Arhive lunare: Noiembrie 2011

Toți ne putem mântui prin pocăință

Când oamenii păzesc frica de Dumnezeu, atunci e les­nicios şi desfătat lucru a trăi pe pământ. Dar acum noro­dul a ajuns să trăiască după voia şi mintea lui şi a lăsat poruncile sfinte; el crede că-şi află bucuria pe pământ fără Domnul, neştiind că numai Domnul e bucuria noastră şi numai în Domnul se veseleşte sufletul omului. El încălzeş­te sufletul aşa cum soarele încălzeşte florile câmpului, şi cum vântul le leagănă şi le dă viaţă. Domnul ne-a dat toa­te, ca noi să-L slăvim. Dar lumea nu înţelege aceasta. Şi cum ar putea înţelege ceea ce n-a văzut, nici n-a gustat? Chiar eu, când eram în lume, credeam că aceasta e fericirea pe pământ: să fiu sănătos, frumos, bogat şi iubit de ceilalţi. Şi mă mândream în deşert de acestea. Dar când L-am cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, atunci m-am deprins să privesc toată fericirea lumii ca un fum purtat de vânt. Însă harul Duhului Sfânt bucură şi veseleşte sufletul, iar el într-o adâncă pace vede pe Domnul şi uită pământul.

Doamne, întoarce oamenii Tăi spre Tine, ca toţi să cu­noască iubirea Ta şi să vadă în Duhul Sfânt faţa Ta blândă; ca toţi să se desfăteze încă de pe pământ de această vedere şi, văzându-Te cum eşti, să se facă asemenea Ţie [1 In 3,2].

Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă noi toţi ne mântuim, fără excepţie. Nu se mântuiesc nu­mai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd dez­nădejdea lor şi plâng mult, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cu­nosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dum­nezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura vreodată.

Orice suflet care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocă­iască şi Domnul îi va ierta păcatele, iar atunci bucuria şi pacea vor fi în suflet; şi nu e nevoie de alte mărturii, pen­tru că Duhul însuşi dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăşti păcatul în­seamnă că Domnul ţi-a iertat păcatele tale.

Ce mai aşteptăm? Ca din înălţimea cerurilor să ni se cânte un cânt ceresc? Dar în cer totul viază prin Duhul Sfânt, şi pe pământ Domnul ne-a dat Acelaşi Duh Sfânt, în bisericile lui Dumnezeu slujbele sunt săvârşite prin Du­hul Sfânt; în pustii, în munţi şi în peşteri, toţi nevoitorii lui Hristos viază prin Duhul Sfânt; şi dacă-L vom păstra, vom fi liberi de tot întunericul, şi viaţa veşnică va fi în su­fletele noastre.

Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci ar fi raiul pe pământ, fiindcă „împă­răţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru” [Le 17, 21]. îm­părăţia lui Dumnezeu e Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Celui ce se căieşte Domnul îi dă raiul şi împărăţia veşnică, împreună cu El. După mulţimea milostivirii Sale, El nu-şi mai aduce aminte de păcatele noastre, cum nu şi-a adus aminte pe cruce de cele ale tâlharului răstignit împreună cu El.

Mare e milostivirea Ta, Doamne; şi cine poate să-Ţi mulţumească cum se cuvine pentru că ne-ai dat pe pă­mânt pe Duhul Sfânt?

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pocaință

Sfinții nu ne pot slobozi de lupta cu păcatul din noi

Cu Dumnezeu, omului nu-i este totdeauna uşor. Tot aşa, a trăi cu sfinţii nu este totdeauna uşor. Mulţi gândesc naiv că viaţa cu sfinţii este plăcută şi plină de bucurie; le pare rău că sunt înconjuraţi de păcătoşi şi visează să întâlnească vreun sfânt. Din întâlniri ocazionale, care adesea umplu câte un suflet îndurerat cu o luminoasă nădejde şi cu puteri noi, ei trag concluzia că a petrece cu sfinţii întotdeauna înaripează astfel sufletul. Este o înşelare. Nici un sfânt nu poate slobozi sufletul de neapărata luptă cu păcatul ce trăieşte în noi. El poate a împreună-lucra cu rugăciunea, a ajuta prin cuvânt şi povaţă, a îmbărbăta prin pilda sa, dar nu poate a slobozi de trudă şi de nevoinţă. Iar când sfântul ne cheamă şi ne atrage spre a trăi dupa porunci, el poate apărea ca <<aspru>>. Iată că unii au şi spus-o, şi până astăzi spun despre Însuşi Hristos că: <<Greu (aspru) este cuvântul acesta; cine poate să-l auză?>> (Io. 6:60). Aşa şi cuvântul sfinţilor, când cer de la noi paza poruncilor în curăţie, devine peste puteri şi <<aspru>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Vulturul și cocoșul

