Arhive lunare: noiembrie 2011

Toți ne putem mântui prin pocăință

Când oamenii păzesc frica de Dumnezeu, atunci e les­nicios şi desfătat lucru a trăi pe pământ. Dar acum noro­dul a ajuns să trăiască după voia şi mintea lui şi a lăsat poruncile sfinte; el crede că-şi află bucuria pe pământ fără Domnul, neştiind că numai Domnul e bucuria noastră şi numai în Domnul se veseleşte sufletul omului. El încălzeş­te sufletul aşa cum soarele încălzeşte florile câmpului, şi cum vântul le leagănă şi le dă viaţă. Domnul ne-a dat toa­te, ca noi să-L slăvim. Dar lumea nu înţelege aceasta. Şi cum ar putea înţelege ceea ce n-a văzut, nici n-a gustat? Chiar eu, când eram în lume, credeam că aceasta e fericirea pe pământ: să fiu sănătos, frumos, bogat şi iubit de ceilalţi. Şi mă mândream în deşert de acestea. Dar când L-am cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, atunci m-am deprins să privesc toată fericirea lumii ca un fum purtat de vânt. Însă harul Duhului Sfânt bucură şi veseleşte sufletul, iar el într-o adâncă pace vede pe Domnul şi uită pământul.

Doamne, întoarce oamenii Tăi spre Tine, ca toţi să cu­noască iubirea Ta şi să vadă în Duhul Sfânt faţa Ta blândă; ca toţi să se desfăteze încă de pe pământ de această vedere şi, văzându-Te cum eşti, să se facă asemenea Ţie [1 In 3,2].

Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă noi toţi ne mântuim, fără excepţie. Nu se mântuiesc nu­mai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd dez­nădejdea lor şi plâng mult, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cu­nosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dum­nezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura vreodată.

Orice suflet care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocă­iască şi Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria şi pacea vor fi în suflet; şi nu e nevoie de alte mărturii, pen­tru că Duhul însuşi dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăşti păcatul în­seamnă că Domnul ţi-a iertat păcatele tale.

Ce mai aşteptăm? Ca din înălţimea cerurilor să ni se cânte un cânt ceresc? Dar în cer totul viază prin Duhul Sfânt, şi pe pământ Domnul ne-a dat Acelaşi Duh Sfânt, în bisericile lui Dumnezeu slujbele sunt săvârşite prin Du­hul Sfânt; în pustii, în munţi şi în peşteri, toţi nevoitorii lui Hristos viază prin Duhul Sfânt; şi dacă-L vom păstra, vom fi liberi de tot întunericul, şi viaţa veşnică va fi în su­fletele noastre.

Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci ar fi raiul pe pământ, fiindcă „împă­răţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru” [Le 17, 21]. îm­părăţia lui Dumnezeu e Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Celui ce se căieşte Domnul îi dă raiul şi împărăţia veşnică, împreună cu El. După mulţimea milostivirii Sale, El nu-şi mai aduce aminte de păcatele noastre, cum nu şi-a adus aminte pe cruce de cele ale tâlharului răstignit împreună cu El.

Mare e milostivirea Ta, Doamne; şi cine poate să-Ţi mulţumească cum se cuvine pentru că ne-ai dat pe pă­mânt pe Duhul Sfânt?

