Arhive pe categorii: Despre Har

Bogăţia Harului

Sufletul smerit care poartă în sine din belşug harul Sfântului Duh şi-l păzeşte pe el, are la o vedenie dumneze­iască multă putere ca să o suporte, dar pe cel ce are puţin har, o59735 vedenie îl face să cadă cu faţa la pământ, pentru că în el e puţină puterea harului.

Aşa, pe Muntele Taborului, atunci când Domnul S-a schimbat la faţă, Moise şi Ilie stăteau în picioare şi vor­beau cu El, dar apostolii au căzut la pământ [Mt 17, 6]; mai apoi, însă, când s-a înmulţit în ei harul Duhului Sfânt, au rămas şi ei în picioare la arătările Domnului şi au putut vorbi şi ei cu El.

Aşa şi Cuviosul Serghie [din Radonej], la arătarea Mai­cii Domnului stătea în picioare înaintea Ei, pentru că avea un mare har al Duhului Sfânt, dar ucenicul său Miheia a căzut cu faţa la pământ şi nu putea privi la Maica Domnu­lui. Şi Serafim din Sarov a avut mult har al Duhului Sfânt şi stătea în picioare când i s-a arătat Maica Domnului, dar slujitorul său a căzut cu faţa la pământ, pentru că avea puţin har.

Astfel, dacă sufletul are în el har, nu se teme când vede demoni, pentru că simte în el puterea lui Dumnezeu.

Acum e ceasul al patrulea din noapte. Şed în chilia mea ca într-un palat, în pace şi iubire, şi scriu. Dar când vine har mai mult, atunci nu mai pot scrie.

_____________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

Pentru ce ne iubeşte Domnul?

Duhul Sfânt este dulce şi plăcut pentru suflet şi trup. El ne dă să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, şi iubirea aceasta este de la Duhul Sfânt.

SONY DSC

Lucru minunat: prin Duhul Sfânt omul cunoaşte pe Domnul, Ziditorul lui; şi fericiţi cei ce slujesc Lui, pentru că El a zis: „Acolo unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu” şi „va vedea slava Mea” [In 12, 26; 17, 24].

Dacă încă aici pe pământ e aşa, cu cât mai mult îl iu­besc pe Domnul şi-L slăvesc în Duhul Sfânt sfinţii în ce­ruri; şi iubirea aceasta e de negrăit.

Sufletul care a cunoscut pe Duhul Sfânt înţelege ce scriu.

Pentru ce însă ne iubeşte atât de mult Domnul? Toţi suntem păcătoşi [Rm 3, 23], iar „lumea întreagă în rău zace”, cum spune Ioan Teologul [In 5,19]. Pentru ce ne iubeşte deci?

Domnul însuşi este numai iubire [cf. In 4,8].

Aşa cum soarele încălzeşte tot pământul, aşa şi harul Duhului Sfânt încălzeşte sufletul să iubească pe Domnul, iar el tânjeşte după El şi-L caută cu lacrimi.

Cum să nu te caut? Tu te-ai arătat în chip neînţeles su­fletului meu şi l-ai înrobit cu iubirea Ta, şi harul Duhului Sfânt a desfătat sufletul meu şi e cu neputinţă pentru el să-l uite.

Cum să uităm pe Domnul, când El este în noi? Apos­tolul a propovăduit noroadelor zicând: „Până când Hristos va lua chip întru voi” [Ga 4,19].

O, dacă ar cunoaşte toată lumea pe Hristos şi cât de mult ne iubeşte şi cât de dulce e această iubire şi cum toate puterile cereşti se hrănesc din ea şi cum toate viază prin Duhul Sfânt şi cum este preamărit Domnul pentru pătimirile Lui şi cum îl slăvesc toţi sfinţii! Şi slava aceasta nu va avea sfârşit.

_________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Din categoria Despre Har

„Ce vrei tu, suflete al meu, şi pentru ce te întristezi şi verşi lacrimi?”

Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, de aceea s-a zis: „Cereţi şi vi se va da” [Mt 7, 7]. Dacă nu cerem, ne chinuim pe noi înşine şi ne lipsim de harul Duhului Sfânt; fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înţelege voia lui Dumnezeu.

79666

Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrânat în toa­te: în mişcări, în cuvinte, în priviri, în gânduri, în hrană. Şi oricui se înfrânează îi vine în ajutor învăţătura din cuvân­tul lui Dumnezeu, care spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

Cuvioasa Măria Egipteanca a luat de la Sfântul Zosima numai puţină linte cu degetul şi a zis: „îmi e de ajuns aceasta, cu harul lui Dumnezeu”. Trebuie să te obişnuieşti să mănânci cât mai puţin cu putinţă, dar aceasta cu jude­cată, atât cât îţi îngăduie munca ta. Măsura înfrânării tre­buie să fie aceea ca după masă să dorim să ne rugăm.

Domnul ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă pe copiii ei şi ne dă în dar harul Duhului Sfânt, dar noi tre­buie să-l păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire mai mare decât faptul de a-l pierde. Când sufletul pierde ha­rul, el se mâhneşte tare şi se gândeşte: „Trebuie că l-am întristat pe Stăpânul”. în aceste minute de întristare, su­fletul e ca şi cum a căzut din cer pe pământ şi vede toate întristările de pe pământ. Ah! Cum roagă atunci sufletul pe Domnul să-i dea din nou harul Său. Această tânjire du­pă Dumnezeu nu poate fi descrisă. Sufletul care a gustat dulceaţa Duhului Sfânt n-o poate uita; el însetează ziua şi noaptea şi se avântă nesăturat spre Dumnezeu. Cine va descrie dogoarea iubirii sale pentru Dumnezeu pe Care sufletul l-a cunoscut ca Părintele său Ceresc? Sufletul nu va avea nici un minut de răgaz pe pământ, până când Domnul nu-i va da harul Său.

Sufletul care a pierdut harul tânjeşte după Stăpânul şi plânge ca Adam după izgonirea din rai. Şi nimeni nu-l poate mângâia atunci afară de Dumnezeu. Lacrimile lui Adam erau mari şi ele udau ca nişte pârâiaşe faţa, pieptul şi pă­mântul de sub picioarele lui, şi suspinele lui erau adânci şi puternice ca foalele unei fierării: „Doamne, Doamne – se tânguia el – ridică-mă iarăşi în rai!

Sufletul lui Adam era desăvârşit în iubirea lui Dumne­zeu şi cunoştea toată dulceaţa raiului, dar era încă lipsit de experienţă, de aceea el n-a depărtat ispita Evei, cum a de­părtat ispita soţiei sale mult încercatul Iov [Iov 2, 9-10].

Ce vrei tu, suflete al meu, şi pentru ce te întristezi şi verşi lacrimi?

Sunt întristat pe Stăpânul, că e atât de multă vreme de când nu L-am văzut şi nimeni nu mângâie plânsul meu după El. El mi-a dat să cunosc mila Lui şi aş vrea ca El să rămână totdeauna întru mine.

Când nu l-a văzut de multă vreme, mama plânge după fiul iubit şi spune: „Unde eşti tu, copilul meu preaiubit?” Dar iubirea de mamă nu e nimic faţă de iubirea lui Dum­nezeu, atât de mare şi de nesăturată este. Când sufletul este plin de iubirea lui Dumnezeu, atunci de bucuria măsurată se întristează şi se roagă cu la­crimi pentru toată lumea, ca toţi oamenii să cunoască pe Stăpânul şi Tatăl lor ceresc, şi nu cunoaşte odihnă şi nici nu vrea odihnă câtă vreme nu se desfată toţi de harul iubi­rii Lui.

