Arhive pe categorii: Despre Iubire

Puterea iubirii de apropele

Intr-o zi m-am dus la mănăstirea sârbească Hilandar.

Mi s-a alăturat părintele Nikolai, de la arhondaricul schi­tului nostru al Tebaidei.Mergeam noaptea printr-o pădu­re the return verde; drumul era plăcut, asemenea şi conversaţia. Vor­beam despre iubirea de aproapele şi părintele Nikolai mi-a povestit o întâmplare remarcabilă.

In sudul Rusiei, în împrejurimile Rostovului, lucra o echipă de douăzeci de oameni. Unul din ei, pe numele lui Andrei, avea un caracter şi o purtare rea, astfel că era greu de trăit împreună cu el. Un altul, cel mai tânăr dintre toţi, era un om foarte bun; iubea pe Dumnezeu şi păzea porun­cile Domnului; numele lui era Nikolai. Cum Andrei făcuse multe rele şi tot felul de neplăceri tovarăşilor lui, aceştia s-au hotărât să-l omoare, dar tânărul Nikolai n-a fost de acord cu această fărădelege şi i-a îndemnat ca în nici un caz să nu ucidă. Muncitorii echipei nu l-au ascultat pe Ni­kolai şi l-au ucis pe Andrei. Crima a fost descoperită. Afa­cerea a ajuns la poliţie. Atunci Nikolai, văzând nenoroci­rea lor, le-a zis: „Voi toţi aveţi soţie şi copii, eu însă sunt fecior şi singur. Spuneţi că eu l-am omorât, şi eu voi spune acelaşi lucru. Mie nu-mi este greu să merg la ocnă şi, ori­cum, mă voi duce acolo fiind singur. Dar dacă vă condam­nă pe voi, câtă lume va suferi!” La început muncitorii n-au răspuns nimic, căci se ruşinau de Nikolai care-i îndemna­se să nu ucidă, dar până la urmă acesta a reuşit totuşi să-i convingă şi s-au înţeles să spună că Nikolai a omorât.

Au venit la locul faptei procurorul, judecătorul de in­strucţie şi jandarmii, şi au început ancheta: „Cine a omo­rât?” Nikolai spune: „Eu am omorât”. Au fost interogaţi şi ceilalţi; aceştia au spus şi ei că Nikolai era făptaşul. Nikolai avea o faţă blândă şi un caracter smerit şi vorbea liniştit şi tihnit. Judecătorul de instrucţie a făcut intero­gatorii foarte lungi, căci nu se putea convinge că un om atât de blând şi paşnic era un ucigaş. Dar afacerea şi-a urmat cursul ei şi a fost înaintată tribunalului. Şi la tribu­nal toţi s-au minunat cum a putut omori un om atât de smerit şi liniştit, şi nici un judecător n-a vrut să-l creadă, deşi Nikolai susţinea sus şi tare că el a ucis. Multă vreme judecătorii n-au putut da o sentinţă. Nimeni nu voia să semneze condamnarea lui. Atât Nikolai, cât şi toţi ceilalţi au fost interogaţi din nou pentru a elucida misterul şi au fost conjuraţi să spună adevărul. In cele din urmă, Nikolai, acuzatul nevinovat, a declarat că, dacă adevăratul vi­novat nu va fi pedepsit, va spune adevărul. In timpul an­chetei, a ieşit la iveală că Andrei era un om rău, astfel că toţi, procurorul şi judecătorul, au fost de acord să claseze afacerea dacă li se va face cunoscut adevărul. Şi atunci, nu Nikolai, ci ceilalţi au povestit cum se petrecuseră lucrurile şi cum Nikolai hotărâse să ia totul asupra lui, ca să-i salve­ze de pedeapsă. Judecata a fost suspendată şi s-a spus că crima lui Nikolai n-a fost stabilită, iar unul din judecători a spus: „Andrei a fost un om rău şi după faptă şi răsplată, dar aceştia sunt oameni buni: să trăiască în pace”.

Din această întâmplare se poate vedea ce putere are iu­birea de aproapele. In inima tânărului Nikolai era harul lui Dumnezeu şi el se oglindea pe faţa lui şi lucra asupra tuturor celorlalţi.

___________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria Despre Iubire

” Domnul iubeşte şi pe cel păcătos”

Povestea părintele Lazăr – un căpitan [în lume].

Un mujic mergea în pădure după lemne. Obosit de mun­că, s-a aşezat sub un stejar mare să se odihnească şi, pri­vind la crengile stejarului, a văzut o mulţime de ghinde mari şi 89572s-a gândit întru sine: „Ar fi fost mai bine dacă în stejar ar fi fost dovleci”. O dată cu acest gând şi-a fixat pri­virea şi deodată a căzut o ghindă şi l-a lovit tare peste bu­ze. Atunci mujicul a zis: „Am greşit, Doamne, cu mintea mea, bine ai făcut ca în stejar să crească ghinde, iar nu do­vleci. Dacă aceasta ar fi fost un dovleac, m-ar fi omorât cu greutatea sa”.

Astfel, adeseori noi judecăm făpturile lui Dumnezeu în loc să ne predăm voii lui Dumnezeu. Cine se predă pe sine voii Lui sfinte, acela află odihnă, dar cine îşi chinuie min­tea să priceapă toate, acela e neiscusit în viaţa duhovni­cească. Ca să cunoască voia lui Dumnezeu, trebuie să se supună ei, şi atunci Domnul îl va povăţui prin harul Său şi viaţa îi va fi uşoară. Chiar dacă acel om ar fi bolnav sau nenorocit, va fi bucuros în sufletul lui pentru că e sănătos la suflet şi la minte şi vede cu mintea pe Domnul şi îl iubeşte în smerenia duhului, iar din pricina iubirii Lui uită lumea şi chiar dacă îşi aduce aminte de ea, iubirea lui Dumnezeu îl învaţă să se roage pentru lume, şi aceasta până la lacrimi.

Atât de plăcută e calea Domnului pentru duhul nostru.

Nu de mult a fost un foc la Chilia Sfântul Ştefan. Mo­nahul acelei chilii era afară când clădirea luase foc, dar, vrând să salveze unele lucruri, s-a repezit înăuntru şi a ars şi el. Dacă s-ar fi rugat însă Domnului şi ar fi zis: „Doam­ne, aş vrea să salvez cutare sau cutare lucru, spune-mi ce să fac?”, Domnul i-ar fi zis negreşit: „Du-te”, dacă aceas­ta ar fi fost cu putinţă, sau „Nu te du”, dacă nu se putea. Atât de aproape de noi este Domnul şi atât de mult ne iubeşte.

In viaţa mea am întrebat de multe ori pe Domnul in ceas de nenorocire şi întotdeauna am primit răspuns.

Această iubire o înţelegem nu cu mintea noastră, ci prin milostivirea lui Dumnezeu de la harul Duhului Sfânt. Poa­te cineva va spune: „Aşa ceva se întâmplă numai cu sfin­ţii”, dar eu spun că Domnul iubeşte şi pe cel păcătos şi-i dă mila Sa; numai să se întoarcă sufletul de la păcat şi Domnul îl primeşte cu mare bucurie în braţele Sale şi-l duce la Tatăl, şi atunci se bucură de el tot cerul.

_____________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Cum să cunosc dacă Domnul mă iubeşte sau nu?

Socotesc că trebuie să mâncăm atât încât, după ce am mâncat, să mai vrem să ne rugăm; încât duhul să fie în­totdeauna aprins şi să năzuiască nesăturat spre Dumnezeu ziua şi 89106noaptea. Trebuie apoi să trăim simplu ca pruncii; atunci harul lui Dumnezeu va fi totdeauna în suflet: pen­tru iubirea lui, Domnul i-l dă fără a-i cere nimic în schimb şi, cu acest har, sufletul trăieşte ca şi cum ar fi în altă lu­me, iar iubirea lui Dumnezeu îl atrage atât încât nu mai vrea să se uite la această lume, deşi o iubeşte.

Cum să cunosc dacă Domnul mă iubeşte sau nu?

Iată câteva semne. Dacă te lupţi cu tărie cu păcatul, Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti şi mai mult iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Domnului, Care şi-a pus El însuşi sufletul pentru noi.

Odinioară nu ştiam ce înseamnă să ai sufletul bolnav, dar acum văd aceasta limpede şi în mine, şi în alţii. Când sufletul se smereşte şi se predă voii lui Dumnezeu, atunci el se face iarăşi sănătos şi este într-o mare odihnă în Dum­nezeu, şi din pricina acestei bucurii se roagă ca toţi să cu­noască pe Domnul prin Duhul Sfânt Care dă mărturie lim­pede sufletului de mântuirea lui.

„Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor să vadă de este cel ce înţelege sau cel ce-L caută pe Dumnezeu” [Ps 13, 2].

___________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre Iubire

„Iubesc puţin pe Domnul”

Intr-o zi mi-a venit gândul să cumpăr nişte peşte proas­păt. N-aveam la mine banii mei, ci numai pe cei ai mănăs­tirii. Aş fi putut să cumpăr, dar nu voiam să încalc regula vieţii18645 mele. Dar gândul mă urmărea într-atât, încât chiar şi în biserică, la Liturghie, nu-mi ieşea din minte. Am înţeles atunci că aceasta venea de la vrăjmaşul şi mi-am dat sea­ma prin mila lui Dumnezeu că harul ne ajută să mâncăm puţin, demonii însă ne împing să mâncăm mult şi să ne procurăm mâncăruri căutate.

Trei zile m-a chinuit acest gând şi numai cu anevoie l-am alungat prin rugăciune şi lacrimi. Atât de chinuitor este să lupţi chiar şi împotriva unui gând atât de mic.

Pe când eram la metoc mi s-a întâmplat aceasta: mân­cam pe săturate, dar după două ore puteam mânca din nou aceeaşi cantitate. Am început să-mi supraveghez gre­utatea pe un cântar şi ce văd? In trei zile am pus patru ki­lograme. Şi am înţeles că aceasta era o ispită, pentru că noi, monahii, trebuie să ne uscam trupurile, ca în ele să nu mai fie nici o mişcare care să tulbure rugăciunea. Un trup sătul e o piedică pentru rugăciunea curată şi Duhul Sfânt nu vine într-un pântece ghiftuit. Pe de altă parte, trebuie postit cu măsură, ca trupul să nu slăbească înainte de vre­me şi să rămână în stare să-şi facă ascultarea. Am cunos­cut un frate sub ascultare care se uscase de atâta post, dar care a slăbit şi a murit înainte de vreme.

Imi aduc aminte că stăteam odată la vecernie în biseri­ca Acoperământului Maicii Domnului, şi părintele N. citea acatistul. Privindu-l mă gândeam: „Ieromonahul e gras, nu se poate închina decât cu anevoie”. In secunda aceea am început eu însumi să fac o metanie şi cineva mi-a dat nevăzut o lovitură peste rinichi; am vrut să strig: „Ţineţi-mă!”, dar n-am putut din pricina tăriei durerii.

Aşa m-a pedepsit cu milostivire Domnul şi prin aceasta am înţeles că nu trebuie să judecăm pe nimeni.

Intr-o zi, după rugăciune, şedeam şi mă gândeam: „Nu vreau să mor”. Şi ziceam:

„Doamne, Tu vezi inima mea, că nu vreau să mor. Când cineva nu şi-a văzut multă vreme rudele, merge cu bucurie la ele, dar pe Tine, Milostive Doamne, sufletul meu Te cunoaşte şi, cu toate acestea, nu vreau să mor”.

Şi am primit acest răspuns în inima mea:

 „Aceasta pentru că Mă iubeşti puţin”.

Şi într-adevăr, iubesc puţin pe Domnul.

________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire, Despre moarte, Despre nejudecarea aproapelui

Doamne, luminează-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt

Doamne, luminează-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt ca toţi să înţelegem iubirea Ta.

20994

Prin tâlharul de pe cruce şi prin fiul cel risipitor Dom­nul ne-a arătat cum vine El cu iubire în întâmpinarea pă­cătosului care se căieşte. Se spune că „Tatăl l-a văzut de departe şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” [Lc 15, 20], nu i-a făcut nici un reproş, ci a junghiat viţelul cel gras şi a poruncit ca toţi să se vese­lească. Aşa este mila şi iubirea lui Dumnezeu. Dar omului păcătos Domnul îi pare neînduplecat, pentru că nu este har în sufletul lui.

Un frate sub ascultare de la noi, de la Athos, din mă­năstirea rusească Sfântul Panteleimon, obişnuia să se roa­ge neîncetat lui Dumnezeu să-i dea iertarea păcatelor lui. A început să cugete la împărăţia cerurilor şi gândea:

„Dacă-L voi ruga pe Dumnezeu din inimă să-mi ierte păcatele, mă voi mântui poate, dar dacă în rai nu voi afla părinţii şi rudele mele, mă voi mâhni pentru ei, fiindcă îi iubesc. Ce fel de rai va fi însă pentru mine acesta, dacă acolo mă voi întrista pentru rudeniile mele ce se vor duce poate în iad?”

Acest frate păcătos gândea despre împărăţia cerurilor:

„Aşa cum pe pământ nici un praznic nu este vesel dacă nu sunt de faţă rudele şi cei apropiaţi, tot aşa şi în rai voi fi întristat dacă nu voi vedea acolo rudeniile pe care le iu­besc”.

Aşa a gândit el timp de aproape şase luni. Şi într-o zi, în timpul vecerniei, fratele şi-a ridicat privirea asupra icoanei Mântuitorului şi a făcut această scurtă rugăciune de cinci cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul” — şi vede icoana facându-se Mântuitorul viu, şi sufletul şi trupul fratelui s-au umplut de o dulceaţă negră­ită, şi sufletul lui a cunoscut prin Duhul Sfânt pe Domnul nostru Iisus Hristos şi a înţeles că Domnul e milostiv, fru­mos şi negrăit de blând şi sufletul a înţeles că iubirea lui Dumnezeu face ca omul să nu-şi mai poată aduce aminte de nimeni, şi din acea clipă sufletul lui arde de iubire pen­tru Domnul.

Slavă, Doamne, milostivirii Tale! Tu ai dat sufletului să cunoască cât de mult iubeşti zidirea Ta şi sufletul cu­noaşte pe Stăpânul şi Făcătorul său.

Domnul a dat sufletului omului o cunoaştere îndeajunsă a Lui, şi sufletul s-a îndrăgostit de Făcătorul lui şi se bucură foarte. „Milostiv este Domnul nostru”. Şi la acest cuvânt orice gând încetează.

Sufletul este copleşit de Stăpânul. El îi dă odihna şi, prin Dumnezeu (rămânând în El), sufletul uită pământul şi iubeşte numai pe Domnul şi nu-şi află odihna în nimic decât numai în Ziditorul lui, dar din când în când varsă lacrimi fierbinţi: „De ce am întristat pe Dumnezeul Cel atât de milostiv?”

_________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

„Doamne, dă-le Duhul Tău Cel Sfânt, ca ei să Te cunoască prin Duhul Sfânt!”

Cunoaşte că atunci când o nenorocire loveşte un norod şi sufletul tău plânge pentru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt69250 se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi. Aşa iubeşte Domnul Cel Milostiv zidi­rea Sa.

Poate va spune cineva: „Cum să mă rog pentru lumea întreagă, când nu mă pot ruga nici pentru mine însumi?” Dar aşa vorbeşte cine n-a înţeles că Domnul ascultă rugăciunile noastre şi ia aminte la ele.

Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta ru­găciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv că noi nu putem să înţelegem sau să ne închi­puim aceasta, şi numai Duhul Sfânt ne descoperă marea Lui iubire.

Celui ce iubeşte pe cei întristaţi, Domnul îi dă o rugă­ciune fierbinte pentru oameni. El se roagă cu lacrimi pen­tru norodul pe care-l iubeşte şi pentru care se întristează, şi această întristare a lui este plăcută lui Dumnezeu.

Domnul îşi alege rugători pentru întreaga lume. Nevoi­torului [ascetului] Parfeni din Kiev [secolul XIX], care do­rea să ştie ce este „schima cea mare” a monahilor, Maica Domnului i-a spus: „Schimnicul e un rugător pentru în­treaga lume”.

Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bu­nătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea aceasta. De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul însuşi vrea să mi­luiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale. Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul cu dorinţa iscată de legătura pă­timaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.

Când rugăciunea izvorăşte numai din întristare faţă de cineva aflat în viaţă sau care a murit, ea este liberă de ori­ce legătură pătimaşă. In această rugăciune sufletul se în­tristează pentru acesta şi se roagă din inimă, iar aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.

Sufletul meu a făcut experienţa şi a văzut o mare milă faţă de mine şi faţă de cei pentru care m-am rugat. Şi am înţeles aşa că atunci când Domnul ne dă întristare pentru cineva şi ne insuflă dorinţa de a ne ruga pentru el, aceasta înseamnă că Domnul vrea să miluiască acel om. De aceea, dacă te întristezi pentru cineva, trebuie să te rogi pentru el, fiindcă atunci Domnul vrea să-l miluiască pentru tine. Tu roagă-te şi Domnul te va asculta şi vei preamări pe Dumnezeu.

Orice mamă când află de copiii ei că sunt în nenorociri suferă greu sau chiar şi moare. Ceva asemănător am în­cercat şi eu. Un copac doborât şi cu toate crengile tăiate a început să se rostogolească cu repeziciune pe coastă spre un om. Il vedeam dar, din pricina marii spaime care m-a cuprins, n-am putut să strig: „Repede, fereşte-te!” Inima mi s-a strâns într-un hohot de plâns şi copacul s-a oprit. Omul era un străin pentru mine; nu-l cunoşteam, dar, da­că ar fi fost rudenie cu mine, nu cred că aş mai fi rămas în viaţă.

Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Dom­nul îl ascultă negreşit.

Un bătrân ieroschimonah, ce trăia la Muntele Athos, a văzut cum urcau la cer rugăciunile monahilor – şi nu mă mir de aceasta. Acelaşi „bătrân” [„stareţ”], în copilărie, vă­zând supărarea tatălui său din pricina unei mari secete care ameninţa să nimicească întreaga recoltă de grâne, s-a dus pe un câmp cu cânepă din grădină şi a început să se roage:

„Doamne, Tu eşti bun, Tu ne-ai făcut, ne hrăneşti şi îmbraci. Tu vezi, Doamne, cum se întristează tatăl meu pentru că nu plouă. Fă să cadă ploaie pe pământ.”

Şi îndată s-au strâns nori şi a căzut ploaie, şi pământul s-a umplut de apă.

Un alt „bătrân” [„stareţ”] ce trăia pe malul mării, lângă un liman, mi-a povestit următoarele:

„Era o noapte întu­necată. Limanul era plin de bărci de pescari. S-a pornit în­să o furtună, a cărei tărie creştea cu repeziciune. Bărcile au început să se lovească unele de altele. Oamenii încer­cau să le lege de mal, dar lucrul era cu neputinţă pe întu­neric şi pe furtună. Toţi se tulburau. Pescarii strigau cu voce tare şi era groaznic să auzi strigătele înspăimântate ale oamenilor. Am simţit o adâncă durere pentru norod şi m-am rugat cu lacrimi: „Doamne, potoleşte furtuna, liniş­teşte valurile, ai milă de oamenii Tăi chinuiţi şi scapă-i!”

Şi îndată furtuna a încetat, marea s-a liniştit şi oamenii, liniştindu-se, au mulţumit lui Dumnezeu.

Odinioară, credeam că Domnul face minuni numai la rugăciunile sfinţilor, dar acum am cunoscut că Domnul fa­ce minuni şi pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smereşte, fiindcă atunci când omul învaţă smerenia, Dom­nul ascultă rugăciunile lui.

Mulţi zic din lipsă de experienţă: Cutare sfânt a făcut o minune, dar eu am cunoscut că Duhul Sfânt Care viază în om săvârşeşte minunile. Domnul vrea ca toţi să se mân­tuiască şi să fie veşnic împreună cu El, şi de aceea ascultă rugăciunile omului păcătos pentru folosul altora sau al ce­lui ce se roagă.

Cu lacrimi îl rog pe Domnul pentru cei ce îmi cer să mă rog pentru ei:

„Doamne, dă-le Duhul Tău Cel Sfânt, ca ei să Te cunoască prin Duhul Sfânt!”.

___________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre Iubire

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut.”

Flăcăul îşi caută o mireasă iar fata îşi caută un mire. Aceasta e viaţa pământească, binecuvântată de Dumnezeu.

57390

Dar pentru sufletul pe care şi l-a ales Domnul şi căruia i-a dat să guste dulceaţa iubirii lui Dumnezeu, viaţa pă­mântească nu stă pe acelaşi plan cu iubirea lui Dumnezeu, ci el se îngrijeşte numai de Dumnezeu şi nu se alipeşte de nimic pământesc. Şi dacă se apropie de el gânduri pămân­teşti, el nu se desfată în ele, pentru că nu poate iubi cele pământeşti, ci năzuieşte cu toată dorirea sa spre cele ce­reşti.

Bolnavi, L-au căutat pe Hristos Maica Domnului îm­preună cu Iosif când Acesta a rămas la Ierusalim discu­tând în templu cu bătrânii; şi l-au găsit numai după trei zile.

Cât de întristat trebuie să fi fost sufletul Maicii Dom­nului în acele zile! Ea gândea întru sine: „Unde eşti Fiul meu prea iubit? Unde eşti scumpa mea Lumină? Unde eşti pântecul meu preaiubit?”

Aşa trebuie să caute fiecare suflet pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei, până ce-L va găsi.

Sufletul care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu în Du­hul Sfânt încearcă în ceasul morţii o anume frică atunci când îngerii îl duc spre Domnul, deoarece, trăind în lume, se ştie vinovat de păcate. Dar când vede pe Domnul, se bucură de Faţa Lui milostivă şi blândă, căci după mulţi­mea blândeţii şi iubirii Lui, Domnul nu-şi mai aduce amin­te de păcatele sale.

De la prima privire spre Domnul, în suflet pătrunde iu­birea Domnului, şi de la iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt se preschimbă cu totul.

Părinţii noştri s-au mutat de pe pământ în cer. Ce fac ei acolo sus? Rămân în iubirea lui Dumnezeu şi văd fru­museţea Feţei Lui. Frumuseţea Domnului umple tot su­fletul de bucurie şi iubire. Aceeaşi frumuseţe e cunoscută şi pe pământ, dar numai în parte, căci trupul slăbănog nu poate purta iubirea desăvârşită. Pe pământ Domnul dă sufletului să o poarte numai pe cât o poate purta şi pe cât va voi să i-o dea mâna darnică a Domnului.

Sufletul meu se apropie de moarte şi doreşte cu tărie să vadă pe Domnul şi să rămână cu El în veci.

Domnul mi-a iertat mulţime de păcate şi mi-a dat să cunosc prin Duhul Sfânt cât de mult iubeşte El pe om.

Cerul întreg se minunează de întruparea Domnului: cum El, Stăpânul Cel Mare, a venit să ne mântuiască pe noi păcătoşii, şi să ne câştige odihnă veşnică prin pătimi­rile Sale, şi sufletul meu nu mai vrea să se gândească la nimic pământesc, ci e atras acolo unde e Domnul.

Dragi inimii sunt cuvintele Domnului, când Duhul Sfânt dă sufletului să le înţeleagă. Când Domnul trăia pe pă­mânt, mulţimi de oameni mergeau după El; zile întregi ei nu se puteau dezlipi de Domnul, ci ascultau flămânde dul­cile Sale cuvinte.

Sufletul iubeşte pe Domnul şi tot ceea ce-1 împiedică să se gândească la Dumnezeu îl întristează. Şi dacă încă de pe pământ sufletul gustă atât de tare dulceaţa Duhului Sfânt, cât de mare va fi atunci desfătarea lui acolo!

„O, Doamne, cum iubeşti zidirea Ta!”

„Privirea Ta liniştită şi blândă sufletul n-o poate uita.”

Ziua toată şi noaptea întreagă sufletul meu se îngrijeş­te de Tine, Doamne, şi Te caut pe Tine. Duhul Tău mă atra­ge să Te caut şi amintirea Ta veseleşte mintea mea. Sufle­tul meu Te-a iubit şi se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu, şi până la lacrimi tânjesc după Tine. Chiar dacă totul ar fi frumos în lume, de nimic pământesc nu mă îngrijesc şi sufletul meu doreşte numai pe Domnul.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu nu mai poate fi mulţumit cu nimic de pe pământ, ci, ca un prunc care s-a pierdut de mama sa, se avântă necontenit spre Domnul şi strigă:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut.”

Din iubire pentru Domnul sufletul ajunge ca unul ce şi-a pierdut minţile: şade, tace şi nu mai vrea să vorbeas­că; se uită la lume şi n-o doreşte şi nici nu o vede. Şi oa­menii nu ştiu că el vede pe Domnul Cel Iubit; sufletul nu mai vrea să se gândească deloc la lumea lăsată în urmă şi uitată, pentru că în ea nu e nici o dulceaţă.

Aşa se întâmplă cu sufletul care a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt.

„Doamne, dă această iubire în toată lumea Ta!”. „Duhule Sfinte, vino şi Te sălăşluieşte în noi, ca toţi cu un glas să slăvim pe Făcătorul nostru, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.”

_____________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire