Arhiva zilnică: decembrie 22, 2011

La temeiul liniştirii stă porunca lui Hristos: să iubeşti pe Dumnezeu din toată mintea şi din toată inima

Unii dintre Sfinţii Părinţi, în scrierile lor ascetice, osebesc între două chipuri ale vieţii duhovniceşti, cea lucrătoare şi cea contemplativă, numind pe prima dintre ele calea păzirii poruncilor.

Stareţul Siluan gândea puţin altfel: şi el împărţea viaţa în lucrătoare şi contemplativă, dar şi pe una şi pe alta deopotrivă le socotea ca pază a proruncilor. Temeiul de început al nevoinţei liniştirii minţii îl vedea în cuvintele celei dintâi porunci: Să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din toată gândirea, din tot sufletul. El scrie:

<<Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu va zice: Nu am păzit poruncile. Măcar că mă rog zi şi noapte, şi toată bună-săvârşirea încerc a făptui, ci porunca pentru dragostea lui Dumnezeu nu am plinit. Doar în rare clipe ajung la porunca lui Dumnezeu, dară sufletul ar dori în toată vremea să petreacă în ea. Când în minte se adaugă gânduri stăine, atunci mintea cugetă şi pe Dumnezeu, şi acel lucru; cu alte cuvinte, porunca: Să iubeşti din toată mintea şi din toată inima – nu este deplin împlinită; dar când mintea deplin este în Dumnezeu, şi nu sunt şi alte gânduri, atunci se împlineşte cea dintâi poruncă>>.

În experienţa nevoinţei rugăciunii curate mintea, despuindu-se de tot chipul şi conceptul, se învredniceşte, după adâncă pocăinţă şi mult plâns, de adevărata vedere a lui Dumnezeu.

Liniştirea minţii [Isihasmul] totdeauna a întâlnit mulţi potrivnici, mai cu seamă în Apus; aceştia, neavând experienţa cuvenită, în înţelegerea lor abstractă a acestui chip al rugăciunii credeau că este vorba de căutarea unui procedeu mecanic care să ducă la contemplarea Dumnezeiască. Dar, fireşte, nu este aşa.

Dumnezeu, absolut liber fiind, nu poate fi supus nici unei lucrări mecanice, şi în nici un caz vreunei constrângeri. Liniştirea minţii este însoţită de o mare lepădare de sine şi este o mare nevoinţă dintre cele mai grele. Libera dorinţă a omului de a-şi asuma această mare suferinţă pentru o mai bună pază a poruncilor lui Dumnezeu atrage dumnezeiescul har, dacă nevoinţa se săvârşeşte în duhul smereniei.

Omul mândru, orice mijlocire ar folosi, nu ajunge la adevărata părtăşie cu Dumnezeu. Mintea, prin singură dorinţa omului, nu se împreunează cu inima adâncă, dar şi dacă pătrunde cumva în inimă, se va vedea acolo numai pe sine, propria-i zidită frumuseţe – măreaţă, căci zidită după chipul lui Dumnezeu; dar pe Dumnezeul adevărat nu-l va vedea.

Iată de ce Fericitul Siluan, luptându-se pentru a se smeri, aleargă la acea armă de foc pe care i-o dăduse Domnul:

<<Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui>>.

Acest om, neşlefuit din punct de vedere intelectual, <<simpluţ>> şi <<incult>>, adevărat s-a învrednicit de curata contemplare Dumnezeiască a minţii, drept care cu adevărat şi pe bună dreptate spunea: <<Dacă te rogi curat, eşti de-Dumnezeu-cuvântător>>. Şi iarăşi: <<Credincioşii sunt mulţi pe pământ, dar din aceia care să cunoască pe Dumnezeu, foarte puţini>>.

Prin cunoaştere el înţelegea nu speculaţii gnostice theologice, ci experienţa viei părtăşii, experienţa împărtăşirii Dumnezeieştii Lumini.

Cunoaşterea este – împreună-fiinţare.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Despre liniştirea minţii

Străvedere şi chipurile ei

În cursul îndelungatei luptei lăuntrice nevoitorul întâmpină, trei chipuri ale străvederii: prima – în vârtutea unei intuiţii, firească unor oameni, dar subţiată prin viaţa postnicească; a doua – prin lucrare drăcească; iar a treia – prin darul harului.

Cel dintâi chip poate fi de folos omului înclinat spre cucernicie şi smerit, şi poate fi bine întrebuinţat, căci ajută la o mai îndeaproape pază a poruncilor lui Hristos în privinţa aproapelui. Pe cel mândru şi pătimaş îl va vătăma, căci îi înmulţeşte prilejurile patimilor şi-i înlesneşte putinţa de a le împlini.

Al doilea chip este deosebit de primejdios pentru cei ce-l primesc, căci mai curând sau mai târziu va duce la o bolnăvicoasă naruire a tuturor puterilor sufleteşti şi duhovniceşti ale omului, shimonosindu-i până şi înfăţişarea.

Al treilea chip se însoţeşte de cea mai mare răspundere, şi este izvorul multor suferinţe duhovniceşti pentru cel ce îl poartă. Celui mândru el nici nu i se dă.

Toate trei chipurile străvederii pricinuiesc suferinţe. La cel dintâi, adică al intuiţiei fireşti, suferinţele sunt urmarea subţirimii mai deosebite a sistemului neuropsihic. La cel de-al doilea, ele apar în vârtutea caracteristicii cu totul pierzătoare, dezbinătoare, a lucrării diavoleşti, lucru ce adesea nu se vădeşte decât după scurgerea unui răstimp îndelungat. Acestei străvederi, chiar de-şi arată uneori putinţa de a <<citi>> un gând străin, omul adânc, lăuntric, îi rămâne totuşi de neajuns. Ea se arată a fi ceva mai de încredere în legătura cu evenimentele de un caracter exterior. Celui ce o primeşte îi dă prilej a se îndulci de slava deşartă.

Adevărata străvedere duhovnicească este darul harului. Cu această străvedere se deschid adâncurile sufletului omenesc, adesea tăinuite de la însuşi omul. Ea nu are nici urma de caracter psihopatologic şi pricinuieşte suferinţă celui ce o poartă numai întrucât, fiind un dar al lui Dumnezeu, este plină de dragoste şi îi este dat a vedea cu precădere latura <<fără de chip şi fără de slavă>> a omului. Este suferinţa iubirii. Cel ce poartă acest dar niciodată nu doreşte a-l păstra; înălţarea şi slava deşartă îi sunt străine.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre străvedere