Sufletul meu tânjeşte după Tine şi nu Te poate găsi. Tu vezi, Doamne, cât de atras este el şi plânge căutând harul Tău. A fost voia Ta să mi-l dai şi tot voia Ta a fost să-l iei de la mine. Când nu-l cunoşteam, nu-l puteam cere  aşa. Şi cum puteam cere ceea ce nu cunoşteam? Dar mă rog Ţie şi îl cer, pentru că sufletul meu Te-a cunoscut şi s-a îndulcit de Duhul Tău Cel Sfânt şi Te-a iubit pe Tine, Ziditorul lui.

Tu ai dat harul Tău Sfinţilor Tăi şi ei Te-au iubit până la capăt şi au dispreţuit cele lumeşti, pentru că dulceaţa iubirii Tale nu mai lasă loc pentru a iubi pământul şi frumuseţea acestei lumi, pentru că ele nu sunt nimic faţă de harul Tău.

O, cât de neputincios e sufletul meu şi n-are putere să zboare spre Domnul şi să stea înaintea Lui cu smerenie şi  să plângă ziua şi noaptea. Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul şi Ta­tăl său Ceresc, nu mai poate avea odihnă pe pământ. Şi sufletul se gândeşte:

„Când mă voi arăta Domnului, mă voi ruga milostivirii Lui pentru tot neamul cel creştinesc.” Dar, în acelaşi timp, se gândeşte:„Când voi vedea Faţa Lui iubită, de bucurie nu voi pu­tea spune nimic, pentru că de multă iubire omul nu poate grăi nimic.”

Şi iarăşi se gândeşte: „Mă voi ruga pentru întreg neamul omenesc, ca toţi oa­menii să se întoarcă la Domnul şi să-şi afle odihna întru El, pentru că iubirea lui Dumnezeu vrea ca toţi să se mân­tuiască.”

_________________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

Când pierde harul, sufletul se mâhneşte

Celui ce are harul vrăjmaşii îi aduc laude, iar când su­fletul se lasă înşelat de ele, pierde prin aceasta harul. Şi sufletul simte că harul pleacă, dar la început nu înţelege că aceasta este pentru mândrie, şi numai după îndelungate lupte învaţă smerenia.

68411

Când pierd harul, sufletul meu se mâhneşte foarte şi spune:

– De ce am pierdut prin neascultarea mea pe Domnul? Când se va sătura iarăşi sufletul meu de iubirea lui Dum­nezeu? Când se va bucura iarăşi de Domnul? Când se va veseli iarăşi inima mea şi se va umple de înţelepciunea lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să mă iubească aşa cum l-a iubit pe prorocul David pentru blândeţile lui [Ps 131,1] sau pe Moise pentru că a fost credincios în toată casa Domnuluj [cf.Eur3,5]?”

Domnul ne iubeşte nesfârşit de mult. Aceasta din Sfânta Scriptură şi din experienţa personală. Sufletul meu păcătuieşte cu gândul ziua şi noaptea, dar cum spun: „Iartă-mă, Doamne, căci sunt tare neputincios, şi dă-mi pacea Ta pe care o dai robilor Tăi!”, sufletul îşi gă­seşte numai decât pacea.

Domnul spune: „Fericiţi făcătorii de pace” [Mt 5, 9]. Şi eu mă gândeam: „O parte din timp mă voi linişti [în isihie], iar în restul timpului voi face pace între oameni”. Şi m-am aşezat într-o chilie lângă un frate iute la mânie şi, vorbind cu el, am început să-l îndemn să trăiască în pace cu toţi şi să-i ierte pe toţi. El m-a răbdat puţin, apoi a iz­bucnit la mine atât de năprasnic, încât a trebuit să-mi pă­răsesc chiar şi chilia, şi de-abia am scăpat de el, şi mult am plâns atunci înaintea lui Dumnezeu pentru că nu s-a păs­trat pacea. Şi am înţeles că trebuie să căutăm voia lui Dum­nezeu şi să trăim aşa cum vrea Domnul şi să nu născocim nevoinţe [ascetice] pentru noi înşine. Am făcut multe gre­şeli de acest fel. Citeam şi mi se părea că ar fi bine să fac aşa [cum citeam], dar în fapt ieşea altceva.

E un lucru chinuitor să trăieşti fără un „bătrân” [„sta­reţ”]. Sufletul neîncercat şi lipsit de experienţă nu înţelege voia lui Dumnezeu şi îndură multe întristări înainte de a se învăţa smerenia.

Chiar la început, când eram tânăr frate sub ascultare, am spus duhovnicului că primisem un gând de curvie şi du­hovnicul mi-a răspuns: „Niciodată să nu-l mai primeşti”; şi de atunci s-au scurs patruzeci şi cinci de ani şi n-am mai primit un gând de curvie, nici nu m-am mâniat vreodată pe cineva, pentru că sufletul meu îşi aduce aminte de iubi­rea Domnului şi de dulceaţa Duhului Sfânt şi uită ocările.

Acum cincisprezece ani, părintele egumen [arhiman­dritul Misail] l-a trimis pe părintele S. cu ascultare la bar­ca mănăstirii, dar el a zis: „Nu mă duc”. Atunci egumenul l-a întrebat: „Unde vrei să te duci?” Părintele S. i-a răs­puns: „Să tai lemne în pădure”, şi, când s-a dus, la puţin timp a căzut peste el un pom şi a rămas mult timp bolind la pat şi s-a căit pentru neascultarea sa.

Tot aşa şi eu am sfârşit prin a dobândi o ascultare după voia mea. Lucram la economat şi doream să mă duc să vieţuiesc în liniştire [ca isihast] în Vechiul Russikon. Acolo se postea post continuu, toată săptămâna se mânca fără ulei, afară de sâmbăta şi duminica, şi datorită acestui post puţini mergeau acolo. La arhondaric era pe atunci părin­tele Serapion care mânca numai pâine şi apă; iar după el a venit la arhondaric părintele Onisifor. Acesta din urmă atrăgea multă lume la sine cu blândeţea, smerenia şi darul cuvântului. Era atât de blând şi smerit, că şi fără cuvinte, numai uitându-te la el, te îndreptai; aşa un caracter de liniştit şi bun avea. Am trăit multă vreme împreună cu el. Schimonahul Savin a stat şapte ani fără să se culce pe pat ca să se odihnească. Părintele Dosifei era în toate privin­ţele un monah model. Părintele schimonah Anatoli avea darul pocăinţei. îmi spunea: „Mulţi ani n-am ştiu cum lucrează harul, dar acum ştiu”. A primit harul pe când era la trapeză [la masă].

Aici era şi părintele Izrail, care o văzuse pe Maica lui Dumnezeu. Era foarte bătrân; pe când trăia încă în Rusia, el s-a dus la Cuviosul Serafim din Sarov şi l-a văzut în via­ţă. Părintele Izrail trăia într-o colibă, acolo unde sunt acum grădinile de zarzavat; acolo era şi fânul pe care îl coseam. într-o zi m-am dus la el; şedea pe o băncuţă sub un stejar verde; era foarte înalt şi foarte slab şi şedea cu mătăniile în mâini. Eu eram un tânăr monah; m-am în­dreptat deci spre el, m-am închinat adânc, cu evlavie şi am zis: „Binecuvântează, părinte”. El mi-a răspuns cu blânde­ţe: „Dumnezeu să te binecuvânteze, copile al lui Hristos!” I-am spus: „Părinte, iată vieţuieşti singur, numai bine ca să te ocupi cu rugăciunea minţii”. El mi-a răspuns: „Rugă­ciune fără minte nu este, dar iată că noi suntem fără min­te”. M-am ruşinat şi n-am îndrăznit să-l întreb mai multe, dar n-am înţeles sensul cuvintelor lui. Mai târziu însă am înţeles ce înseamnă „noi însă suntem fără minte”, pentru că nu ştim să vieţuim cum se cuvine şi să lucrăm pentru Dumnezeu. Afară de bătrânul Izrail, la noi în mănăstire mai erau doi care se duseseră la Cuviosul Serafim: părintele Savin şi părintele Serafim; ei erau din Tambov.

