Arhive pe categorii: Despre pocaință

„Gustaţi şi vedeţi că bun este Dom­nul”

Domnul a chemat sufletul păcătos la pocăinţă, şi el s-a întors la Domnul iar El l-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui.

88545

Şi sufletul omului a cunoscut pe Dumnezeu, un Dum­nezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi s-a îndrăgostit de El până la sfârşit, se avântă spre El nesăturat după mulţimea dogorii iubirii şi nu-L poate uita, pentru că această dogoa­re a iubirii pentru Domnul nu lasă sufletul să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secundă.

Şi dacă harul se împuţinează în suflet, nu ştiu cu ce să asemăn atunci plânsul sufletului; o, cum cere iarăşi de la Domnul harul pe care l-a gustat.

E o minune pentru mine că Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea căzută. Unii cad în deznădejde, so­cotind că Domnul nu le va ierta păcatele. Asemenea gân­duri vin de la vrăjmaşul. Domnul e atât de milostiv, că nu putem pricepe aceasta. Cel al cărui suflet s-a umplut de iu­birea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela ştie cum iubeşte Domnul pe om. Dar când sufletul pierde această iubire, atunci se întristează şi tânjeşte şi mintea lui nu vrea să se oprească, ci caută un asemenea Dumnezeu.

Un diacon mi-a povestit: „Mi s-a arătat Satana şi mi-a zis: «Iubesc pe cei mândri şi ei sunt ai mei. Tu eşti mândru şi eu te iau cu mine». Dar eu i-am răspuns Satanei: «Eu sunt mai rău decât toţi», şi Satana s-a făcut nevăzut.”

Şi eu am fost ispitit în chip asemănător când mi se ară­tau demonii. Eram puţin înfricoşat, dar am spus:

– Doamne, Tu vezi că demonii nu mă lasă să mă rog. Spune-mi ce trebuie să fac ca demonii să se depărteze de la mine.

Şi Domnul a grăit în sufletul meu:

– Sufletele celor mândri suferă pururea din pricina de­monilor.

Şi eu am spus:

– Doamne, fă-mă să înţeleg ce trebuie să gândesc pen­tru ca sufletul meu să fie smerit.

Şi am primit acest răspuns în sufletul meu:

– Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!

Din acea clipă am început să fac aşa şi sufletul meu şi-a găsit odihna în Dumnezeu.

Sufletul meu a învăţat de la Domnul smerenia. Dom­nul mi S-a arătat într-un chip neînţeles şi a îndulcit sufle­tul meu cu iubirea Lui, dar apoi S-a ascuns, şi acum sunt atras spre El ziua şi noaptea. Păstor bun şi milostiv, El m-a căutat pe mine, oaia Sa rănită de lupi, şi i-a alungat.

Sufletul meu cunoaşte mila Domnului faţă de omul pă­cătos şi scriu adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, că noi toţi păcătoşii ne vom mântui şi nici un suflet nu va pieri dacă se pocăieşte, pentru că nici un cuvânt nu poate des­crie cât de bun este după fire Domnul.

Intoarce-te suflete la Domnul şi spune: „Doamne, iartă-mă!” şi nu gândi că Domnul nu iartă: mila Lui nu poate să nu ierte, şi El iartă şi sfinţeşte degrabă. Aşa învaţă Du­hul Sfânt în Biserica noastră.

Domnul este iubire. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Dom­nul”, zice Scriptura [Ps 33,9]. Sufletul meu a gustat aceas­tă bunătate a Domnului, şi duhul meu se avântă spre Dumnezeu nesăturat ziua şi noaptea. încep să scriu de­spre iubirea lui Dumnezeu şi nu mă pot sătura de aceasta, pentru că amintirea Dumnezeului Celui Atotputernic înro­beşte sufletul meu.

Din Duhul Sfânt iese iubirea şi fără această iubire nimeni nu poate gândi despre Dumnezeu aşa cum se cu­vine. Prin Duhul Sfânt este cunoscută iubirea lui Dumne­zeu pentru noi, pe care Domnul o revarsă peste robii Săi, ca ei să se roage pentru norod. Şi n-aş fi ştiut aceasta dacă nu m-ar fi învăţat harul. Să nu credeţi că aş fi într-un ma­re har sau că sunt în înşelare. Nu. Am cunoscut harul în desăvârşirea lui, dar trăiesc mai rău decât ultimul şi cel mai întunecat bărbat. Sunt schimonah, dar sunt nevrednic de această stare. Nu doresc decât să mă mântuiesc, nevoinţe nu am nici unele. Dar Domnul mi-a dat să gust harul Duhului Sfânt, Care a învăţat sufletul meu să cunoască calea lui Dumnezeu ce duce în împărăţia cerurilor.

___________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pocaință

Iartă, ca să fii iertat

Dacă gândeşti rău despre oameni, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi îţi insuflă gânduri rele îm­potriva oamenilor. Şi dacă cineva nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpâneşte sufletul.

Asta e legea pentru noi: dacă ierţi, aceasta înseamnă că Domnul te-a iertat; dar dacă nu ierţi fratelui tău, înseam­nă că păcatul tău rămâne cu tine.

Domnul vrea ca noi să iubim pe aproapele; şi dacă tu gândeşti despre el că Domnul îl iubeşte, aceasta înseamnă că iubirea Domnului e cu tine; şi dacă crezi că Domnul iubeşte mult făptura Sa şi ţi-e milă de întreaga zidire şi-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi, iar pe tine însuţi te socoteşti mai rău decât toţi, aceasta înseamnă că e cu tine un mare har al Duhului Sfânt.

Cine poartă în sine pe Duhul Sfânt, chiar dacă nu mult, acela se întristează pentru toţi oamenii ziua şi noaptea, şi în inima lui îi este milă de orice zidire a lui Dumnezeu şi mai cu seamă de oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se împotrivesc Lui şi care, pentru aceasta, merg în fo­cul chinurilor. El se roagă pentru ei ziua şi noaptea, mai mult decât pentru sine însuşi, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Domnul.

Hristos S-a rugat pentru cei ce-L răstigneau: „Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac” [Lc 23, 34]. Arhidiaconul Ştefan se ruga pentru cei ce-l omorau cu pietre, ca Domnul să nu le socotească păcatul acesta [FA 7, 60]. Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care se va chinui în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul Duhului Sfânt, ci în tine viază un duh rău; şi câtă vreme eşti încă în viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te eliberezi de el.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pocaință

„Duhul Sfânt ne dă puterea de a fi milostivi”

Mare e dreptatea Ta, Doamne. Tu ai făgăduit Aposto­lilor Tăi: „Nu vă voi lăsa orfani” [In 14, 18]; şi acum noi trăim această milostivire, şi sufletul nostru simte că Dom­nul ne iubeşte. Iar cine nu simte, e bine ca acela să se pocăiască şi să trăiască după voia lui Dumnezeu şi atunci Domnul îi va da harul Lui, care va călăuzi sufletul său. Dar dacă vezi un om care păcătuieşte şi nu ţi-e milă de el, ha­rul te părăseşte.

Ni s-a poruncit să iubim, dar iubirii lui Hristos îi este milă de toţi oamenii, şi Duhul Sfânt învaţă sufletul să îm­plinească poruncile lui Dumnezeu şi-i dă puterea să facă binele.

Duhule Sfinte, nu ne lăsa! Când eşti cu noi, sufletul simte prezenţa Ta şi îşi găseşte fericirea în Dumnezeu, căci Tu îi dai să iubească cu înflăcărare pe Dumnezeu.

Atât de mult i-a iubit pe oameni Domnul, că i-a sfinţit prin Duhul Sfânt şi i-a făcut asemenea Lui. Domnul e mi­lostiv, iar Duhul Sfânt ne dă puterea de a fi milostivi. Fraţilor, să ne smerim şi prin pocăinţă vom dobândi o inimă plină de milă, şi atunci vom vedea slava Domnului, care se face cunoscută sufletului şi minţii prin harul Du­hului Sfânt.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre pocaință

Domnul se bu­cură de căinţa oamenilor

Sufletul meu Te-a cunoscut, Doamne, şi eu scriu de­spre mila Ta norodului Tău.

Noroadelor, nu vă întristaţi că trăiţi în osteneli. Luptaţi numai cu păcatul şi cereţi ajutor de la Dumnezeu, iar El vi-l va da, pentru că e milostiv şi ne iubeşte.

Noroadelor, cu lacrimi scriu aceste rânduri. Sufletul meu vrea ca voi să cunoaşteţi pe Domnul şi să vedeţi mila şi slava Lui. Am şaptezeci şi doi de ani; curând voi muri şi scriu despre mila Domnului, pe care Domnul mi-a dat să o cunosc prin Duhul Sfânt; şi Duhul Sfânt m-a învăţat să iu­besc norodul. V-aş pune pe un munte înalt, ca de pe vârful lui să puteţi vedea faţa blândă şi milostivă a Domnului şi inimile voastre să salte de bucurie. Vă spun adevărul: nu ştiu nimic bun în mine însumi şi în mine sunt multe pă­cate, dar harul Duhului Sfânt mi-a şters mulţime de păca­te şi ştiu că celor ce luptă cu păcatul Domnul le dă nu nu­mai iertarea, dar şi harul Duhului Sfânt, care bucură su­fletul şi-i dă o pace dulce şi adâncă.

Doamne, Tu iubeşti zidirea Ta; şi cine poate înţelege iubirea Ta sau gusta dulceaţa ei, dacă nu o înveţi Tu Însuţi prin Duhul Tău Cel Sfânt?

Te rog, Doamne, revarsă peste oameni harul Duhului Sfânt ca ei să cunoască iubirea Ta. Încălzeşte inimile abă­tute ale oamenilor ca ei să Te slăvească în bucurie uitând întristările pământului.

Mângâietorule bunule, cu lacrimi Te rog: mângâie ini­mile întristate ale oamenilor. Dă noroadelor să audă dul­cele Tău glas: „Iertate sunt păcatele voastre”. Da, Doamne, stă în puterea Ta să faci minuni şi nu e minune mai mare decât a-i iubi pe păcătoşi în căderea lor. Să iubeşti un sfânt e uşor, căci el este vrednic de ea. Da, Doamne, as­cultă rugăciunea pământului. Toate noroadele sunt în­tristate; toate sunt abătute în păcat; toate sunt lipsite de harul Tău şi trăiesc în întuneric.

 O, noroadelor, să chemăm la Domnul tot pământul şi auzită va fi rugăciunea noastră, pentru că Domnul se bu­cură de căinţa oamenilor; şi toate puterile cereşti ne aş­teaptă, ca şi noi să ne bucurăm de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu şi să vedem frumuseţea feţei Lui.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pocaință

„Singura mea veselie este Dumnezeu”

În copilărie sufletului meu îi plăcea să cugete cum s-a înălţat Domnul la ceruri pe nori şi cum au văzut această înălţare Maica lui Dumnezeu şi Sfinţii Apostoli. Dar când am pierdut harul lui Dumnezeu (în anii tinereţii mele), sufletul meu s-a sălbăticit şi a căzut în robia păcatelor şi arareori îmi mai aduceam aminte de înălţarea Domnului. Mai apoi însă, sufletul meu şi-a cunoscut păcatele lui şi am fost cuprins de mare mâhnire pentru că am întristat pe Domnul şi mi-am pierdut îndrăzneala la Dumnezeu şi la Maica lui Dumnezeu; îmi era scârbă de păcatele mele şi am luat hotărârea de a intra în mănăstire ca să mă rog lui Dumnezeu pentru ca Domnul Cel Milostiv să-mi ierte pă­catele mele.

După încheierea serviciului militar am venit în mănăs­tire şi curând după aceasta m-au năpădit gândurile şi ele mă alungau din nou în lume să mă căsătoresc; dar mi-am spus cu hotărâre în suflet: „Voi muri aici pentru păcatele mele”. Şi m-am apucat să mă rog cu tărie ca Domnul să-mi ierte mulţimea păcatelor mele.

După o vreme m-a năpădit duhul deznădejdii: mi se părea că Dumnezeu m-a lepădat cu totul şi nu este mântu­ire pentru mine, ci în suflet se vede limpede o pieire veş­nică. Simţeam în suflet că Dumnezeu este nemilostiv şi neînduplecat. Această stare a durat un ceas sau ceva mai mult. Duhul acesta era atât de copleşitor şi chinuitor, că este înspăimântător şi numai să-mi aduc aminte de el. Sufletul n-are putere să-l îndure multă vreme. În aceste minute poţi să pieri pentru vecie. Domnul Cel Milostiv a îngăduit ca duhul răului să ducă o astfel de luptă cu sufle­tul meu.

A trecut puţin timp; m-am dus la biserică pentru vecer­nie şi, privind la icoana Domnului, am spus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcă­tosul!

Şi o dată cu aceste cuvinte, am văzut în locul icoanei pe Domnul viu şi harul Sfântului Duh a umplut sufletul meu şi tot trupul meu. Şi aşa am cunoscut prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos este Dumnezeu şi am fost cuprins de dorinţa dulce de a suferi pentru Hristos.

Din clipa în care am cunoscut pe Domnul, sufletul meu e atras spre El şi nimic nu mă mai veseleşte pe pă­mânt.

Singura mea veselie este Dumnezeu. El e fericirea mea, El e puterea mea, El e înţelepciunea mea, El e bogă­ţia mea.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pocaință

Rugă de pocăință

Vai, mie! Scriu despre iubirea lui Dumnezeu, dar eu însumi iubesc puţin pe Dumnezeu şi de aceea plâng mult şi mă întristez ca Adam când a fost izgonit din rai şi suspin şi strig:

„Mântuieşte-mă, Dumnezeule, pe mine, zidirea Ta căzută”. De câte ori nu mi-ai dat harul Tău, şi eu nu l-am păzit din pricina slavei deşarte din sufletul meu; dar sufletul meu Te cunoaşte pe Tine, Ziditorul şi Dumnezeul meu, şi de aceea Te caut suspinând, aşa cum suspina Iosif după tatăl său, Iacob, la mormântul maicii sale, când a fost dus rob în Egipt.

„Te-am întristat cu păcatele mele, şi Tu pleci de la mi­ne, iar sufletul meu tânjeşte după Tine.”

„Duhule Sfinte, nu mă lăsa. Când Tu pleci de la mine, gândurile rele se apropie de mine şi sufletul meu tânjeşte după Tine cu multe lacrimi.”

„Preasfântă Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, Tu vezi mâhnirea mea: am întristat pe Domnul şi El m-a părăsit. Dar rog bunătatea ta: Mântuieşte-mă pe mine, făptura că­zută a lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, robul Tău.”

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pocaință

Pocăința ne înalță la cer

Toţi oamenii feciorelnici şi smeriţi, ascultători şi înfrâ­naţi şi care se căiesc pentru păcatele lor, sunt înălţaţi la cer, văd pe Domnul nostru Iisus Hristos întru slavă şi aud cântul heruvimilor şi uită de pământ. Dar noi, pe pământ, suntem răscoliţi ca praful pe care-l ridică vântul şi mintea noastră se lipeşte de cele pământeşti.

Neputincios este duhul meu! Ca o candelă pâlpâitoare, el se stinge la cea mai mică suflare de vânt; dar duhul sfinţilor ardea în flăcări ca rugul ce ardea şi nu se mistuia, şi ei nu se temeau de vânt. Cine-mi va da o asemenea do­goare, ca să nu cunosc odihnă de la dragostea lui Dumne­zeu nici ziua, nici noaptea?

Arzătoare e iubirea Domnului. Pentru ea, sfinţii au în­durat toate întristările şi au dobândit puterea de a face minuni. Vindecau bolnavi, înviau morţii, mergeau pe ape, erau ridicaţi în văzduh la vremea rugăciunii; eu însă vreau să învăţ doar smerenia şi iubirea lui Hristos, ca să nu supăr pe nimeni, ci să mă rog pentru toţi oamenii ca pen­tru mine însumi.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pocaință

Pocăința aduce odihna sufletului

Sunt mâhnit că nu trăiesc drept, dar nu pot mai mult. Ştiu că sunt sărac la minte, că am puţină carte şi sunt şi păcătos, dar Domnul iubeşte şi pe unii ca aceştia, şi de aceea sufletul meu e atras din toate puterile lui să lucreze pentru El.

O, cât de mare este mila lui Dumnezeu! Sunt un om atât de ticălos şi rău, dar Domnul mă iubeşte atât de mult. El este însăşi Iubirea şi pe toţi îi iubeşte aşa şi-i cheamă cu milostivire la El: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împo­văraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt 11, 28]. Această odih­nă în Duhul Sfânt sufletul o primeşte pentru pocăinţă.

Suntem acum ultimii monahi. Dar chiar şi acum sunt încă mulţi nevoitori [asceţi] pe care Domnul i-a ascuns, pentru că ei nu fac minuni arătate, dar în sufletul lor se săvârşesc în fiecare zi adevărate minuni, numai că oame­nii nu le pot vedea. Iată o minune: când sufletul înclină spre mândrie, el se cufundă în întuneric şi deznădejde, dar când se smereşte, atunci vin bucuria, străpungerea [ini­mii] şi lumina.

Cine nu se nevoieşte, cine nu se căieşte sincer, acela nu cunoaşte, nu simte harul. Dar Domnul a dat cu milostivire oamenilor pocăinţa şi cei ce se pocăiesc se mantuiesc toţi fără excepţie.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pocaință

Să ne predăm voii Domnului pentru a vedea purtarea Lui de grijă

Cine se pocăieşte cu adevărat e gata să sufere toate ne­cazurile: foame şi golătate, frig şi căldură, boală şi sărăcie, dispreţ şi prigoană, nedreptate şi defăimare, fiindcă su­fletul se avântă spre Domnul şi nu se mai grijeşte de cele pământeşti, ci se roagă lui Dumnezeu cu minte curată.

Dar cel alipit de averi şi de bani, acela nu va putea avea niciodată mintea curată în Dumnezeu, fiindcă în adâncul sufletului său şade grija: ce să facă cu aceşti bani? Şi dacă nu se pocăieşte sincer şi nu se va întrista pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, va şi muri în patimi fără să fi cu­noscut pe Dumnezeu.

Când ţi se ia ceea ce ai, dă tu acel lucru, pentru că iubi­rea dumnezeiască nu poate refuza nimic; dar cine n-a cu­noscut iubirea, acela nu poate fi milostiv, pentru că în su­fletul lui nu e bucuria Duhului Sfânt.

Dacă prin patimile Lui, Domnul Cel Milostiv ne-a dat pe pământ pe Duhul Sfânt de la Tatăl, ba ne-a dat însuşi Trupul şi Sângele Lui, e limpede că El ne va da şi toate cele de care avem nevoie. Să ne predăm voii lui Dumnezeu şi atunci vom vedea purtarea de grijă [Pronia] a lui Dum­nezeu şi Domnul ne va da şi ceea ce nu aşteptăm. Dar cine nu se predă voii lui Dumnezeu, acela nu va putea vedea niciodată purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi.

Să nu ne întristăm de pierderea averilor noastre: acesta e un lucru neînsemnat. Tatăl meu după trup m-a învăţat aceasta. Când se întâmpla o nenorocire în casă, el rămâ­nea liniştit. După ce casa noastră a ars oamenii spuneau: „Ivan Petrovici, ţi-a ars gospodăria”, dar el răspundea: „Dă Dumnezeu, şi mi-o voi pune pe picioare”. Într-o zi mergeam la ogorul nostru şi eu i-am spus: „Uite, ne-au furat snopii de grâu”, dar el mi-a răspuns: „Ei şi? Fiule, Domnul a făcut să rodească pentru noi bucate din destul, dar cine fură înseamnă că are nevoie de ele”. Mi s-a în­tâmplat să-i spun: „Dai mult de pomană, dar iată acolo oamenii trăiesc mai bine decât noi şi dau mai puţin”, iar el mi-a răspuns: „Lasă, fiule, Domnul ne va da ce ne trebu­ie!” Şi Domnul n-a înşelat nădejdea lui.

Celui milostiv, Domnul îi iartă îndată păcatele. Omul milostiv nu-şi aduce aminte de rău. Chiar dacă e ocărât sau i se ia ce-i al lui, el rămâne liniştit, căci cunoaşte milos­tivirea Domnului; şi de mila Domnului nimeni din­tre oameni nu se poate lipsi, pentru că ea este sus, este la Dumnezeu.

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pocaință

Toți ne putem mântui prin pocăință

Când oamenii păzesc frica de Dumnezeu, atunci e les­nicios şi desfătat lucru a trăi pe pământ. Dar acum noro­dul a ajuns să trăiască după voia şi mintea lui şi a lăsat poruncile sfinte; el crede că-şi află bucuria pe pământ fără Domnul, neştiind că numai Domnul e bucuria noastră şi numai în Domnul se veseleşte sufletul omului. El încălzeş­te sufletul aşa cum soarele încălzeşte florile câmpului, şi cum vântul le leagănă şi le dă viaţă. Domnul ne-a dat toa­te, ca noi să-L slăvim. Dar lumea nu înţelege aceasta. Şi cum ar putea înţelege ceea ce n-a văzut, nici n-a gustat? Chiar eu, când eram în lume, credeam că aceasta e fericirea pe pământ: să fiu sănătos, frumos, bogat şi iubit de ceilalţi. Şi mă mândream în deşert de acestea. Dar când L-am cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, atunci m-am deprins să privesc toată fericirea lumii ca un fum purtat de vânt. Însă harul Duhului Sfânt bucură şi veseleşte sufletul, iar el într-o adâncă pace vede pe Domnul şi uită pământul.

Doamne, întoarce oamenii Tăi spre Tine, ca toţi să cu­noască iubirea Ta şi să vadă în Duhul Sfânt faţa Ta blândă; ca toţi să se desfăteze încă de pe pământ de această vedere şi, văzându-Te cum eşti, să se facă asemenea Ţie [1 In 3,2].

Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă noi toţi ne mântuim, fără excepţie. Nu se mântuiesc nu­mai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd dez­nădejdea lor şi plâng mult, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cu­nosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dum­nezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura vreodată.

Orice suflet care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocă­iască şi Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria şi pacea vor fi în suflet; şi nu e nevoie de alte mărturii, pen­tru că Duhul însuşi dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăşti păcatul în­seamnă că Domnul ţi-a iertat păcatele tale.

Ce mai aşteptăm? Ca din înălţimea cerurilor să ni se cânte un cânt ceresc? Dar în cer totul viază prin Duhul Sfânt, şi pe pământ Domnul ne-a dat Acelaşi Duh Sfânt, în bisericile lui Dumnezeu slujbele sunt săvârşite prin Du­hul Sfânt; în pustii, în munţi şi în peşteri, toţi nevoitorii lui Hristos viază prin Duhul Sfânt; şi dacă-L vom păstra, vom fi liberi de tot întunericul, şi viaţa veşnică va fi în su­fletele noastre.

Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci ar fi raiul pe pământ, fiindcă „împă­răţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru” [Le 17, 21]. îm­părăţia lui Dumnezeu e Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Celui ce se căieşte Domnul îi dă raiul şi împărăţia veşnică, împreună cu El. După mulţimea milostivirii Sale, El nu-şi mai aduce aminte de păcatele noastre, cum nu şi-a adus aminte pe cruce de cele ale tâlharului răstignit împreună cu El.

Mare e milostivirea Ta, Doamne; şi cine poate să-Ţi mulţumească cum se cuvine pentru că ne-ai dat pe pă­mânt pe Duhul Sfânt?

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pocaință