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pocaință

Sfinții nu ne pot slobozi de lupta cu păcatul din noi

Cu Dumnezeu, omului nu-i este totdeauna uşor. Tot aşa, a trăi cu sfinţii nu este totdeauna uşor. Mulţi gândesc naiv că viaţa cu sfinţii este plăcută şi plină de bucurie; le pare rău că sunt înconjuraţi de păcătoşi şi visează să întâlnească vreun sfânt. Din întâlniri ocazionale, care adesea umplu câte un suflet îndurerat cu o luminoasă nădejde şi cu puteri noi, ei trag concluzia că a petrece cu sfinţii întotdeauna înaripează astfel sufletul. Este o înşelare. Nici un sfânt nu poate slobozi sufletul de neapărata luptă cu păcatul ce trăieşte în noi. El poate a împreună-lucra cu rugăciunea, a ajuta prin cuvânt şi povaţă, a îmbărbăta prin pilda sa, dar nu poate a slobozi de trudă şi de nevoinţă. Iar când sfântul ne cheamă şi ne atrage spre a trăi dupa porunci, el poate apărea ca <<aspru>>. Iată că unii au şi spus-o, şi până astăzi spun despre Însuşi Hristos că: <<Greu (aspru) este cuvântul acesta; cine poate să-l auză?>> (Io. 6:60). Aşa şi cuvântul sfinţilor, când cer de la noi paza poruncilor în curăţie, devine peste puteri şi <<aspru>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Vulturul și cocoșul

Un vultur zbura în înălţimi, se desfăta de frumuseţea lumii şi gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depărtări întinse: peste văi şi munţi, mări şi râuri, câmpii şi păduri; văd mulţime de fiare şi păsări; văd oraşe şi sate şi cum trăiesc oamenii. Dar cocoşul de la ţară nu cunoaşte nimic în afara ogrăzii în care trăieşte şi nu vede decât câţiva oa­meni şi câteva dobitoace. Voi zbura la el şi-i voi povesti despre viaţa lumii”.

Şi vulturul a venit să se aşeze pe acoperişul gospodăriei şi a văzut cât de ţanţoş şi de vesel se plimba cocoşul în mijlocul găinilor lui şi s-a gândit: „înseamnă că e mulţu­mit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc”.

Şi vulturul a început să-i vorbească cocoşului despre frumuseţea şi bogăţia lumii. La început cocoşul 1-a ascul­tat cu atenţie, dar nu înţelegea nimic. Văzând că nu în­ţelege nimic, vulturul s-a mâhnit şi i-a fost greu să mai vorbească cu cocoşul. La rândul lui, cocoşul, neînţelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea şi-i era greu să-1 asculte. Şi fiecare a rămas mulţumit de soarta lui.

Aşa se întâmplă atunci când un om învăţat vorbeşte cu unul neînvăţat şi, încă şi mai mult, atunci când un om du­hovnicesc vorbeşte cu unul neduhovnicesc. Omul duhov­nicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocoşului. Mintea omului duhovnicesc cu­getă ziua şi noaptea la legea Domnului [Ps 1, 2] şi se înalţă prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui nedu­hovnicesc e lipită de pământ sau e bântuită de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfătează de pace, dar su­fletul celui neduhovnicesc stă gol şi împrăştiat. Omul du­hovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga in întunericul nopţii; dar omul neduhovnicesc se bucură sau de slava deşartă, sau de bogăţii, sau caută des­fătările trupeşti. Şi atunci când un om duhovnicesc se în­tâlneşte cu unul neduhovnicesc, legătura amândurora e lucru plictisitor şi anevoios.

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate

Omul nu poate cunoaște de la sine iubirea lui Dumnezeu

Nimeni nu poate cunoaşte de la sine ce este iubirea lui Dumnezeu, dacă nu-L învaţă Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră iubirea lui Dumnezeu se face cunoscută prin Du­hul Sfânt şi de aceea vorbim despre ea.

Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcăto­sului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.

Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!”

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără re­proşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu i-a învinuit [Lc 15].

Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoar­cerea lui!

Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni.

O, fraţilor, să uităm pământul şi tot ce e pe el, pentru că el ne abate de la vederea Sfintei Treimi, Care e de ne­cuprins pentru mintea noastră, dar pe Care sfinţii în ce­ruri o văd prin Duhul Sfânt. Noi însă să stăruim în rugă­ciune fără nici o închipuire şi să cerem de la Domnul duh smerit [Ps 50,18] şi Domnul ne va iubi şi ne va da pe pă­mânt tot ce e de folos pentru suflet şi trup.

Milostive Doamne, dă harul Tău tuturor noroadelor pă­mântului, fă ca ele să Te cunoască pe Tine, pentru că, fără Duhul Sfânt, omul nu poate să Te cunoască şi să înţeleagă iubirea Ta.

Copilaşilor, cunoaşteţi pe Făcătorul cerului şi al pă­mântului.

Doamne, trimite mila Ta peste copiii acestui pământ, pe care îi iubeşti, şi dă-le să Te cunoască prin Duhul Sfânt. Cu lacrimi mă rog Ţie: ascultă rugăciunea mea pentru copiii Tăi şi dă tuturor să cunoască slava Ta prin Duhul Sfânt.

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Mândria este începutul păcatului

<Vrăjmaşul a căzut din mândrie>>.

Mândria este începutul păcatului; ea cuprinde toate aspectele răului: slava deşartă, iubirea de slavă, iubirea de stăpânire, răceala, cruzimea, nepăsarea faţă de suferinţele aproapelui; visătoria minţii, înteţita lucrare a închipuirii, expresia diavolească a ochilor, trăsătura diavolească a întregii înfăţişări; întunecarea, strânsoarea, deznădăjduirea, ura; zavistia, simţământul de josnicie şi, la mulţi, răbufnirea poftei trupeşti; apăsătoarea nelinişte lăuntrică, neascultarea, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a-şi pune capăt vieţii; şi în sfârşit, nu arareori, deplina nebunie. Iată semnele duhovniciei demonice. Dar câtă vreme nu răbufnesc în afară limpede, la mulţi ele rămân neobservate.

Nu neapărat toate semnele pomenite vor caracteriza pe cel ce s-a <<înşelat>> cu gânduri, sau cu vedenii, sau cu <<descoperiri>> drăceşti. La unii precumpăneşte megalomania, iubirea de slavă şi iubirea de stăpânire; la alţii – apăsarea, deznădejdea, neliniştea ascunsă; la alţii – zavistia, sau întunecarea şi ura; la mulţi – pofta trupească. Dar în toţi neapărat va fi prezentă închipuirea şi o mândrie ce se poate ascunde până şi în chipul ultimei slugărnicii.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre mândrie

La iubire se ajunge doar prin suferință

Dumnezeu cheamă pe toţi. Dar nu toţi răspund chemării Lui. Cei ce au răspuns sunt greu încercaţi de către Dumnezeu, iar greul încercării Dumnezeu îl măsoară cu gradul credincioşiei şi dăruirii faţă de Dânsul. Cei ce iubesc pe Dumnezeu trec prin multe și grele ispitiri. Aş voi aici să ating o problemă cât se poate de însemnată , despre care totuşi nu ştiu deloc cum să mă exprim. Nu aflu nici cuvinte, nici căi de a lămuri această temă. De este cu putinţă, încercaţi să mă înţelegeţi din următoarele neputincioase cuvinte.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu trece prin astfel de suferinţe, pe care cel ce nu are o credinţă adâncă în Dumnezeu nu le-ar putea răbda, ci s-ar îmbolnăvi sufleteşte. Din credinţa adâncă şi din dragoste se naşte marea bărbăţie despre care vorbeşte Stareţul. Este bărbăţia ce izbăveşte omul de a se îmbolnăvi când întâlneşte lumea duhurilor rele.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu ştie aceste suferinţe, dar, în ciuda experienţei lor, nu numai că rămâne normal, adică îşi păstrează putinţa stăpânirii de sine, putinţa controlului de sine logic şi moral, şi tot ce se poate numi semn al normalităţii, ci câştigă în plus şi un neasemuit mai mare adânc şi subţirime a acestor putinţe decât se observă la omul de rând.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Adevărata libertate

Odată Stareţul vorbea cu un student ce venise la Athos şi spunea multe despre libertate. Ca întotdeauna Stareţul cu bunătate lua aminte la gândurile şi trăirile tânărului – vios, simpatic, dar naiv. Bineînţeles, închipuirea lui despre libertate se reducea, pe de-o parte, la a căuta libertatea politică, iar pe de alta, la putinţa de a proceda după propriile imbolduri şi dorinţe.

 Drept răspuns, Stareţul i-a înfăţişat părerile şi căutările sale. I-a zis:

<<Cine nu voieşte libertatea? Toţi o doresc, dar trebuie să înţelegi ce înseamnă libertatea şi cum să o afli… Pentru a deveni slobod trebuie mai nainte de toate să te “legi” pe sineţi. Cu cât te vei lega mai mult pe sineţi, cu atât mai multă libertate va afla duhul tău… Trebuie să legi în sineţi patimile, ca nu ele să te stăpânească; trebuie să te legi, ca să nu dăunezi aproapelui… De obicei oamenii caută libertatea ca să-şi facă de cap. Dar asta nu este libertate, ci stăpânirea păcatului asupra ta. Libertatea de a curvi, sau de a mânca fără înfrânare, sau de a se îmbăta, sau a pomeni răul, sau a silnici şi omorî, sau altele ca acestea – nicicum nu sunt libertate, ci precum Domnul au zis: “Tot cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului”. Trebuie mai mult să te rogi ca să te izbăveşti de astă robie.

 Noi credem că adevărata libertate este a nu păcătui, a iubi din toată inima şi din toate puterile pe Dumnezeu şi pe aproapele.

Adevarata libertate este necontenita petrecere în Dumnezeu.>>

 În ciuda faptului că prin adâncul lor, cele spuse de Stareţ depăşeau măsura înţelegerii tânărului student, şi în ciuda faptului că în cele din afară cuvântul Stareţului era atât de simplu, studentul a plecat deosebit de puternic mişcat.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate

Să cugetăm mai mult cele bune

Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin dureri şi pocăinţă, dar la dragoste foarte cu anevoie va ajunge cineva.

Marele Antonie zicea: <<Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci iubesc pre El>>. A zis aceasta pentru că în sufletul lui era din belşug harul Sfântului Duh, Carele poartă mărturia acestei iubiri, iar atunci sufletul nu poate grăi altfel. Dar cel ce nu are mult har, pe acela Sfinţii Părinţi îl sfătuiesc către pocăinţa; şi pocăinţa nu este departe de dragoste, care vine în măsura simplităţii şi a smereniei duhului.

De cugetă cineva despre fratele cele bune, că îl iubeşte Domnul, şi mai cu seamă dacă tu gândeşti că în sufletul lui viază Duhul Sfânt, aproape eşti de dragostea lui Dumnezeu.

Cineva va zice: El într-una pomeneşte de dragostea lui Dumnezeu. Dar despre ce altceva să pomeneşti, dacă nu despre Dumnezeu? Căci iată, El ne-au zidit pentru ca noi vecinic cu El să vieţuim, şi să vedem slava Sa. Ceea ce iubeşte cineva, despre aceea şi a vorbi voieşte; iar apoi devine obişnuinţă; te obişnuieşti a gândi la Dumnezeu, şi aşa în toată vremea îl vei purta în suflet; te obişnuieşti a gândi cele lumeşti, şi aşa cu mintea în aceea vei rămâne; te obişnuieşti a gândi la patimile Domnului, te obişnuieşti a gândi la focul cel vecinic – şi aşa acelea se vor însuşi în suflet.

Pentru cele bune Dumnezeu ajută, iar în cele rele – vrăjmaşii, dar aceasta atârnă de voia noastră; trebuie să te sileşti spre bine, însă cu măsură, şi să-ţi cunoşti măsura. Trebuie să-ţi înveţi sufletul cele ce-i sunt de folos: unuia îi este de folos mai mult a se ruga, altuia a citi sau a scrie. Şi a citi este de folos, dar mai bine este a se ruga nerisipit, însă şi mai de preţ este plânsul: fiecăruia ce-i dă Domnul. Fireşte, ridicându-te din pat şi din somn, dator eşti a mulţumi Domnului, apoi a te pocăi şi a te ruga până la saţiu, iar apoi citeşte, ca mintea să se odihnească; apoi din nou te roagă, şi lucrează. Harul vine din tot ce este bun. Dar mai mult decât toate din dragostea pentru fratele.

Odată, de Paşti, mergeam de la vecernia din Paraclisul Acoperământului Maicii Domnului, la mine la moară, şi pe drum stătea un muncitor. Când m-am apropiat de el mi-a cerut să-i dau un ou. Nu aveam la mine, şi m-am întors la Mănăstire, am luat de la duhovnicul meu două ouă, şi pe unul din ele l-am dat muncitorului. El zice: <<Suntem doi>>. I l-am dat şi pe al doilea, şi când m-am depărtat de el, din durere pentru toţi aceşti oameni săraci am plâns, şi mi s-a făcut milă pentru întreaga lume şi pentru toată făptura.

Odată, tot de Paşti, ieşeam pe poarta mare a Mănăstirii către noul corp de chilii al Schimbării la Faţă, şi văd că aleargă către mine un băieţel de vreo patru ani, cu faţa veselă – harul lui Dumnezeu veseleşte pe copii. Aveam la mine un ou, şi l-am dat baieţelului. El s-a bucurat şi a alergat la tatăl său ca să-i arate darul. Şi pentru această nimica toată am primit de la Dumnezeu mare bucurie şi iubeam toată zidirea lui Dumnezeu, şi simţeam puternic Duhul lui Dumnezeu în suflet. Ajungând la chilie, din durere pentru lume m-am rugat mult lui Dumnezeu cu plâns.

O, Duhule Sfinte, locuieşte în noi pentru totdeauna; cu Tine ne este bine.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Ce trebuie să faci pentru a avea pace în suflet şi în trup?

Pentru aceasta trebuie pe toţi să-i iubeşti ca însuţi pe tine şi în fiecare ceas să fii gata de moarte. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, se pătrunde de smerenie şi întreg se dăruieşte voii lui Dumnezeu, şi doreşte cu toţi a fi în pace şi pe toţi a iubi.

Când pacea lui Hristos vine în suflet el se bucură să şază precum Iov pe gunoi, iar pe ceilalţi să-i vadă în slavă; atunci sufletul se bucură că este mai rău decât toţi. Taina aceasta a smereniei lui Hristos este mare  şi cu neputinţă de tâlcuit. Din dragoste, sufletul doreşte fiecărui om mai mult bine decât sieşi, şi se bucură când vede că celorlalţi le este mai bine, şi se mâhneşte când vede că se muncesc.

O, rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii şi toate noroadele, ca să vie asupra-mi sfânta smerenia lui Hristos.

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pace

Ţine-ţi mintea in iad şi nu deznădăjdui

<<Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui>>.

Neînţeleasă grăire! Ce înseamnă a ţine mintea în iad? Nu înseamnă oare a-ţi închipui ceva asemănător cu picturile ieftine zugrăvite de închipuirea naivă a omului? În acest caz – nu. Părintele Siluan, ca şi altor mari Părinţi – de pildă Antonie cel Mare, Sisoe cel Mare, Macarie şi Pimen cei mari – li s-a dat în timpul vieţii să trăiască real starea chinurilor iadului. Drept urmare a repetării acestei stări ea se întipăreşte adânc în inima lor, astfel încât pot în chip voit să şi-o reînnoiască în suflet, să se întoarcă la ea printr-o mişcare lăuntrică a duhului. Iar ei recurgeau la această lucrare de fiecare dată când în sufletul lor se ivea vreo patimă, mai cu seamă cea mai adâncă şi mai subţire dintre ele – mândria.

Lupta cu mândria este ultima treaptă a luptei cu patimile. În prima perioadă nevoitorii se luptă cu patimile grosolane trupeşti, apoi cu iuţimea şi, în sfârşit, cu mândria. Ultima luptă este, fără îndoială, cea mai grea. Ştiind dintr-o lungă cercare că mândria duce la pierderea harului, nevoitorul, printr-o anume mişcare lăuntrică, se pogoară cu sufletul în iad, şi în focul iadului arde în sine toată lucrarea patimilor.

Stareţul observa că majoritatea oamenilor, apropiindu-se de acest hotar, se îngrozesc, din lipsă de bărbăţie, şi nu fac faţă. Iată de ce şi Marele Sisoe vorbea despre aceasta sub formă de întrebare: <<Cine poate purta gândul lui Antonie? Totuşi cunosc un om (era chiar el, Sisoe) care poate să-l poarte>>.

Stareţul Siluan lămurea că Sisoe avea în vedere gândul pe care Marele Antonie îl învăţase de la curelarul din Alexandria. Cuviosul Antonie se ruga ca Domnul să-i descopere măsura la care ajunsese. Şi îi fu vestit că la măsura Curelarului el nu ajunsese. Ajungând la Curelar, Cuviosul îl întreabă cum trăieşte, iar acela răspunde că o treime din câştig o dădea Bisericii, o treime săracilor, iar restul păstra pentru propriile nevoi. Antonie, care îşi lepădase toate avuţiile şi trăia în pustie într-o mai mare sărăcie decât Curelarul nu se uimi de o asemenea lucrare. Nu în aceasta îl întrecea. Atunci îi spuse Curelarului: <<Domnul m-a trimis la tine să aflu cum vieţuieşti>>. Smeritul Curelar îl cinstea pe Antonie şi, înfricoşându-se de un astfel de cuvânt, îi spuse: <<Nimica fac, doar lucrez, mă uit la trecători şi gândesc: Toţi se vor mântui, eu unul voi pieri>>.

Antonie fusese trimis de Dumnezeu să înveţe de la Curelar. Antonie care fusese pregătit spre a înţelege drept acel cuvânt printr-o îndelungă şi deosebită nevoinţă, de care întreg Eghipetul se uimea, din darul lui Dumnezeu a simţit puterea gândului Curelarului şi a înţeles cu adevărat că la măsura lui nu ajunsese. Întorcându-se în pustie, a început să se înveţe acea lucrare.

Marelui Antonie, întemeietorul monahismului răsăritean, îi fusese dat, împreună cu înţelegerea, şi puterea de a purta gândul. El îi învaţă acea lucrare şi pe sihaştrii în stare a primi nu lapte, ci hrană tare. De la el au învăţat-o şi alţi mari Părinţi ai pustiei, şi au trecut-o drept moştenire, drept comoară nepreţuită veacurilor următoare. Acceaşi lucrare îmbracă la fiecare o altă expresie; astfel, Pimen cel Mare spunea ucenicilor: <<Credeţi-mă, fiilor, unde satana este, acolo şi eu voi fi>>; dar, în esenţă, ea revine la aceeaşi.

Fericitul Stareţ Siluan spunea că mulţi nevoitori apropiindu-se de această stare, de neapărată trebuinţă pentru curăţirea de patimi, deznădăjduiesc, şi de aceea nu pot merge mai departe. Dar cel ce ştie că <<Domnul mult ne iubeşte>>, se slobozeşte de lucrarea pierzătoare a ultimei deznădejdi şi pricepe cum înţelept să stea la hotarul ei, astfel încât şi arde în sine, prin puterea flăcării iadului, toată patima, fără ca în acelaşi timp să cadă pradă deznădejdii.

Povestirea Stareţului este simplă, precum simplu a fost şi cuvântul curelarului din Alexandria, precum simplu vorbea şi Cuviosul Sisoe cel Mare sau Cuviosul Pimen, sau ceilalţi Părinţi; puterea cuvântului însă şi adâncul tainei acelei lucrări rămân necunoscute tot celui ce nu a cercat, asemenea lor, muncile iadului pe de-o parte, şi marile daruri ale harului, pe de alta.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc