosit este atras cu toată puterea spre Dumnezeu, Tatăl lui. Domnul ne-a înrudit cu El. „Tu, Părinte, în Mine, şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una întru Noi” [In 17, 21]. Aşa, prin Duhul Sfânt, Domnul face din noi o singură familie cu Dumnezeu-Tatăl.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Despre asemănarea cu Dumnezeu

Robia este una singură – robia păcatului

<<Doamne, oamenii au uitat de Tine, Făcătorul lor, şi îşi caută slobozenia, neînţelegând că Tu eşti milostiv şi iubeşti pe păcătoşii ce se pocăiesc, şi le dai harul Duhului Tău cel Sfânt>>.

Rugându-se Dumnezeului celui atoatecunoscător Stareţul nu grăieşte multe cuvinte şi nu îşi lămureşte gândurile. <<Oamenii îşi caută slobozenia>>, adică în afara lui Dumnezeu, în afara adevăratei vieţi, acolo unde ea nu este şi nu poate fi, unde este <<întunericul cel mai din afară>>, căci slobozenia nu este decât acolo unde nu este moarte, unde este adevărata vecinica fiinţare, adică în Dumnezeu.

<<Tu eşti milostiv, şi le dai harul Sfântului Duh>>. Dumnezeu dă darul Sfântului Duh, iar atunci omul devine slobod. <<Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia>> (2 Cor. 3: 17). <<Tot cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului. Şi robul nu rămâne în casă în veac. Deci de va slobozi pre voi Fiul, cu adevărat slobozi veţi fi>> (Io. 8: 34-36).

În rugăciunea născută din har, cunoaşterea fiinţială – sau din cercare, aşa cum spunea Stareţul – a slobozeniei omului este cât se poate de adâncă. El din tot sufletul recunoştea că adevărata robie este una singură – robia păcatului; că adevărata libertate este una singură – învierea în Dumnezeu.

Câtă vreme omul nu şi-a dobândit cea întru Hristos înviere, totul în el va rămâne scâlciat de frica morţii şi, prin urmare, de robia păcatului. Iar dintre cei scâlciaţi, ce nu au cunoscut încă harul învierii, vor scăpa doar acei despre care s-a spus: <<Fericiţi cei ce nu au văzut, dar au crezut>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

Tăierea voii proprii

Odată Părintele Veniamin din Kaliagra, plimbându-se într-o zi de praznic prin pădurea Mănăstirii cu Părintele Siluan, l-a îmbiat pe acesta să meargă împreună la un minunat părinte, Stareţul Amvrosie, duhovnicul mănăstirii bulgăreşti Zografu, foarte vestit la Athos în vremea aceea. Siluan s-a învoit îndată. Au plecat… Pe Părintele Veniamin l-a ajuns curiozitatea de a afla ce anume avea să-l întrebe Siluan pe Stareţul Amvrosie.

– Nu am de gând să-l întreb nimic pe Stareţ, a răspuns Siluan. Deocamdată nu am nici o nedumerire.

– Atunci de ce mergi la el?

– Merg pentru că tu vrei aşa.

– Dar totuşi, omul merge la Stareţi căutând folos.

– Eu îmi tai voia înaintea ta, şi iată-mi folosul, mai mare decât orice sfat de la vreun Stareţ.

S-a minunat Părintele Veniamin de acest cuvânt, dar nici de data asta nu l-a înţeles pe Stareţ.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre ascultare

Duhul înşelării este un duh mândru

În dorinţa-mi de a şti de la Stareţ de este cumva vreun însemn neîndoielnic care să dea putinţa a deosebi negreşalnic adevărata cale duhovnicească de <<nălucile adevărului>> ce se află în abaterile de la acea cale, am avut cu dânsul o convorbire pe această temă iar cuvântul său mi-a fost nesfârşit de preţios. El spunea:

 <<Când Duhul Sfânt umple întreg omul cu îndulcirea dragostei Sale, lumea este desăvârşit uitată şi întreg sufletul într-o nespusă bucurie contemplă pe Dumnezeu; iar când sufletul îşi aminteşte din nou de lume, atunci din dragostea lui Dumnezeu şi din durere pentru om plânge şi se roagă pentru întreaga lume.

Dându-se plânsului şi rugăciunii pentru lume, născute din dragoste, sufletul, din îndulcirea Duhului Sfânt, poate uita din nou lumea şi din nou să odihnească în Dumnezeu; dar amintindu-şi de lume, iarăşi cu multă durere se roagă cu lacrimi, dorind tuturor mântuirea.

Şi aceasta este adevărata cale pe care o învaţă Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt este dragoste, pace şi îndulcire. Duhul Sfânt învaţă să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele. Însă duhul înşelării este un duh mândru; el nu cruţă omul, nici restul făpturii, căci el nu a zidit nimic; lucrează ca un fur şi răpitor iar calea lui este plină de pustiire.

Duhul înşelării nu poate da adevărata îndulcire; el aduce numai turburata dulceaţă a slavei deşarte; în el nu găseşti nici smerenie, nici pace, nici dragoste, ci doar o rece nepăsare a mândriei.

Duhul Sfânt învaţă dragostea lui Dumnezeu, şi sufletul tânjeşte după Dumnezeu, şi dulce şi cu lacrimi Îl caută zi şi noapte, iar vrăjmaşul îşi aduce propriul zbucium apăsător şi întunecat care ucide sufletul.

După astfel  de însemne poţi limpede osebi harul lui Dumnezeu de înşelăciunea vrăjmaşului>>.

I-am spus Stareţului că sunt oameni ce înţeleg nepătimirea nu ca dragoste pentru Dumnezeu, ci ca pe contemplarea fiinţării ce se află mai presus de osebirea binelui şi răului, şi că ei socotesc o astfel de contemplare ca fiind mai înaltă decât dragostea creştină. La aceasta Stareţul a răspuns:

– Este învăţătura vrăjmaşului; Duhul Sfânt nu astfel învaţă.

Şi auzindu-l pe Stareţ nu am putut să nu-mi amintesc de chipurile drăceşti ale <<supraoamenilor>> ce se înalţă <<dincolo de bine şi de rău>>.

Stareţul a spus:

– Duhul Sfânt este dragoste, şi El dă sufletului puterea de a iubi pe vrăjmaşi. Şi cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Acest ultim criteriu ocupa în sufletul Stareţului un loc cât se poate de însemnat şi de netăgăduit. El spunea:

– Domnul este Ziditor milostiv, şi Lui de toţi Îi este milă. Domnului Îi este milă de toţi păcătoşii, aşa cum mamei îi este milă de copiii săi, şi atunci când păşesc pe o cale nu bună; şi unde nu este dragoste pentru vrăjmaşi şi pentru păcătoşi, acolo nu se află Duhul Domnului.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

Deosebirea dintre iubire și dreptate

Stareţul însuşi vorbea totdeauna numai despre dragostea lui Dumnezeu, şi niciodată despre dreptate , dar eu înadins l-am provocat la o convorbire despre aceasta. El a spus, mai mult sau mai puţin, următoarele:

<<Despre Dumnezeu nu se poate spune că este nedrept, sau că în El se află nedreptate, dar nici nu se poate spune că este drept, aşa cum înţelegem noi dreptatea. Sfântul Isaac Sirul zice: “Nu îndrăzni a numi pe Dumnezeu drept. Căci unde este acea dreptate: noi am greşit, iar El Şi-a dat pe Fiul cel Unul-Născut crucii?” Iar la cele spuse de Cuviosul Isaac se poate adăuga: Noi am greşit, iar Dumnezeu pe Sfinţii Îngeri i-a pus în slujba mântuirii noastre. Dar şi Îngerii, plini fiind de dragoste, ei înşişi au dorinţa de a ne sluji, şi în această slujire primesc asupra-şi durerile. Dar iată că şi vietăţile necuvântătoare, şi tot restul făpturii au fost date de către Domnul legii stricăciunii, căci nu li se cuvenea a rămâne slobode de acea lege, atunci când omul, pentru care ea fusese făcută, prin păcatul lui ajunsese rob stricăciunii. Astfel că unii de bunăvoie, iar alţii nu de bunăvoie, însă “toată zidirea împreună-suspină şi împreună-chinuieşte până acum” (Rom. 8: 20-22), împreună-pătimind cu omul. Iar aceasta nu este legea dreptăţii, ci legea iubirii>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Libertatea omului este reală

L-am întrebat pe Stareţ: Cum poate cineva să iubească pe toţi? Şi unde poţi găsi o astfel de dragoste, ca să devii una cu toţi?

Stareţul a răspuns:

– Spre a deveni una cu toţi, precum spune Domnul, <<ca toţi una să fie>> (Io. 17: 21), nu avem nevoie să născocim nimic, toţi avem una şi aceeaşi fire, şi deci firesc ne-ar fi să iubim pe toţi; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.

Puterea iubirii este mare şi biruitoare, dar nu până în sfârşit. În fiinţa omului este un anume domeniu unde până şi iubirii i se pune hotar, unde nici ea nu-şi atinge deplinătatea stăpânirii. Ce poate fi aceasta?

Libertatea.

Libertatea omului este cu adevărat reală, şi atât de mare, încât nici jerta lui Hristos Însuşi, nici jertfa tuturor celor ce au păşit pe urmele lui Hristos nu poate duce neapărat la biruiţă.

Domnul a zis: <<Şi Eu, de Mă voi înălţa de pre pământ (adică răstignit pe cruce), pre toţi voi trage la Mine>> (Io. 12: 32-33). Astfel, dragostea lui Hristos nădăjduieşte să atragă pe toţi la sine, drept care înaintează până la iadul cel mai de jos. Dar până şi acestei desăvârşite iubiri şi desăvârşite jertfe cineva – nu se ştie cine, şi de vor fi aceştia mulţi sau puţini iarăşi nu se ştie – poate răspunde prin respingere până şi în planul veciniciei, şi poate spune: Eu însă – nu vreau.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate