Arhive lunare: iunie 2012

Predarea în voia lui Dumnezeu

Mare bine este să te predai voii lui Dumnezeu. Atunci în suflet este numai Domnul şi nu alte gânduri, şi el se roagă lui Dumnezeu cu minte curată şi simte iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar chinui cu trupul.

Când sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul însuşi începe să-l călăuzească şi sufletul este în­văţat în chip nemijlocit de Dumnezeu, în vreme ce înainte era povăţuit de învăţători şi de Scripturi. Dar rareori se întâmplă ca învăţătorul sufletului să fie Domnul Însuşi prin harul Duhului Sfânt, şi puţini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce vieţuiesc după voia lui Dumnezeu.

Omul mândru nu vrea să vieţuiască după voia lui Dum­nezeu: îi place să se conducă el însuşi şi nu înţelege că omul nu are destulă minte ca să se conducă pe sine însuşi, fără Dumnezeu. Şi eu, când trăiam în lume şi nu cunoş­team încă pe Domnul şi Duhul Său Cel Sfânt, nu ştiam cât de mult ne iubeşte Domnul şi mă încredeam în mintea mea proprie. Dar când, prin Duhul Sfânt, am cunoscut pe Dom­nul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufle­tul meu s-a predat lui Dumnezeu şi de atunci primesc toa­te întristările care vin asupra mea şi zic: „Domnul se uită  la mine, de ce să mă tem?” Dar înainte nu puteam trăi aşa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când e în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele”.

Iată că de mulţi ani bolesc de dureri de cap, greu de în­durat dar folositoare, pentru că prin boală sufletul se sme­reşte. Sufletul meu vrea fierbinte să se roage şi să facă pri­veghere, dar boala mă împiedică, fiindcă trupul bolnav are nevoie de linişte şi odihnă; şi L-am rugat mult pe Domnul să mă vindece, dar El nu m-a ascultat. Înseamnă că lucrul nu-mi este de folos.

Dar iată ce s-a întâmplat cu mine altă dată, când Dom­nul m-a ascultat degrabă şi m-a izbăvit. Într-o zi de praz­nic s-a dat la trapeză peşte; şi mâncând, am înghiţit un os de peşte care a rămas prins în piept. Am chemat pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon cerându-i să mă vindece, pentru că nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Şi când am spus: „Vindecă-mă”, am primit în suflet răspunsul: „Ieşi din trapeză, respiră adânc şi osul va ieşi cu sânge”. Am fă­cut aşa: am ieşit, am respirat adânc, am tuşit şi un os mare de peşte a ţâşnit afară cu sânge. Şi am înţeles că dacă Domnul nu mă vindecă de durerile mele de cap, înseamnă că e de folos pentru sufletul meu să bolesc astfel.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate

Cunoașterea ne ajută a nu rătăci de la adevărata cale

Dintr-o îndelungă părtășie cu Fericitul Stareț am avut putința de a mă convinge că îi erau cunoscute tainele duhului, și deci era cu adevărat un «credincios îndreptător». După deosebitele cercetări ale harului, rare în istoria Bisericii, de care el s-a învrednicit, după aproape o jumătate de veac de neslăbită nevoință în care a petrecut, după câteva greșeli pe care le-a suferit de-a lungul primei jumătăți a îndelungatei sale vieți de nevoință, Starețul se apropiase de acea măsură a cunoștinței, de acea măsură a desăvârșirii ce făcuse din el un neîndoielnic reazăm pentru alții.

Cunoștea ierarhia stărilor duhovnicești, adică înșiruirea creșterii duhovnicești, lucru atât de însemnat, ba uneori chiar de neapărată trebuință spre a asigura o nepoticnită propășire. Un fenomen adesea întâlnit în viața duhovnicească, și a monahilor, și a nemonahilor, este răsturnarea sau deformarea acestei ierarhii, constând în faptul că o anume stare duhovnicească sau înfăptuire ascetică mulțumește pe om, iar el respinge ceea ce îi stă în cale ca treaptă următoare, socotind noua stare a fi mai prejos decât cea dintâi, punând astfel hotar propriei propășiri.

Starețul avea cunoașterea din cercare a căii duhovnicești. El învăța despre trei etape esențiale ale căii: cea dintâi – primirea harului; cea de-a doua – pierderea harului; și cea de-a treia – întoarcerea harului sau redobândirea sa prin nevoința smereniei. Mulți au primit harul, și nu numai cei ce sunt în Biserică, ci și cei din afara ei, căci la Domnul nu este părtinire; dar nimeni nu  a păstrat primul har, și foarte puțini l-au redobândit. Cine nu cunoaște această a doua perioadă, cine nu a trecut experiența nevoinței pentru redobândirea harului, acela în esență nu are adevărata cunoaștere duhovnicească.

Starețul Siluan era bogat nu numai prin experiența lăuntrică personală, dar și teoretic era bine încunoștințat în ce privește scrierile ascetice ale Părinților Bisericii, și, prin darul lui Dumnezeu, era nu numai credincios predaniei Bisericii, ci și în sine însuși repeta experiența marilor Părinți.

Citea foarte putin; nu îi plăcea să citească, căci faptul de a citi îi îngreuia rugăciunea; dar îi plăcea să asculte, dat fiind că, neîntrerupând rugăciunea lui Iisus, în același timp putea lua aminte la citire. Asculta citirile în biserică în vremea slujbelor de noapte; puțin citea la el în chilie; multe își însușise prin convorbire vie cu ceilalți nevoitori ai Sfântului Munte, dintre care nu puțini erau bogat înzestrați. Multă vreme, prin anii ’30, mergea adesea la prietenul său, schimonahul Cassian, pe când acesta locuia lângă Mănăstire, la «Chiparoși». Părintele Cassian îl iubea și mult îl cinstea pe Stareț, îi prețuia venirile, și cu dragoste îi citea cu glas. Starețul își amintea bine multe din scrierile Sfinților Părinți, lucru înlesnit de trăirea aceleiași experiențe. A ține minte cele duhovnicești este foarte greu, căci în viața duhovnicească sunt prea puține expresii, înfățișări exterioare, pe care să se poată sprijini memoria materială; oare nu de aceea Domnul Atotștiutorul Și-a predat învățătura despre tainele Împărăției în chipuri vii ale realității și în pilde?… Este cu putință a obține un oarecare surogat al cunoașterii duhovnicești prin «învățătura din afară», ceea ce se observă la oamenii cu experiență intelectuală bogată, însă firește, a-și aminti cu adevărat învățătura Părinților poate numai cela ce însuși a trecut prin toate, căruia i-a fost dat de sus cunoașterea prin cercare tainelor lumii duhovnicești.

Acest om «simplu», din îndelungata sa luptă a ieșit un iscusit cunoscător și al metodelor, și al mijloacelor nevoinței; această cunoaștere, prin puterea sa duhovnicească, la făcut să fie , pe de-o parte, slobod lăuntric de robia formei; pe de alta, l-a izbăvit de a rătăci pe căi străine, nedumerit și neînțelegând ce se petrece.

Multe căi străine se găsesc cu adevărata cale. Multe sfere închise, străine creștinismului, se înfățișează vederii minții nevoitorului, și nu va putea osebi între ele de nu va fi cu el lumina Dumnezeiască. Starețul, care se învrednicise a vedea în Duhul Sfânt pe Hristos, care fusese dus de Duhul Sfânt la a vedea lumina nezidită, purta în sine acea lumină, și astfel putea deosebi cu uimitoare pătrundere curatul adevăr, de măștile și nălucile adevărului, care neapărat vor întâmpina omul în căile sale duhovnicești.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre străvedere

„Iubirea îşi însuşeşte viaţa celui iubit”

Dragostea lui Hristos, ca Dumnezeiască putere, ca dar al Duhului Sfânt Care singur lucrează în toţi, adună fiinţial totul întru una; iubirea îşi însuşeşte viaţa celui iubit. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu este cuprins în viaţa Dumnezeirii; cel ce iubeşte pe aproapele cuprinde în fiinţa sa ipostatică viaţa fratelui; cel ce iubeşte întreaga lume, în duh îmbrăţişează întreaga lume.

Acea mare rugăciune pentru lume cu care se ruga Fericitul, marele Stareţ Siluan, duce tocmai la o astfel de înţelegere sau, mai bine zis, simţire a părtăşiei fiinţiale a propriei fiinţe personale cu fiinţa atot-omenirii. Dacă se poate spune, cum fac mulţi filosofi contemporani, că perceperea prin simţirile noastre a oricărui obiect nu este doar un act psihic subiectiv, străin de fiinţarea obiectivă a însuşi obiectului, ci este însuşi obiectul care prin lucrarea sa reală pătrunde în conştiinţa noastră, înfiripându-se astfel o partăşie în fiinţă, atunci cu atât mai mult trebuie să vorbim despre părtăşie în fiinţă acolo unde lucrează unul harul dumnezeiesc a-toate-pătrunzător al Sfântului Duh – Atotţiitorul.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Sfinții sunt aproape de cei ce păzesc poruncile

Multora li se pare că sfinţii sunt departe de noi. Dar ei sunt departe de cei ce s-au îndepărtat ei înşişi şi sunt foar­te aproape de cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi au ha­rul Duhului Sfânt.

În ceruri toate viază şi se mişcă prin Duhul Sfânt. Dar şi pe pământ este acelaşi Duh Sfânt. El viază în Biserica noastră, El viază în Tainele ei, în Sfintele Scripturi, în su­fletele credincioşilor. Duhul Sfânt uneşte pe toţi şi de ace­ea sfinţii sunt aproape de noi; şi când ne rugăm lor, atunci prin Duhul Sfânt ei aud rugăciunile noastre şi sufletele noastre simt că sfinţii se roagă pentru noi.

Cât de norocoşi şi de fericiţi suntem noi, creştinii orto­docşi, că Domnul ne-a dat viaţa în Duhul Sfânt; şi El vese­leşte sufletele noastre. Dar El trebuie păstrat cu înţelegere, fiindcă şi numai pentru un singur gând rău El părăseşte su­fletul şi atunci iubirea lui Dumnezeu nu mai e cu noi, şi nu mai avem îndrăzneală în rugăciune, nici nădejde tare că vom dobândi ceea ce cerem.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Sfinți

Smerenia lui Hristos

Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii. Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhui Sfânt dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dum­nezeu. Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: „întru lumina Ta vom ve­dea Lumina” [Ps 35,10].

Domnul m-a învăţat să ţin mintea în iad şi să nu deznădăjduiesc şi aşa sufletul meu se smereşte, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris. Când sufletul vine la Domnul, se înfricoşează, dar când vede pe Domnul, atunci se bucură nespus de frumuseţea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul. Aşa este raiul Dom­nului. Toţi vor fi în iubire şi de la smerenia lui Hristos toţi vor fi bucuroşi să-i vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi. Smerenia lui Hristos sălăşluieşte în cei mici: ei sunt bucuroşi că sunt mici. Aşa mi-a dat să înţeleg Domnul.

Rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii, ca sufletul meu să în­veţe smerenia lui Hristos; sufletul meu însetează după ea, dar nu o poate avea şi cu lacrimi o caut, ca un copil mic ce s-a pierdut de mama lui:

„Unde eşti Tu, Domnul meu? Te-ai ascuns de sufletul meu şi cu lacrimi Te caut.

Doamne, dă-mi puterea de a mă smeri înaintea măre­ţiei Tale.

Doamne, Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă, micuţei Tale zidiri, dăruieşte-mi smeritul Tău Duh.

Mă rog bunătăţii Tale, Doamne, priveşte asupra mea din înălţimea slavei Tale şi dă-mi puterea de a Te slăvi zi­ua şi noaptea, căci sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine prin Duhul Tău Cel Sfânt şi tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut.

Doamne, dă-ne Duhul Sfânt; prin El Te vom slăvi ziua şi noaptea, căci dacă trupul nostru e neputincios, Duhul Tău e vioi, El dă sufletului puterea de a Te sluji cu râvnă şi întăreşte mintea în iubirea Ta şi o odihneşte întru Tine cu o odihnă desăvârşită şi nu mai vrea să se gândească la ni­mic altceva decât la iubirea Ta.

Milostive Doamne, duhul meu neputincios nu poate ajunge la Tine, de aceea Te chem ca şi regele Avgar: Vino şi tămăduieşte-mi rănile gândurilor mele păcătoase, şi Te voi lăuda ziua şi noaptea şi Te voi propovădui oamenilor, ca toate noroadele să ştie că Tu, Doamne, ca şi odinioară, săvârşeşti minuni, ierţi păcate, sfinţeşti şi dai viaţă.”

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre smerenie

Deosebirea dintre iubirea creştină şi dreptatea omenească

Oamenii au cel mai adesea o înţelegere juridică asupra dreptăţii. A împovăra pe cineva cu răspunderea pentru vina altcuiva, ei o resping ca pe o nedreptate. Aceasta nu îşi are locul în conştiinţa lor juridică. Dar alta grăieşte duhul iubirii lui Hristos. În duhul acestei iubiri, a împărtăşi răspunderea pentru vina celui iubit, ba chiar deplin a o purta, nu numai că nu este străin, ci întru totul firesc. Mai mult, prin faptul de a purta vina străină se vădeşte adevărul iubirii şi se ajunge la conştientizarea ei. Dacă este a ne folosi numai de latura îndulcirii iubirii, atunci unde mai este latura normei sale? Dar când se adaugă libera luare asupra-şi a vinei şi a suferinţelor celui iubit, atunci dragostea îşi atinge desăvârşirea atotcuprinzătoare.

Mulţi nu pot sau nu voiesc să ia asupra lor şi să poarte de bună voie urmările păcatului strămoşului Adam. Ei spun: «Adam şi Eva au mâncat din rodul oprit, dar ce mă priveşte pe mine? Sunt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele personale, şi nicicum pentru cele străine». Şi nu înţelege omul că printr-o astfel de mişcare a inimii repetă în sine păcatul Strămoşului, care devine propriul său păcat şi propria cădere. Adam s-a lepădat de răspundere punând vina asupra Evei şi a lui Dumnezeu Care îi dăduse acea femeie, rupând astfel unimea Omului şi unirea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată când ne împotrivim a purta vina pentru răul obştesc, pentru faptele celor apropiaţi, noi repetăm acelaşi păcat şi rupem la rândul nostru unimea Omului. Domnul a întrebat pe Adam mai naite de Eva. Şi trebuie înţeles că dacă el nu s-ar fi îndreptăţit, ci ar fi luat asupra-şi răspunderea pentru păcatul lor obştesc, alta ar fi fost soarta lumii, tot aşa cum ea se schimbă atunci când luam asupra-ne povara vinei celor apropiaţi.

Fiecare om poate spune multe spre propria-i îndreptăţire în orice faptă, dar de va cerceta cu luare aminte în inima sa va vedea că, îndreptăţindu-se, nu scapă de viclenie. Se îndreptăţeşte omul mai întâi fiindcă nu voieşte să se recunoască fie şi în parte vinovat pentru răul din lume; se îndreptăţeşte fiindcă nu înţelege că este înzestrat cu o libertate asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, ci se vede doar ca un fenomen, ca un lucru al acestei lumi, şi deci ca atârnând de ea. Într-o astfel de conştiinţă iese la  iveala mult din conştiinţa robului: drept aceea îndreptăţirea este proprie robului, iar nu fiilor lui Dumnezeu.

La fericitul Stareţ nu am văzut înclinarea de a se îndreptăţi. Dar în chip ciudat tocmai acest fel de a face, adică a lua asupra-şi vina şi a cere iertare, li se pare multora a  fi o atitudine de rob. Iată cât de deosebită este înţelegerea fiilor Duhului lui Hristos şi a celor neduhovniceşti. Celui neduhovnicesc îi pare de necrezut că întreagă lumea oamenilor poate fi resimţită ca un tot ce este cuprins în fiinţa proprie a fiecărui om, fără a exclude celelalte persoane. Întregul fiinţei atot-omul, după înţelesul celei de-a doua porunci: «Să iubeşti pe aproapele ca însuţi pre tine», trebuie şi se poate cuprinde în propria-i fiinţă. Atunci tot răul ce se petrece în lume va să se înţeleagă nu ca fiind ceva stăin, ca al său propriu.

Dacă fiecare persoană-ipostas omenesc, zidit după chipul Ipostaselor absolute dumnezeieşti, este în stare a cuprinde în sine plinătatea fiinţei atot-omului, aşa cum şi fiecare Ipostas Dumnezeiesc este purtător a toată plinătatea Fiinţei Dumnezeieşti – acesta fiind înţelesul adând al celei de-a doua porunci – atunci şi lupta cu răul, cu răul cosmic, fiecare o va face începând cu sine însuşi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre asemănarea cu Dumnezeu

Sfânta predanie şi Scriptura

Felul Stareţului de a vedea ascultarea ca fiind de neapărată trebuinţă spre a învăţa viaţa duhovnicească era strâns legat de felul cum privea Sfânta Predanie şi Cuvântul lui Dumnezeu.

Viaţa Bisericii o înţelegea ca viaţă în Duhul Sfânt, iar Sfânta Predanie ca neîntreruptă lucrare a Duhului Sfânt în Biserică. Predanie, ca vecinică şi neschimbată petrecere a Duhului Sfânt în Biserică, este cel mai adânc temei al fiinţării Ei, drept pentru care Predania cuprinde în sine întreagă viaţa Bisericii, până într-acolo încât şi însăşi Sfânta Scriptură nu este decât unul din chipurile ei. De aci urmează că:

Dacă Biserica s-ar lipsi de Predania Ei, ar înceta a fi ceea ce este, căci slujirea Noului Legământ este slujirea Duhului, «scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, nu întru lespezi de piatră, ci întru lespezile cele de carne ale inimii» (2 Cor. 3: 3-6).

Aşadar, de ar fi ca Biserica să se lipsească de toate cărţile ei pentru vreo oarecare pricină, adică de Vechiul şi Noul Legământ, de scrierile Sfinţilor Părinţi şi de cărţile de slujbe bisericeşti, atunci Predania ar realcătui Scriptura, fie şi nu cuvânt cu cuvânt, fie şi în altă limbă, dar în esenţa sa, şi această nouă Scriptură ar fi înfăţişarea aceleiaşi «credinţe carea o dată s-a predanisit sfinţilor» (Iuda 1: 3), arătarea aceluiaşi Duh Unul Care neschimbat lucrează în Biserică, arătându-se a fi temeiul Ei, esenţa Ei.

Sfânta Scriptură nu este mai adâncă şi nu este mai însemnată decât Sfânta Predanie ci, precum s-a spus mai sus, unul din chipurile ei. Acest chip este cât se poate de preţios, şi prin uşurinţa lui de a se păstra, şi prin uşurinţa de a se folosi; scoasă însă din şuvoiul sfintei Predanii, Scriptura nu poate fi înţeleasă precum se cuvine de nici un fel de cercetare ştiinţifică.

Dacă Apostolul Pavel avea «mintea lui Hristos», atunci cu atât mai mult Sfaânta Biserică, ce-l cuprinde şi pe Pavel, are mintea lui Hristos. Iar dacă scrierile lui Pavel şi ale celorlalţi apostoli se numesc Sfânta Scriptură, atunci şi noua Scriptură a Bisericii, adică cea de după pierderea cărţilor vechi, ar fi tot atât de sfântă, căci, după făgăduinţa Domnului, Dumnezeu – Sfânta Treime – neschimbat petrece în Biserică.

Greşit socotesc cei care, despărţindu-se de Predania Bisericii, merg, precum cred, la izvoarele ei, adică la Sfânta Scriptură. Nu Sfânta Scriptură este izvorul Bisericii, ci Sfânta Predanie. De-a lungul celor dintâi zeci de ani ai istoriei sale Biserica nu avea Scripturile Noului Legământ ci trăia numai dupa Predanie, pe care Apostolul Pavel în Epistolele sale îi îndemna pe credincioşi să o păzească (2 Thes. 2: 15).

Este îndeobşte cunoscut că toţi ereziarhii s-au întemeiat pe Sfânta Scriptură, cu singura deosebire că ei «o înţelegeau după sine». Despre o astfel de stâlcire a înţelesului Sfintei Scripturi prin răstălmăcirea ei după propria lor înţelegere vorbea deja Apostolul Petru (2 Pt. 3: 16).

Osebitele mădulare ale Bisericii, fără a-I exclude nici pe cei mai buni fii şi învăţători ai Ei, nu ajung a cuprinde în sine toată plinătatea darurilor Sfântului Duh, drept pentru care în învăţăturile şi scrierile lor se găsesc unele nedesăvârşiri şi uneori chiar greşeli; însă în întregul ei învăţătura Bisericii, care cuprinde plinătatea darurilor şi cunoaşterii, rămâne în veci adevărată.

Neclătita credinţă în adevărul învăţăturii Soborniceştii Biserici in întregul Ei şi adânca încredere în tot ce Ea a primit şi a întărit în experienţa Sa se află la temeiul vieţii monahului athonit, scutindu-l de orice amatorism netradiţional şi de căutări orbecăinde. O astfel de intrare prin credinţă în viaţa Bisericii îl face pe monah un împreună-deţinător al nemărginitelor Ei bogăţii, împărtăşind de îndată experienţei sale personale o hotărâtă trăsătură de temeinicie.

Învăţându-se din Sfintele Scripturi, din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din cărţile liturgice, nedeşertate comori de cuprins dogmatic şi de rugăciune, monahul se întâlneşte cu o bogaţie negrăit de măreaţă; drept aceea, nu găsește în sine înclinarea de a scrie şi el despre acestea, neputând adăuga ceva esenţial nou. Dar când în viaţa Bisericii se iveşte o adevărată nevoie, atunci se scriu noi cărţi.

Fiecare nouă carte ce pretinde a se alătura învăţăturii Bisericii sau a o înfăţişa, se supune judecăţii Bisericii care, fie şi încet, cearcă şi ispiteşte toate laturile, şi mai cu seamă înrâurirea învăţăturii ei asupra vieţii. Acest criteriu al înrâuririi învăţăturii asupra vieţii are o deosebită însemnătate, în vârtutea strânsei legături între conştiinţa dogmatică şi viaţă; şi Biserica respinge tot ce se deosebeşte a fi potrivnic sau necorespunzător duhului iubirii lui Hristos prin care Ea trăieşte.

Fiecare fiu şi mădular al Bisericii, călătorind către această iubire, se poticneşte, cade, săvârşeşte nelegiuri; Biserica însă, în adâncul său, cunoaşte în Duhul Sfânt adevărul dragostei lui Hristos, iar când se iveşte fie şi cuvântul iubire, dar cu alt cuprins, Biserica nu se lasă ademenită de nici o filosofie, de nici o altă strălucită învăţătură. Biserica nu se înşală.

Socotesc că Fericitul Siluan, credincios fiu al Bisericii, în scrierile sale îndrumă către cel de pe urmă şi mai temeinic criteriu al adevărului în Biserică.

Criteriul acesta este dragostea lui Hristos pentru vrăjmaşi şi smerenia lui Hristos.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Biserica

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte întreaga facere a Lui

Precum fiecare concepţie raţionalistă a lumii îşi are propria desfăşurare logică, propria dialectică, tot astfel şi lumea duhovnicească îşi are – exprimându-mă, fireşte, convenţional – propria structură, propria dialectică. Însă dialectica experienţei duhovniceşti este cât se poate de originală şi nu coincide cu demersul obişnuit al gândirii.

Astfel, raţionaliştilor li s-ar putea părea straniu criteriul adevăratei credinţe, adevăratei părtăşii cu Dumnezeu, însemnul adevăratei lucrări a harului, pe care îl învăţa Fericitul Stareţ – anume, iubirea de vrăjmaşi.

Aci, cu toată dorinţa mea de a vorbi cât mai pe scurt şi de a ocoli tot ce este de prisos, socotesc de trebuinţă a spune câteva cuvinte de lămurire.

Omului îi este dată nădejdea că în veacul ce vine va primi darul marii asemănări cu Dumnezeu şi deplinătatea fericirii, dar aci el nu cunoaşte decât «arvuna» stării ce va să fie. În hotarele experienţei pământeşti, omului îmbrăcat în trup îi este dat în vremea rugăciunii să împreune petrecerea în Dumnezeu cu pomenirea lumii; dar când petrecerea cu Dumnezeu îşi atinge o mai mare deplinătate, atunci «lumea este uitată», la fel cum cel ce este deplin «lipit de pământ» uită de Dumnezeu.

Dar dacă în starea mai deplină a petrecerii în Dumnezeu lumea «este uitată», este oare cu putinţă a vorbi despre iubirea de vrăjmaşi ca fiind criteriul adevăratei părtăşii cu Dumnezeu? Căci desigur, uitând lumea, omul nu se mai gândeşte nici la prieteni, nici la vrăjmaşi.

Dumnezeu, Care în esenţa Sa este mai presus de lume, dincolo de hotarele lumii (transcendent), prin lucrarea Sa petrece în lume (este imanent lumii). Deplinătatea şi desăvârşirea stării mai-presus-de-lume a lui Dumnezeu nu se încalcă nicidecum prin neîncetata Sa lucrare în lume. Însă omul pe pământ, îmbrăcat în trup, nu are o astfel de desăvârşire; şi, deci, atunci când este deplin afundat în Dumnezeu, adică din toate puterile minţii şi inimii sale, nu mai are în conştiinţa sa nimic din lume. Totuşi de aci nu trebuie înţeles că deplina petrecere în Dumnezeu nu are legătură cu iubirea de vrăjmaşi. Stareţul, dimpotrivă, afirmă cea mai strânsă legătură a uneia cu cealaltă.

Prin faptul că Domnul i S-a arătat i se dăduse acea stare a cunoaşterii ce nu mai lăsa loc îndoielii sau clătinării. Întărea categoric că cel ce iubeşte pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iubeşte neapărat şi întreaga facere a lui Dumnezeu, şi mai întâi de toate omul. Această dragoste el o ştia ca darul Duhului Sfânt; o înţelegea ca lucrarea lui Dumnezeu ce se pogoară de sus. Şi dimpotrivă, el cerca deplina adâncire în Dumnezeu ca venind în vârtutea iubirii de aproapele după har.

Vorbind de vrăjmaşi, Stareţul folosea limbajul mediului său, unde mult se vorbea şi scria despre vrăjmaşii credinţei. El însuşi nu despărţea omenirea în vrăjmaşi şi prieteni, ci în cei ce cunosc pe Dumnezeu şi cei ce nu-L cunosc. Dacă împrejurările istorice ar fi fost altele, presupun că şi Stareţul s-ar fi exprimat altfel, ceea ce se şi întâmpla adesea când vorbea despre dragostea pentru om în general, adică pentru toţi oamenii, şi cei ce fac bine, şi cei ce fac rău. În aceasta vedea el asemănarea cu Hristos, Care «mâinile pre cruce Şi-a întins» pentru a aduna pe toţi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

„Cine curat se roagă, acela este de-Dumnezeu-cuvântător”

Esenţa «liniştirii» Stareţul o vedea nu în zăvorâre, şi nu în îndepărtarea în pustie, ci în a petrece neîncetat în Dumnezeu. Având în vedere marea însemnătate a acestui punct, mă voi apleca asupra lui mai în amănunt.

Stareţul spunea că şi zăvorârea, şi îndepărtarea în pustie nu erau în sine decât mijloace ajutătoare, şi nicidecum un ţel. Ele pot ajuta la împuţinarea întipăririlor şi înrâuririlor din afară, la îndepărtarea de la zarva lumească, şi astfel să înlesnească rugăciunea curată, dar numai în cazul când îndepărtarea s-a săvârşit după bunăvoirea lui Dumnezeu, iar nu dupa a sa voie – căci în acest caz şi zăvorârea, şi pustia, şi toată alta nevoinţă rămâne neroditoare, fiindcă esenţa vieţii noastre nu constă în nevoinţele de-sine-voite, ci în ascultarea voii lui Dumnezeu.

Mulţi cred că cel mai înalt chip al vieţii este liniştirea în pustie, alţii socotesc a fi zăvorârea; unii preferă nebunia pentru Hristos, alţii slujirea pastorală, sau osteneala theologiei cărturăreşti, şi altele asemenea. Stareţul socotea că nici unul din aceste chipuri ale nevoinţei nu este în sine cel mai înalt chip al vieţii duhovniceşti, ci fiecare dintre ele poate fi un chip înalt celui pentru care el corespunde cu voia lui Dumnezeu; iar voia lui Dumnezeu pentru fiecare om poate fi una aparte.

Dar oricare ar fi voia lui Dumnezeu pentru fiecare om, când este vorba de unul sau altul dintre chipurile nevoinţei, sau de locul şi forma slujirii, în toate împrejurările rămâne de neapărată trebuinţă căutarea rugăciunii curate.

Rugăciunea, Stareţul o socotea a fi curată atunci când se aduce cu umilinţă, astfel încât şi inima, şi mintea împreună trăiesc cuvintele rostite ale rugăciunii ce nu se lasă întreruptă de nimic, nici de risipirea minţii în ceva din afară, nici de cugetarea la ceva străin rugăciunii trăite. Precum am spus mai sus, acest chip al rugăciunii este starea duhovnicească firească, cât se poate de roditoare sufletului, fiind cunoscut într-o măsură sau alta foarte multor credincioşi; însă doar în rare împrejurări trece în starea rugăciunii desăvârşite.

Celălalt chip al rugăciunii este când mintea se închide în inimă şi acolo, în linişte, în afara gândurilor şi chipurilor străine se deprinde întru pomenirea Numelui lui Dumnezeu. Această rugăciune este însoţită de o necontenită nevoinţă; este o lucrare ce atârnă într-o anume măsură de libera voire a omului; ea înseamnă osteneală, lucrare a nevoinţei. Ceea ce s-a spus mai sus despre acest minunat chip al rugăciunii minţii – anume faptul că dă putinţa de a vedea gândul înainte de a pătrunde în inimă, sau, spre a ne exprima convenţional, dă putinţa de a controla adâncurile subconştientului, de a se slobozi de tulburările în care este ţinut omul din pricina ivirii a tot felul de influenţe din tărâmul întunecat al subconştientului, mai bine zis, din adâncul fără de fund al vieţii cosmice păcătoase – toate acestea nu sunt decât aspectul negativ al lucrării, pe când aspectul ei pozitiv covârşeşte orice idee omenească.

Dumnezeu Lumină neapropiată este. Fiinţarea Lui este mai presus de tot chipul, nu numai materialnic, ci şi al minţii – şi de aceea câtă vreme mintea omului se îndeletniceşte cu gândirea, cu cuvintele, cu conceptele, cu chipurile, el nu a ajuns la desăvârşirea rugăciunea.

Mintea zidită a omului, făptura zidită a omului, stând înaintea Minţii celei dintâi, înaintea Dumnezeului personal, numai atunci îşi atinge adevărata şi desăvârşita rugăciune curată, când, din dragoste pentru Dumnezeu, lasă îndărăt toată zidirea sau, cum iubea a zice Stareţul, desăvârşit uită lumea, şi până şi propriul trup, astfel încât nu mai ştie omul – oare fusese în trup, sau afară de trup în ceasul rugăciunii?

O astfel de rugăciune curată în înţelesul cel mai înalt al cuvântului este un dar al lui Dumnezeu; ea nicicum nu atârnă de stăruinţa omenească, ci puterea lui Dumnezeu vine, şi cu o nesimţită grijă şi negrăită gingăşie îl trece pe om în lumea Luminii Dumnezeieşti; sau, mai bine zis, se arată Lumina Dumnezeiască şi cu dragoste îmbrăţişează întreg omul, astfel încât el nu-şi mai poate aminti de nimic, nu mai poate cugeta nimic.

Anume având în vedere rugăciunea mai sus pomenită, Stareţul spunea:

Cine curat se roagă, acela este de-Dumnezeu-cuvântător.

Cel ce nu a avut această experienţă, acela nu a ajuns la theologhisirea înţeleasă ca stare a dumnezeieştii vederi. Mintea ce nu a cunoscut vreodată curăţia, care nu a contemplat vreodată lumina vecinică Dumnezeiască, oricât de ascuţită ar fi ea prin experienţa sa intelectuală, neapărat supusă închipuirii, va trăi din presupuneri şi, în încercările sale de a cunoaşte cele Dumnezeieşti, îşi va clădi plăsmuiri care, din nefericire, adesea sunt primite ca adevărate descoperiri şi contemplări dumnezeieşti, fără a-şi cunoaşte înşelarea.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”

Bisericii noastre îi este dat în Duhul Sfânt a înţelege tainele lui Dumnezeu, şi puternică este Ea prin gândul Său cel Sfânt şi răbdarea Sa…

Taina lui Dumnezeu, pe care Biserica o înţelege în Duhul Sfânt, este dragostea lui Hristos.

Sfânta gândire a Bisericii este ca «toţi să se mântuiască». Iar calea pe care merge Biserica spre acest sfânt ţel este răbdarea, adică jertfa.

Propovăduind în lume dragostea lui Hristos, Biserica cheamă pe toţi la plinătatea vieţii dumnezeieşti, dar oamenii nu înţeleg chemarea şi o leapădă. Chemând pe toţi spre a păzi porunca lui Hristos: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri», Biserica se aşază între toate puterile ce vrăjmăşesc între ele, iar mânia de care sunt pline acele puteri, întâlnind Biserica în calea sa, năvăleşte asupra Ei. Biserica însă, înfăptuind lucrul lui Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi dacă Hristos, în această lume a păcatului, a fost prigonit şi nevoit să sufere, atunci şi adevărata Biserică a lui Hristos va fi prigonită şi va suferi. Este legea duhovnicească a vieţii în Hristos, despre care a vorbit Însuşi Hristos şi Apostolii; iar dumnezeiescul Pavel a exprimat-o hotărât în astfel de cuvinte: «Toţi carii voiesc cu bunăcinstire a vieţui între Hristos Iisus, prigoni-se-vor» (2 Tim. 3: 12).

Iar aceasta totdeauna şi pretudindenea, în lumea întreagă, oriunde se află păcatul.

«Fericiţi de-pace-făcătorii, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema». Domnul spune aci că aceia care propovăduiesc pacea lui Dumnezeu se aseamănă Lui, Celui Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu; şi se aseamănă întru toate, adică nu numai întru slava şi învierea Sa, ci şi în defăimare şi moarte. Despre aceasta mult se vorbeşte în Scripturi, şi de aceea cei ce propovăduiesc într-adevăr pacea lui Hristos să nu uite niciodată de Golgotha.

Şi toate acestea numai pentru cuvântul: Iubiţi-vă vrăjmaşii. «Voi căutaţi să Mă omorâţi, căci cuvântul Meu nu încape întru voi», grăieşte Hristos iudeilor (Io. 8: 37). Nici propovăduirea Bisericii, care este acelaşi cuvânt: «Iubiţi-vă vrăjmaşii», nu încape în lume, şi de aceea lumea în toate veacurile a prigonit şi va prigoni adevărata Biserică, a ucis şi va ucide pe slujitorii Ei.

———————

În toate convorbirile cu Fericitul Siluan niciodată nu am avut vreo umbră de îndoială că graiurile sale sunt «graiuri ale vieţii vecinice» pe care le auzise de sus, şi ca nu prin «basme meşteşugite» învăţase acel adevăr căruia îi purta mărturie întreaga sa viaţă. Foarte mulţi grăiesc cu uşurătate despre dragostea lui Hristos, dar faptele lor sunt sminteală lumii, drept care şi cuvintele lor sunt lipsite de putere de-viaţă-făcătoare.

Viaţa Stareţului, pe care am văzut-o atât de îndeaproape de-a lungul mai multor ani, şi pe care acum, în nechibzuinţa mea, încerc să o înfăţişez, era o uriaşă nevoinţă, şi atât de minunată, încât nu sunt în putere a afla cuvinte omeneşti ca să-mi exprim minunarea; şi, în acelaşi timp, era atât de simplă, atât de firească şi cu adevărat smerită, ca tot cuvântul fălos şi oricât de puţin afectat nu va face decât să introducă un element străin, şi de aceea îmi este atât de greu să scriu despre ea.

Există oameni ce nu sunt în stare a vedea îndărătul unui cuvânt simplu adevăratul său cuprins, dar sunt şi unii al căror auz se scârbeşte de nefirescul cuvintelor pretenţioase. Sfântul şi curatul cuvânt al Stareţului fiind, din păcate, de neînţeles multora, în vârtutea simplităţii lui, am hotărât să-l însoţesc până la un punct cu cuvântul meu sec şi urât, presupunând – poate greşit – ca astfel voi putea să-i ajut să-l înţeleagă pe cei obişnuiţi cu un alt chip al vieţuirii şi cu un alt grai.

Să luăm drept pildă scurta învăţătură a Stareţului:

Ce trebuie sa faci spre a avea pace în suflet şi în trup?

Pentru aceasta trebuie pe toţi să iubeşti ca însuţi pe tine şi în fiecare ceas să fii gata de moarte.

De obicei, la gândul apropiatei morţi sufletul oamenilor se turbură de frică, şi adesea şi de deznădejde, până la a se îmbolnăvi şi trupeşte din suferinţa sufletească. Şi atunci cum de zice Stareţul că a  fi neîncetat gata de moarte şi a iubi pe toţi umple de pace nu numai sufletul, ci şi trupul? Străină şi neînţeleasă învăţătură!

Vorbind aci de pace în suflet şi în trup Stareţul are în vedere o asemenea stare când nu numai sufletul, ci şi trupului, în chip simţit i se împărtăşeşte lucrarea harului. Cu toate acestea, în cazul de faţă el vorbeşte de o măsură mai mică decât cea pe care o cercase în vremea arătării Domnului. Atunci harul, şi în suflet, şi în trup, prinsese atâta putere, încât şi trupul îşi simţea sfinţirea, iar dulceaţa Duhului Sfânt insufla o atât de puternică dragoste de Hristos, încât însuşi trupul dorea să sufere pentru Domnul.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pace