Iată la ce nevoitori [asceţi] doream să mă duc să trăiesc împreună cu ei şi, rugându-mă cu tărie de egumen, am sfârşit prin a-l îndupleca şi am lăsat economatul. Dar nu i-a plăcut lui Dumnezeu să vieţuiesc acolo şi, după un an şi jumătate, m-a chemat înapoi la vechea ascultare, pentru că aveam experienţă la construcţii; dar pentru rânduiala-de-sine [idioritmie], Domnul m-a pedepsit şi la Vechiul Russikon am răcit la cap, şi de atunci sufăr neîncetat de dureri de cap.

Astfel e nevoie să cunoaştem voia lui Dumnezeu prin egumen, iar nu să stăruim după ceva luându-ne după noi înşine.

Iubirea lui Dumnezeu dă puterea de a petrece toată noaptea în rugăciune, dar iată că eu, neputincios fiind, nu mai pot aceasta din pricina durerilor de cap şi trebuie să mă odihnesc. Durerile de cap mi s-au dat fiindcă am stă­ruit în dorinţa mea şi am lăsat economatul pentru pustie, spre a avea mai multă libertate pentru rugăciune; dar Dom­nul a vrut ca eu să fiu toată viaţa econom în mănăstire.

De două ori am fost numit responsabil cu construcţiile, o dată econom-şef, dar am refuzat şi pentru asta Dumne­zeu m-a pedepsit. Mai târziu numai am înţeles că de fieca­re e nevoie la locul lui şi că toţi se mântuiesc fără nici o legătură cu poziţia sau rangul lor.

Când soborul mănăstirii m-a numit econom în locul părintelui Severin, după ce am ajuns în chilie, am început să mă rog: „Doamne, Tu îmi încredinţezi purtarea de grijă de marea noastră mănăstire, ajută-mă să îndreptez bine acest lucru”.

Şi în sufletul meu am primit acest răspuns: „Adu-ţi amin­te de harul Sfântului Duh şi străduieşte-te să-l ai mereu”.

Sufletul meu e întristat. Din pricina bolii nu pot sluji Domnului. Durerile de cap mă chinuie şi harul care biruie durerile nu este cu mine. Când are în el un har mare, su­fletul doreşte să sufere. Astfel în mucenici era un mare har şi trupul lor se bucura împreună cu sufletul când erau chinuiţi pentru Domnul Cel Iubit. Cine a făcut experienţa acestui har, acela cunoaşte acest lucru: noi însă trebuie să îndurăm bolile.

Boala şi sărăcia smeresc pe om până la capăt. M-am dus să-l vizitez pe părintele S. care era bolnav, şi i-am zis: „Cum îţi merge?” El însă, înfuriindu-se din pricina bolii, în loc de răspuns şi-a aruncat fesul la pământ. I-am spus: „Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru boală; dacă nu, vei muri rău. Iată, vei fi tuns în schima cea mare, şi atunci harul va veni şi te va mângâia în întristarea ta”.

In ziua în care a fost tuns în schima cea mare, m-am dus să-l văd ca să-l felicit şi l-am întrebat: „Cum îţi merge?” Iar el mi-a răspuns cu bucurie:

– Ca la Sfântul Botez, mi-a dat Domnul în dar harul Său. Şi începând de atunci a îndurat uşor boala lui şi s-a sfârşit în mare pace, pentru că dulceaţa Duhului Sfânt covârşeşte toată dulceaţa lumii.

Domnul dă păcătoşilor harul Duhului Sfânt şi de aceea e tare credinţa noastră. Şi cum vom mulţumi Domnului pentru iubirea Lui pe care o simţim în fiecare zi şi în fieca­re ceas?

L-am întrebat pe un tânăr schimonah dacă n-a pierdut harul care i s-a dat la tunderea în schima cea mare. Trecu­seră douăsprezece zile de la tunderea în schima cea mare. Mi-a spus:

– Deşi sunt bolnav, simt în sufletul meu harul lui Dum­nezeu. Au mai trecut zece zile şi i-am pus din nou aceeaşi în­trebare şi el mi-a răspuns cu faţa veselă:

– Slavă lui Dumnezeu, simt mila lui Dumnezeu.

Am fost ispitit: când sufletul meu a pierdut smerenia, atunci m-am făcut arţăgos, dar sufletul meu şi-a adus aminte de smerenia lui Hristos şi a însetat după ea; şi am început să mă rog lui Dumnezeu să mă ierte, şi să cureţe duhul meu de mândrie şi să-mi dea pacea. Şi când sufletul meu a urât păcatul, Duhul Sfânt m-a învăţat rugăciunea neîncetată şi iubirea. Şi am cunoscut cât de mult iubeşte Domnul norodul Său, şi îndeosebi pe cei morţi, şi în fieca­re seară vărsăm lacrimi pentru ei. Mi-e milă că oamenii se lipsesc pe ei înşişi de un Domn atât de milostiv. Într-o zi am spus duhovnicului:

– Mi-e milă de oamenii care se chinuie în iad şi în fie­care noapte plâng pentru ei şi sufletul meu se chinuie atât, încât îi este milă chiar şi de demoni.

Şi duhovnicul mi-a spus că această rugăciune e de la harul lui Dumnezeu.

Un nevoitor [ascet] m-a întrebat: „Plângi pentru păca­tele tale?” I-am spus: „Puţin, dar plâng mult pentru cei morţi”. Atunci mi-a zis: „Plânge pentru tine însuţi, de cei­lalţi se va milostivi Domnul. Aşa spunea egumenul Makari”. L-am ascultat şi am început să fac cum mi-a spus; am încetat să mai plâng pentru cei morţi, dar atunci au încetat şi lacrimile pentru mine însumi.

Am vorbit despre aceasta cu un alt nevoitor [ascet] care avea darul lacrimilor. Îi plăcea să se gândească la pătimi­rile Domnului, cum Domnul, Împăratul slavei, a suferit atât de mult pentru noi, şi în fiecare zi vărsa multe lacrimi. L-am întrebat pe acel nevoitor:

– Să mă rog pentru cei morţi? El a suspinat şi a zis:

– Dacă mi-ar fi cu putinţă i-aş scoate pe toţi din iad şi numai atunci sufletul meu şi-ar găsi pacea şi s-ar bucura.

Zicând aceasta a făcut o mişcare cu braţele ca şi cum ar aduna snopi pe câmp, şi lacrimi picurau din ochii lui.

După aceea nu m-am mai oprit din rugăciunile pentru morţi; lacrimile s-au întors şi suspinam mult rugându-mă pentru ei.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

„Unde ești Tu, Doamne… pentru ce m-ai părăsit?”

77937În nevoința-i de a păzi harul, monahul Siluan atinge măsuri care oamenilor de un alt tip li s-ar părea neasemuit de aspre și care ar putea da naștere gândului că o astfel de necruțare de sine este o scâlciere a creștinismului. Aceasta, bineînțeles, nu este așa. Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu, care a fost dus până la vedenia vecinicei lumini, iar apoi a pierdut acel har, se află într-o stare pe care nu și-o poate închipui cel ce nu a cunoscut toate acestea în aceeași măsură. Suferința și durerea unui astfel de suflet sunt de nelămurit altora; el cearcă o anume durere metafizică. Pentru cel ce a văzut lumina ființării fără-de-început, care a cunoscut deplinătatea, bucuria și negrăita dulceață a dragostei lui Dumnezeu, lumea aceasta nu mai are de acum nimic ce l-ar mai putea încânta. Într-un oarecare sens viața pământească îi devine împovărătoare, fără bucurie, iar el cu plânset caută din nou viața de care i-a fost dat să se atingă. Bărbatul ce și-a pierdut soția, făptura adânc și fierbinte iubită, sau mama ce și-a pierdut iubitul fiu cel nou-născut, doar în parte pot înțelege durerea celui ce a pierdut harul, căci dragostea lui Dumnezeu, și prin puterea sa, și prin dulceața sa, și prin neasemuita frumușețe și stăpânie, nemăsurat întrece toată altă iubire omenească, și de aceea Sfântul Ioan Scărarul spune despre cei ce au pierdut harul că suferința lor covârșește suferința celor osândiți morții sau a celor ce își plâng mortul.

Trăsătura deosebită a acestei pierderi și suferința legată de ea silește și la o deosebită nevoință; închipuiți-vă așadar muncile sufletului dus până la istovire în nevoința sa și care nu ajunge totuși la cel dorit. Harul doar arareori și pentru scurte clipite poartă mărturie apropierii sale, apoi din nou se ascunde. Sufletul greu suferă din pricina întunerecului părăsirii de către Dumnezeu; mintea, în ciuda silnicei nevoințe a neîntreruptei rugăciuni lăuntrice, se întunecă și vede draci; în vremea nopții ei vin adesea și necăjesc pe monah, încercând să-l smulgă de la rugăciune sau cel puțin să nu-l lase să se roage curat. Multe sunt nelimpezi sufletului în această luptă și nu pricepe, de ce și de unde toate acestea? Din multele dureroase suferințe ale inimii monahul plânge; sufletul se zbuciumă și caută pe Dumnezeu, iar împrejur numai draci întunecați, nerușinați, josnici, răi, respingători.

„Unde ești Tu, Doamne… pentru ce m-ai părăsit?”

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Un comentariu

Din categoria Despre Har

Nevoințele monahale ale Sfântului Siluan (III)

384885_10150508254968985_1216504576_nDin Viețile Sfinților, din scrierile Sfinților Părinți nevoitori, din convorbirile cu duhovnici și alți nevoitori din Sfântul Munte, tânărul monah Siluan învață treptat o mai desăvârșită lucrare a nevoinței, petrecând neabătut în osteneli care celor mai mulți le-ar părea total cu neputință. Somnul, ca și mai nainte, cu întreruperi: de câteva ori pe noapte câte cincisprezece-douăzeci de minute – nu mai mult de un ceas și jumătate, până la două ceasuri cu totul în douăzeci și patru de ore. Ca și mai nainte, pe pat nu se întinde, ci doarme așezat pe scăunel; petrece ziua în trude ca un muncitor; duce nevoința ascultării lăuntrice – tăierea voii proprii; se deprinde într-o cât mai deplină dăruire de sine voii lui Dumnezeu; se înfrânează în mâncare, în convorbiri, în mișcări; se roagă îndelung cu rugăciunea minții, rugăciunea lui Iisus – lucrare cât se poate de anevoioasă, care sleiește întru totul puterile omenești; și în ciuda atâtor osteneli lumina harului adesea îl părăsește iar noaptea îl împresoară hoarde de draci.

Schimbarea stărilor – când un oarecare har, când părăsire și năpădiri drăcești – nu trece fără roadă. Mulțămită acestor schimbări sufletul monahului Siluan petrece în neîntreruptă luare-aminte lăuntrică, în trezvie și într-o sârguitoare căutare a unei ieșiri. Rugăciunea neîntreruptă și trezvia minții, pe care le deprinsese cu răbdarea și bărbăția ce-i erau caracteristice, i-au deschis noi zări ale cunoașterii duhovnicești și l-au îmbogățit cu noi mijloace de luptă cu patimile. Mintea-i află din ce în ce mai des acel loc să se adune în inimă, loc care îi dădea putința de a observa ceea ce se săvârșește în lumea lăuntrică a sufletului. Cercarea feluritelor stări și trăiri duce la o mai limpede  înțelegere a ceea ce se petrece cu el. Se înfiripă adevărata cunoaștere și deosebire duhovnicească, se dobândește cunoașterea felului cum se furișează gândurile feluritelor patimi, dar și a felului cum lucrează harul. Siluan pătrunde în viața nevoinței înțelegătoare, conștientizând că înțelesul ei de căpetenie se cuprinde în dobândirea harului. Astfel, felul cum se dobândește harul, cum se păstrează, de ce și pentru care pricini părăsește sufletul, devine una din întrebările de temei și de cea mai mare însemnătate ale întregii sale vieți.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

Nevoințele monahale ale Sfântului Siluan (I)

76672Arătarea lui Hristos fratelui Simeon a fost, neîndoielnic, cea mai însemnată împrejurare a vieții sale. Ea nu putea să nu se răsfrângă în chip esențial asupra întregii desfășurări ulterioare a vieții sale, nu putea să nu pricinuiască cele mai adânci schimbări în sufletul și în conștiința sa. Cu toate acestea, în cele din afară, curgerea vieții prea puțin se schimbă: rămâne la aceeași ascultare – la moară – și ziua continuă să se împartă ca și mai nainte, adică după rânduiala de obște a Mănăstirii: pravilă la chilie, îndelungile slujbe în biserică, multele trude zilnice, obișnuitele nevoi omenești – hrană, odihnă, somn. Rânduiala este îndeobște pentru toți, însă viața fiecăruia este alta, «a sa». Iar dacă fiecare își are viața personală, cu atât mai mult o avea Simeon.

Din clipa în care Dumnezeu i se arătase, întreaga sa ființă fusese încunoștințată că păcatele i se iertaseră. Pierise văpaia iadului ce vuia împrejurul său; încetase munca iadului pe care o cercase vreme de o jumătate de an. Acum îi era dat să trăiască acea anume bucurie și marea odihnă a împăcăii cu Dumnezeu; sufletul său gusta un nou simțământ al iubirii pentru Dumnezeu și pentru oameni, pentru tot omul. Încetase rugăciunea pocăinței; se îndepărtase acea nestăvilită, fierbinte căutare a iertării ce nu-l lăsa să închidă ochii. Dar însemna că de acum putea liniștit a se da odihnei? Bineînțeles că nu.

Cunoscându-și învierea și văzând lumina adevăratei și vecinicei ființări, sufletul lui Simeon, după arătarea Domnului, trăia prăznuirea biruinței pascale. Totul era bine: și lumea era minunată, și oamenii dragi, și întreaga zidire nespus de frumoasă, și trupul îi devenise altul, ușor, și puterile parcă i s-au înmulțit, și cuvântul lui Dumnezeu îmbucura sufletul; și privegherile de noapte în biserică, și, îndeosebi, rugăciunile în chilie, în singurătate, îl îndulceau. Din prisosința bucuriei sufletul i se îndurera pentru oameni, și el se ruga pentru întreaga lume.

După câtăva vreme, într-o zi de praznic, după privegherea de toată noapte în biserică, dimineața, când fratele Simeon slujea în trapeză, a doua oară l-a cercetat harul asemenea primei dăți, însă cu ceva mai puțină putere, iar apoi, treptat, lucrarea lui simțită a început să slăbească. Amintirea celor trăite rămânea, dar pacea și bucuria din simțirea inimii se împuținau, iar în locul lor pătrundeau nedumerirea și frica pierderii harului.

Ce dară era de făcut spre a nu îngădui acea pierdere?

Nevoința privegherii, a postului și a rugăciunii rămâne neschimbat încordată, și totuși lumina și dragostea se împuținează, iar sufletul se zbuciumă și tânjește după Domnul ce se îndepărtează.

Începe o căutare cu luare aminte a răspunsului la crescânda nedumerire, în sfaturile duhovnicului și în scrierile Sfinților Părinți nevoitori. Tânărul monah conștientizează că se învrednicise de un dar deosebit de rar, dar nu înțelege de ce mintea lui, ce se umpluse de lumina cunoașterii lui Dumnezeu, în ciuda a toată nevoința de a păzi poruncile, se-ntunecă din nou cu vederea dracilor ce dispăruseră în cel dintâi răstimp de după arătarea Domnului.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Un comentariu

Din categoria Despre Har