Un vultur zbura în înălţimi, se desfăta de frumuseţea lumii şi gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depărtări întinse: peste văi şi munţi, mări şi râuri, câmpii şi păduri; văd mulţime de fiare şi păsări; văd oraşe şi sate şi cum trăiesc oamenii. Dar cocoşul de la ţară nu cunoaşte nimic în afara ogrăzii în care trăieşte şi nu vede decât câţiva oa­meni şi câteva dobitoace. Voi zbura la el şi-i voi povesti despre viaţa lumii”.

Şi vulturul a venit să se aşeze pe acoperişul gospodăriei şi a văzut cât de ţanţoş şi de vesel se plimba cocoşul în mijlocul găinilor lui şi s-a gândit: „înseamnă că e mulţu­mit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc”.

Şi vulturul a început să-i vorbească cocoşului despre frumuseţea şi bogăţia lumii. La început cocoşul 1-a ascul­tat cu atenţie, dar nu înţelegea nimic. Văzând că nu în­ţelege nimic, vulturul s-a mâhnit şi i-a fost greu să mai vorbească cu cocoşul. La rândul lui, cocoşul, neînţelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea şi-i era greu să-1 asculte. Şi fiecare a rămas mulţumit de soarta lui.

Aşa se întâmplă atunci când un om învăţat vorbeşte cu unul neînvăţat şi, încă şi mai mult, atunci când un om du­hovnicesc vorbeşte cu unul neduhovnicesc. Omul duhov­nicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocoşului. Mintea omului duhovnicesc cu­getă ziua şi noaptea la legea Domnului [Ps 1, 2] şi se înalţă prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui nedu­hovnicesc e lipită de pământ sau e bântuită de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfătează de pace, dar su­fletul celui neduhovnicesc stă gol şi împrăştiat. Omul du­hovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga in întunericul nopţii; dar omul neduhovnicesc se bucură sau de slava deşartă, sau de bogăţii, sau caută des­fătările trupeşti. Şi atunci când un om duhovnicesc se în­tâlneşte cu unul neduhovnicesc, legătura amândurora e lucru plictisitor şi anevoios.

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate

Omul nu poate cunoaște de la sine iubirea lui Dumnezeu

Nimeni nu poate cunoaşte de la sine ce este iubirea lui Dumnezeu, dacă nu-L învaţă Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră iubirea lui Dumnezeu se face cunoscută prin Du­hul Sfânt şi de aceea vorbim despre ea.

Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcăto­sului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.

Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfâr­şit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!”

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără re­proşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu i-a învinuit [Lc 15].

Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoar­cerea lui!

Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni.

O, fraţilor, să uităm pământul şi tot ce e pe el, pentru că el ne abate de la vederea Sfintei Treimi, Care e de ne­cuprins pentru mintea noastră, dar pe Care sfinţii în ce­ruri o văd prin Duhul Sfânt. Noi însă să stăruim în rugă­ciune fără nici o închipuire şi să cerem de la Domnul duh smerit [Ps 50,18] şi Domnul ne va iubi şi ne va da pe pă­mânt tot ce e de folos pentru suflet şi trup.

Milostive Doamne, dă harul Tău tuturor noroadelor pă­mântului, fă ca ele să Te cunoască pe Tine, pentru că, fără Duhul Sfânt, omul nu poate să Te cunoască şi să înţeleagă iubirea Ta.

Copilaşilor, cunoaşteţi pe Făcătorul cerului şi al pă­mântului.

Doamne, trimite mila Ta peste copiii acestui pământ, pe care îi iubeşti, şi dă-le să Te cunoască prin Duhul Sfânt. Cu lacrimi mă rog Ţie: ascultă rugăciunea mea pentru copiii Tăi şi dă tuturor să cunoască slava Ta prin Duhul Sfânt.

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Mândria este începutul păcatului

<Vrăjmaşul a căzut din mândrie>>.

Mândria este începutul păcatului; ea cuprinde toate aspectele răului: slava deşartă, iubirea de slavă, iubirea de stăpânire, răceala, cruzimea, nepăsarea faţă de suferinţele aproapelui; visătoria minţii, înteţita lucrare a închipuirii, expresia diavolească a ochilor, trăsătura diavolească a întregii înfăţişări; întunecarea, strânsoarea, deznădăjduirea, ura; zavistia, simţământul de josnicie şi, la mulţi, răbufnirea poftei trupeşti; apăsătoarea nelinişte lăuntrică, neascultarea, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a-şi pune capăt vieţii; şi în sfârşit, nu arareori, deplina nebunie. Iată semnele duhovniciei demonice. Dar câtă vreme nu răbufnesc în afară limpede, la mulţi ele rămân neobservate.

Nu neapărat toate semnele pomenite vor caracteriza pe cel ce s-a <<înşelat>> cu gânduri, sau cu vedenii, sau cu <<descoperiri>> drăceşti. La unii precumpăneşte megalomania, iubirea de slavă şi iubirea de stăpânire; la alţii – apăsarea, deznădejdea, neliniştea ascunsă; la alţii – zavistia, sau întunecarea şi ura; la mulţi – pofta trupească. Dar în toţi neapărat va fi prezentă închipuirea şi o mândrie ce se poate ascunde până şi în chipul ultimei slugărnicii.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre mândrie

La iubire se ajunge doar prin suferință

Dumnezeu cheamă pe toţi. Dar nu toţi răspund chemării Lui. Cei ce au răspuns sunt greu încercaţi de către Dumnezeu, iar greul încercării Dumnezeu îl măsoară cu gradul credincioşiei şi dăruirii faţă de Dânsul. Cei ce iubesc pe Dumnezeu trec prin multe și grele ispitiri. Aş voi aici să ating o problemă cât se poate de însemnată , despre care totuşi nu ştiu deloc cum să mă exprim. Nu aflu nici cuvinte, nici căi de a lămuri această temă. De este cu putinţă, încercaţi să mă înţelegeţi din următoarele neputincioase cuvinte.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu trece prin astfel de suferinţe, pe care cel ce nu are o credinţă adâncă în Dumnezeu nu le-ar putea răbda, ci s-ar îmbolnăvi sufleteşte. Din credinţa adâncă şi din dragoste se naşte marea bărbăţie despre care vorbeşte Stareţul. Este bărbăţia ce izbăveşte omul de a se îmbolnăvi când întâlneşte lumea duhurilor rele.

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu ştie aceste suferinţe, dar, în ciuda experienţei lor, nu numai că rămâne normal, adică îşi păstrează putinţa stăpânirii de sine, putinţa controlului de sine logic şi moral, şi tot ce se poate numi semn al normalităţii, ci câştigă în plus şi un neasemuit mai mare adânc şi subţirime a acestor putinţe decât se observă la omul de rând.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Adevărata libertate

Odată Stareţul vorbea cu un student ce venise la Athos şi spunea multe despre libertate. Ca întotdeauna Stareţul cu bunătate lua aminte la gândurile şi trăirile tânărului – vios, simpatic, dar naiv. Bineînţeles, închipuirea lui despre libertate se reducea, pe de-o parte, la a căuta libertatea politică, iar pe de alta, la putinţa de a proceda după propriile imbolduri şi dorinţe.

 Drept răspuns, Stareţul i-a înfăţişat părerile şi căutările sale. I-a zis:

<<Cine nu voieşte libertatea? Toţi o doresc, dar trebuie să înţelegi ce înseamnă libertatea şi cum să o afli… Pentru a deveni slobod trebuie mai nainte de toate să te “legi” pe sineţi. Cu cât te vei lega mai mult pe sineţi, cu atât mai multă libertate va afla duhul tău… Trebuie să legi în sineţi patimile, ca nu ele să te stăpânească; trebuie să te legi, ca să nu dăunezi aproapelui… De obicei oamenii caută libertatea ca să-şi facă de cap. Dar asta nu este libertate, ci stăpânirea păcatului asupra ta. Libertatea de a curvi, sau de a mânca fără înfrânare, sau de a se îmbăta, sau a pomeni răul, sau a silnici şi omorî, sau altele ca acestea – nicicum nu sunt libertate, ci precum Domnul au zis: “Tot cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului”. Trebuie mai mult să te rogi ca să te izbăveşti de astă robie.

 Noi credem că adevărata libertate este a nu păcătui, a iubi din toată inima şi din toate puterile pe Dumnezeu şi pe aproapele.

Adevarata libertate este necontenita petrecere în Dumnezeu.>>

 În ciuda faptului că prin adâncul lor, cele spuse de Stareţ depăşeau măsura înţelegerii tânărului student, şi în ciuda faptului că în cele din afară cuvântul Stareţului era atât de simplu, studentul a plecat deosebit de puternic mişcat.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate