Arhive pe categorii: Despre războiul duhovnicesc

„Doamne, dă-mi lacrimi ca sufletul meu să plângă din iubire pentru fratele ziua şi noaptea!”

Sufletul căruia îi place să osândească pe oameni sau care e neascultător sau neînfrânat sau care a lăsat pocăin­ţa, nu poate să scape de cursele demonilor şi să se elibere­ze de gândurile rele; dar dacă plânge pentru păcatele sale şi iubeşte pe fratele, Domnul îi va da lacrimi pentru în­treaga lume.

„Doamne, dă-mi lacrimi ca sufletul meu să plângă din iubire pentru fratele ziua şi noaptea!”

Şi, iată, Domnul ascultă rugăciunea şi dă sufletului la­crimi mari.

Domnul ne iubeşte atunci când în rugăciune vărsăm la­crimi din iubire şi ne ascultă cu milostivire.

Mergeam într-o zi de-a lungul unui câmp, ducându-mă de la tabăra Ustijorsk, unde staţiona batalionul nos­tru de geniu, spre satul Kolpino, ca să pun la poştă nişte bani pe care voiam să-i trimit la Sfântul Munte; dar pe drum s-a repezit drept spre mine un câine turbat şi, când a ajuns aproape de mine, am spus numai: „Doamne, miluieşte!”, şi la aceste cuvinte o putere nevăzută a împins câinele deoparte, ca şi cum s-ar fi izbit de ceva şi, ocolindu-mă, s-a îndreptat spre Kolpino. Acolo a muşcat pe mulţi şi a pricinuit mult rău la oameni şi la oi.

Din această întâmplare am înţeles cât de aproape este Domnul de omul păcătos şi cât de repede ascultă rugăciu­nea lui.

Intr-o zi, fără vreo nevoie anume am omorât o muscă şi ea, nenorocita, se ţâra în chinuri pe pământ; trei zile du­pă aceea am plâns pentru cruzimea mea faţă de o făptură a Domnului, şi din acea clipă îmi aduc aminte pururea de această întâmplare.

La mine în magazie, pe balconul depozitului, erau nişte lilieci, şi într-o zi am vărsat peste ei apă clocotită, şi iarăşi am vărsat multe lacrimi pentru aceasta, şi de atunci n-am mai făcut rău nici unei făpturi.

Intr-o zi, mergând de la mănăstire spre Vechiul Russikon, am văzut pe cărare un şarpe tăiat în bucăţi şi fiecare din ele se zbătea încă în convulsii, şi am fost cuprins de milă pentru întreaga zidire, pentru fiecare făptură care suferă şi am suspinat mult înaintea lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu învaţă sufletul să iubească tot ce-i viu, aşa încât el nu vrea să mai vatăme nici măcar o frunză verde dintr-un pom şi nu mai vrea să strivească nici o floare a câmpului. Astfel, Duhul lui Dumnezeu ne învaţă iubirea pentru toate şi atunci sufletul sufera împreună cu fiece fiinţă, iubeşte chiar şi pe vrăjmaşi şi plânge chiar şi pentru demoni, pentru că au căzut din bine.

De aceea, Domnul ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi şi Duhul lui Dumnezeu ne dă puterea de a-i iubi. Şi dacă suntem neputincioşi şi nu este în noi iubire, să rugăm fierbinte pe Domnul, pe Preacurata Lui Maică şi pe toţi sfin­ţii şi întru toate ne va ajuta Domnul, Care ne iubeşte atât de mult; şi când atinge El sufletul şi trupul, totul în noi se schimbă şi este mare bucurie în suflet, fiindcă îl cunoaşte pe Făcătorul Său şi milostivirea Lui cea neînţeleasă.

______________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

„Sunt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele”

De două ori am fost în Duhul Sfânt şi de două ori am fost în mare nenorocire şi supus unei grele ispite. Iar o dată a fost îngăduit să fiu ispitit pentru mândrie: harul Sfântului Duh a plecat de la mine şi mă simţeam ca un dobitoc în trup omenesc. Cu mintea nu-L uitasem pe Dum­nezeu, dar sufletul meu ajunsese pustiu ca al unuiRagaciune dobitoc. Am început să mă căiesc şi harul s-a întors. Aceasta a du­rat trei zile.

Am fost ispitit şi la ceasul rugăciunii, încât nu mai şti­am dacă eram în trup sau în afară de trup, dar sufletul meu vedea pe Dumnezeu. Şi iată că acum ştiu din experienţă ce înseamnă a fi în Duhul Sfânt şi ce înseamnă a fi lipsit de El.

O, fraţilor, dacă aţi putea înţelege chinul sufletului care a purtat pe Duhul Sfânt, dar apoi L-a pierdut. Acest chin e cumplit. Atunci sufletul se află într-o întristare şi o mâh­nire de nedescris.

E chinul lui Adam după izgonirea lui din rai. Cine poate înţelege raiul? Il poate înţelege în parte ci­ne poartă în el pe Duhul Sfânt, pentru că raiul este împă­răţia Duhului Sfânt, şi Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Gândeam în mine însumi:

„Sunt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele”,

dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce-i pământesc. E hrana cerească, e bucuria sufletului.

Dacă vrei să ai în chip simţit harul Duhului Sfânt, smereşte-te ca Sfinţii Părinţi. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui:

„Credeţi-mă, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi şi eu”.

Un curelar din Alexandria gândea:

„Toţi se vor mân­tui, eu singur voi pieri”,

şi Domnul a descoperit lui Anto­nie cel Mare că n-a ajuns încă la măsura curelarului ace­luia. Părinţii au dus o luptă încrâncenată cu demonii şi s-au obişnuit să gândească smerit despre ei înşişi, şi pen­tru aceasta i-a iubit pe ei Domnul.

Domnul mi-a dat să înţeleg puterea acestor cuvinte. Şi când ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.

_______________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Lupta cu patimile

Nu toate sufletele sunt la fel de puternice: unele sunt tari ca piatra, altele slabe ca fumul. Asemenea fumului sunt sufletele celor mândri; aşa cum vântul poartă 82909fumul încotro bate el, tot aşa şi pe ele vrăjmaşul le trage unde vrea el, pentru că sau n-au în ele răbdare, sau vrăjmaşul le amăgeşte uşor. Dar sufletele smerite păzesc poruncile Dom­nului şi stau în ele neclintite ca în mare o stâncă de care se sparg valurile. Ele s-au predat voii lui Dumnezeu şi cu mintea lor îl văd pe Dumnezeu şi Domnul le dă harul Du­hului Sfânt.

Cine trăieşte după porunci, acela simte în fiecare ceas şi minut harul în sufletul său. Dar sunt oameni care nu înţeleg venirea lui.

Cine cunoaşte iubirea lui Dumnezeu, acela va spune:

„N-am păzit poruncile. Deşi mă rog ziua şi noaptea şi mă silesc să săvârşesc toată virtutea, n-am împlinit porunca iubirii de Dumnezeu. Doar în rare minute mă ridic la această poruncă a lui Dumnezeu, deşi sufletul meu vrea să rămână tot timpul întru ea”.

Când în minte pătrund gân­duri străine, atunci mintea se gândeşte şi la Dumnezeu şi la lucruri, iar aceasta înseamnă că nu este împlinită po­runca de a iubi pe Dumnezeu din tot cugetul şi din toată inima [Mt 22, 37]. Dar când mintea e toată în Dumnezeu şi nu în alte gânduri, atunci e împlinită această cea dintâi poruncă, deşi nici atunci întru totul.

Iubirea de Dumnezeu e felurită. Cine se luptă cu gân­durile răutăţii, acela iubeşte pe Dumnezeu în măsura lui. Cine se luptă cu păcatul şi-L roagă pe Dumnezeu să-i dea puterea de a nu păcătui, dar totuşi cade în păcat din prici­na slăbiciunii lui şi se întristează de aceasta şi se căieşte, acela are harul în adâncul sufletului şi minţii lui, dar n-a biruit încă patimile. Iar cine a biruit patimile, acela nu mai are luptă, ci numai o atenţie trează asupra lui însuşi întru toate, ca să nu cadă în păcat; al lui este harul cel mare şi simţit. Dar cine simte harul şi în suflet şi în trup, acela e bărbat desăvârşit, şi dacă păstrează acest har, tru­pul său se va sfinţi şi se va preface în moaşte.

_________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

4 comentarii

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

„Duhul smereniei bucu­ră pe Domnul mai mult decât toate”

Ii rog fierbinte pe toţi oamenii: Să priveghem cu pocă­inţă şi atunci vom vedea mila Domnului. Dar pentru cei ce au vedenii şi se încred în ele mă rog să înţeleagă că83019 din aceasta se arată în ei mândria şi împreună cu ea dulceaţa tulbure a slavei deşarte, în care nu este pocăinţa unui duh smerit, şi aici e toată nenorocirea, pentru că fără smerenie nu putem birui pe vrăjmaşi.

Eu însumi am fost amăgit de două ori. Prima dată, vrăjmaşul mi-a arătat o lumină şi un gând mi-a spus:

„Primeşte-o! E harul.”

A doua oară, am primit o vedenie şi am suferit mult pentru ea. Era la sfârşitul privegherii, când se cântă: „Toată suflarea să laude pe Domnul”, şi am  auzit cum împăratul David în cer cânta laude lui Dumne­zeu. Stăteam în strană şi mi se părea că nu mai era nici acoperiş, nici turlă şi că vedeam cerul deschis. Am vorbit de aceasta cu patru bărbaţi duhovniceşti, dar nimeni nu mi-a spus că vrăjmaşul îşi bătea joc de mine. Eu însumi credeam că demonii nu pot slăvi pe Dumnezeu şi că, prin urmare, această vedenie nu era de la vrăjmaşul. Înşelăciu­nea slavei deşarte mă ţinea în gheare şi iarăşi am ajuns să văd demoni. Atunci am cunoscut că eram înşelat şi am descoperit totul părintelui meu duhovnicesc şi i-am cerut să se roage pentru mine; şi pentru rugăciunile lui acum sunt mântuit şi rog totdeauna pe Domnul să-mi dea duhul smereniei. Şi dacă aş fi întrebat:

„Ce ţi-ai dori de la Dum­nezeu, ce dar?”

aş răspunde:

„Duhul smereniei care bucu­ră pe Domnul mai mult decât toate”.

Pentru smerenia sa Fecioara Maria s-a făcut Maica lui Dumnezeu şi este prea­mărită mai mult decât toţi în cer şi pe pământ. Ea s-a pre­dat cu totul voii lui Dumnezeu: „Iată, roaba Domnului” [Lc 1, 38], a spus ea; şi noi toţi trebuie să imităm pe Sfânta Fecioară.

Pentru smerenie, sufletul dobândeşte odihnă în Dum­nezeu, dar ca să ţină această odihnă, sufletul trebuie să se înveţe multă vreme. Pierdem această odihnă pentru că nu suntem întăriţi în smerenie. Şi pe mine vrăjmaşii m-au în­şelat mult. Gândeam în mine însumi: Sufletul meu cunoaş­te pe Domnul, ştie cât e de bun şi cât de mult ne iubeşte; cum se face însă că-mi vin gânduri rele? Şi multă vreme n-am putut să mă regăsesc, până când nu m-a povăţuit Domnul, şi atunci am înţeles că din mândrie se arată gân­durile rele.

______________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

„Păziţi iubirea, nu o pierdeţi”

Am avut experienţa Duhului Sfânt în desăvârşirea ei, dar nu pot să-L am în mine.

79378

Vai mie, că în anii tinereţii mele am trăit rău şi n-am imitat pe acel sfânt plăcut lui Dumnezeu Simeon Stâlpnicul [din Muntele Minunat]. Minunată este viaţa lui. Era de şapte ani când i S-a arătat Domnul, şi el a ştiut de îndată că este Domnul şi L-a întrebat: „Doamne, cum Te-am mâ­niat?” Domnul a întins mâinile şi a zis: „Aşa M-ai mâniat, dar Eu însumi te-am ridicat. Tu însă stăruie la Mine în fiecare zi”.

Aşa trebuie să ne silim spre bine toată viaţa şi, mai cu seamă, să iertăm pe cei ce ne greşesc nouă, şi atunci Domnul nu-şi va aduce aminte nici El greşelile noastre şi ne va da harul Duhului Sfânt.

Când eram în lume îmi plăcea să iert din suflet şi ier­tam uşor şi mă rugam cu poftă pentru cei ce mă ocărau, dar când am venit în mănăstire, pe când eram încă frate sub ascultare, am dobândit mare har şi el m-a învăţat să-i iubesc pe vrăjmaşi.

Sfântul Apostol Ioan Teologul spune că poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, ci uşoare [ In 5, 3]. Dar ele sunt uşoare numai din iubire şi, dacă nu este iubire, atunci to­tul e un chin. De aceea păziţi iubirea, nu o pierdeţi, mă­car că nu e cu neputinţă să o aducem înapoi, dar aceasta numai cu multe lacrimi şi rugăciuni, iar fără iubire viaţa pe pământ e un chin. Dar cine rămâne în rău, acela omoa­ră sufletul – lucru de care să ne păzească pe noi Domnul!

Când sufletul pierde dintr-o pricină oarecare harul pe care i l-a dat Domnul cercetându-l, se întristează puternic după el şi doreşte să-l dobândească din nou. O, cât îl roa­gă pe Stăpânul ziua şi noaptea să se milostivească de el şi să reverse iarăşi peste el mila Lui. Şi cine poate descrie suspinele sau lacrimile sau plecările genunchilor lui. Şi mulţi, mulţi ani se chinuie sufletul căutând harul pe care l-a gustat şi de care s-a îndulcit. Şi vreme lungă încearcă Domnul sufletul, să vadă dacă crede în El; iar sufletul, nevăzând în el dulceaţa Lui pe care a cunoscut-o, iarăşi în­setează după ea şi aşteaptă cu smerenie şi este atras ne­săturat spre Domnul de dogoarea iubirii.

Cu har e uşor să iubim pe Dumnezeu şi să ne rugăm zi­ua şi noaptea; dar sufletul înţelept rabdă şi uscăciunea şi nădăjduieşte cu tărie în Domnul, şi ştie că El nu va ruşina nădejdea şi i-l va da la vremea lui. Harul lui Dumnezeu nu vine niciodată degrabă şi niciodată nu se dă pentru multă vreme; dar sufletul înţelept se smereşte şi iubeşte pe aproa­pele şi-şi poartă cu blândeţe crucea sa şi aşa biruie pe vrăj­maşii care se străduie să-i depărteze de la Dumnezeu.

Când păcatele ascund de la suflet ca un nor lumina mi­lostivirii lui Dumnezeu, atunci sufletul, chiar dacă însetea­ză după Domnul, rămâne neputincios şi lipsit de putere, ca o pasăre închisă într-o colivie; chiar dacă aceasta ar fi într-o dumbravă înverzită, tot nu poate zbura, ca să cânte în libertate cântări de laudă lui Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

„Domnul dă harul Său mai cu seamă pentru iubirea de frate”

Nu vă voi ascunde pentru ce dă Domnul harul Său. Nu vreau să scriu multe, ci vă rog numai aceasta: Iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi vedea atunci mila Domnului. Să iubim pe fratele şi ne va iubi pe noi Domnul. Nu gândi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu! Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor. Dar nu întârzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău.

78754

Din toate puterile cereţi de la Domnul smerenie şi iubi­re frăţească, fiindcă pentru iubirea de frate dă Domnul harul Său. Fă această experienţă cu tine însuţi: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate iar într-alta trăieşte fără iubire, şi atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhov­niceşti ale iubirii sunt vădite: pace şi bucurie în suflet, şi toţi oamenii vor fi pentru tine neamuri şi rude dragi şi vei vărsa lacrimi din belşug pentru aproapele şi pentru toată suflarea şi făptura.

Adeseori, pentru un singur salut sufletul simte în el o schimbare binefăcătoare; şi, dimpotrivă, pentru o singură privire duşmănoasă se pierde harul şi iubirea lui Dumne­zeu. Atunci însă căieşte-te degrabă ca pacea lui Dumnezeu să se întoarcă în sufletul tău.

Fericit sufletul care iubeşte pe Domnul şi care a fost în­văţat de El smerenia. Domnul iubeşte sufletul smerit care nădăjduieşte cu tărie în Dumnezeu. In fiecare secundă el simte mila Lui, astfel încât, chiar dacă vorbeşte cu oame­nii, el este absorbit în Domnul Cel iubit şi din îndelungata sa luptă cu vrăjmaşii sufletul îndrăgeşte înainte de toate smerenia şi nu lasă pe vrăjmaşi să ia de la el iubirea de fraţi.

Dacă vom iubi din toate puterile pe fratele şi ne vom smeri sufletul nostru, biruinţa va fi a noastră, pentru că Domnul dă harul Său mai cu seamă pentru iubirea de frate.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

„Lupta cu diavolii nu trebuie să ducă la frică”

77785Fratele Simeon încă nu știa «să-și păzească mintea»; rugându-se, el nu oprea închpuirile prin care lucrează diavolii. Închipuirea, nelipsită tot celui ce-și începe viața duhovnicească, aduce scâlcieri acestei vieți. În măsura în care este de nelipsit în răstimpul începutului, nu este socotită atunci ca «rătăcire»; totuși, începătorul se îndepărtează treptat de un astfel de chip al rugăciunii, îndreptându-se către un altul, care constă în a-și «închide» mintea în cuvintele rugăciunii. Este un chip al rugăciunii mai anevoios și mai sec, dar totuși mai drept și mai puțin primejdios.

Rugăciunea însoțită de închipuire a fratelui Simeon, deși fierbinte tânjind către Dumnezeu, dar cât se poate de simplu și naiv, foarte curând a luat o formă primejdioasă, dând putința dracilor să-l ispitească pe tânărul nevoitor. Iar strania lumină ce-i umpluse cândva chilia noaptea și-i luminase până și măruntaiele, și hâdele chipuri ce-l împresurau noaptea, și care îi apăreau și stăteau de vorbă cu el chiar și ziua – toate acestea erau pline de mari primejdii.

Desigur, aproape toți sfinții nevoitori au trecut prin lupta cu diavolii, și în acest sens întâlnirea cu ei este un fenomen firesc în căile duhovniceștii desăvârșiri. Dar câți au fost cei ce au suferit de la ei; câți, până la sfârșitul vieții, au rămas bolnavi sufletește, și-au ieșit din minți; câți n-au ajuns până la cumplita deznădejde și pierzanie; câte sinucideri și câte nelegiuri de tot felul nu se săvârșesc în lume în urma duhovniciei demonice!

Cel ce a avut a se lupta cu ei ști cât de deștepți se fac ei, și adesea lingușitori cu cei ce îi primesc, și cât de mânioși atunci când sunt respinși. De fiecare dată când cu nevoitorul se petrece ceea ce s-a întâmplat fratelui Simeon, părintele duhovnicesc își încordează atenția. Lupta cu diavolii nu trebuie să ducă la frică; frica este pe jumătate înfrângere: ivirea ei slăbește sufletul și îl face mai lesnicios silniciei diavolești.

Fratele Simeon era naiv, dar plin de bărbăție; totuși este cu neputință a rămâne liniștit în astfel de împrejurări.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare, Despre rugăciune, Despre războiul duhovnicesc