Arhive pe categorii: Despre monahi

„Intariturile” si „decoratiile” monahului

Monahul cugetă la legea Domnului ziua şi noaptea; de asemenea, el duce zi şi noapte un război necontenit cu ne­prietenul. El trebuie să cucerească şapte „întărituri”:

Prima întăritură – să-şi taie voia proprie.

A doua întăritură – să se predea ascultării de „bătrâ­nul” [„stareţul”] său.

A treia întăritură – să se usuce pe sine însuşi de dragul lui Dumnezeu.

A patra întăritură – să iubească sărăcia.

A cincea întăritură – să-şi biruie iubirea de sine.

A şasea întăritură – să se smerească.

A şaptea întăritură – să-şi predea sufletul lui Dumne­zeu, adică să lase orice lucru pe seama voii lui Dumnezeu.

Să vedem acum ce „decoraţii” pentru biruinţă primeşte monahul de la Domnul încă de pe pământ:

Prima – pacea conştiinţei.

A doua – sufletul şi trupul au pacea care vine de la Domnul.

A treia – sufletul iubeşte pe Domnul şi văzându-L, gân­deşte că Domnul ne iubeşte.

A patra – din iubirea lui Dumnezeu sufletul iubeşte pe aproapele lui ca pe sine însuşi.

A cincea – sufletul îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi vede măreţia lui Dumnezeu şi mila Lui.

A şasea – sufletul merge pe pământ şi lucrează cu mâi­nile, dar mintea e în Dumnezeu şi văzându-L, uită pămân­tul, pentru că iubirea lui Dumnezeu atrage sufletul să iu­bească pe Cel Iubit.

A şaptea – sufletul simte harul lui Dumnezeu în gân­durile lui.

A opta – sufletul simte harul în inima lui.

A noua – sufletul simte harul şi în trupul lui.

A zecea – iubirea lui Dumnezeu îi deschide împărăţia cerurilor şi sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cum este Domnul nostru.

Pentru cele scrise de mine, vouă, celor ce mă veţi citi, vă cer iertare pentru toate greşelile mele şi vă cer să vă ru­gaţi pentru mine.siluan33

Dar am scris acestea atras de iubirea lui Dumnezeu de care nu mă ştiu sătura. Şed la masă şi tot sufletul meu e ocupat de Dumnezeu şi nici un gând viclean nu se apropie de mine şi nu-mi împiedică mintea să scriu despre Dom­nul pe Care-L iubesc. Când scriu un cuvânt, nu ştiu care va fi următorul, ci acesta se naşte în mine şi eu îl scriu. Dar când sfârşesc de scris, gândurile vin din nou şi tulbu­ră mintea mea cea slabă şi neputincioasă, iar atunci plâng Domnului Cel Milostiv şi Domnul mă miluieşte pe mine, zidirea Sa cea căzută.

_____________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre monahi

„Cât de mare este harul Duhului Sfânt în monahi!”

Pe 14 septembrie 1932 a avut loc la Muntele Athos un puternic cutremur de pământ. El s-a produs în timpul nopţii, la ceasul al patrulea [din noapte], în timpul prive­gherii praznicului înălţării Sfintei Cruci. Mă găseam în strană alături de părintele egumen, iar acesta stătea chiar lângă locul unde spovedea. O cărămidă s-a desprins din tavan şi a   căzut în acest loc împreună cu mult moloz. La început am fost puţin înfricoşat, dar repede m-am liniştit şi am zis egumenului: „Iată că Domnul Cel Milostiv vrea ca noi să ne pocăim”. Şi m-am uitat la ceilalţi monahi aflaţi în biserică şi puţini se temeau; şase oameni au ieşit din biserică, dar ceilalţi au rămas la locul lor, iar priveghe­rea a continuat după rânduială la fel de liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi m-am gândit: „Cât de mare este harul Duhului Sfânt în monahi!” Pentru că avusese loc un puternic cutremur de pământ, întreagă uriaşa clă­dire a mănăstirii se zdruncina, tencuiala cădea, candela­brele, candelele şi lumânările se legănau, clopotele din clopotniţă începuseră să sune şi însuşi marele clopot s-a auzit sunând şi el o dată din cauza puterii năprasnice a zdruncinăturilor, iar ei stăteau liniştiţi. Şi m-am gândit iarăşi:

„Sufletul care a cunoscut pe Domnul nu se teme de nimic, afară de păcat, şi îndeosebi de păcatul mândriei. El ştie că Domnul ne iubeşte, iar dacă El ne iubeşte, de ce să ne temem? Domnul Cel Milostiv ne-a trimis prin aceasta povaţa:

« Copiii mei, pocăiţi-vă şi trăiţi în iubire, fiţi ascul­tători şi înfrânaţi, învăţaţi de la Mine smerenia şi blânde­ţea şi veţi afla odihnă sufletelor voastre » [Mt 11, 28].

_______________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre monahi

Un monah tânăr

Iţi mulţumesc, Doamne, că ai trimis azi la mine pe ro­bul Tău, un tânăr monah, al cărui nume îl ascund ca să nu cadă din pricina slavei deşarte şi viaţa lui sfântă să se iro82845­sească. Vorbeam împreună despre iubire şi acest tânăr monah mi-a spus că în cei treizeci de ani ai vieţii sale nu întristase pe nimeni. L-am privit şi sufletul meu s-a smerit până în ţărână înaintea lui.

Din copilărie sufletul lui iubea pe Dumnezeu, şi el, vă­zând cu duhul pe Domnul, n-a întristat niciodată pe ni­meni şi de aceea Domnul l-a ferit de păcate.

Pentru astfel de oameni, cred, ţine Domnul lumea, pen­tru că sunt atât de dragi lui Dumnezeu, şi Dumnezeu as­cultă pururea pe robii Săi cei smeriţi şi nouă tuturor ne merge bine pentru rugăciunile lor.

Iţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai făcut cunoscut pe ro­bul Tău. Şi câţi sfinţi nu sunt pe care nu-i putem cunoaşte, dar sufletul simte apropierea sfinţilor şi se preschimbă în smerenia Duhului lui Hristos. In sfinţi viază Duhul lui Dumnezeu, şi sufletul simte venirea Lui.

Doamne, fă ca toţi oamenii să fie asemenea acestui tâ­năr monah. Lumea întreagă ar străluci atunci de slavă, pentru că harul lui Dumnezeu ar prisosi în lume. Duhul Sfânt dă sufletului să cunoască iubirea lui Dumnezeu şi dragostea de oameni. Duhul Sfânt învaţă sufletul blânde­ţea şi smerenia, şi în Dumnezeu el îşi găseşte odihna şi uită toate amărăciunile acestei lumi, pentru că îl mângâie Duhul Sfânt. Sufletele sfinţilor gustă Duhul Sfânt încă de pe pământ. Aceasta e „împărăţia lui Dumnezeu” care este „înăuntrul nostru”, după cum spune Domnul [Lc 17, 21].

Astăzi am vorbit cu părintele (N) despre nobleţea [boie­ria] sufletului. El este într-adevăr nobil, pentru că a primit nobleţea de la Domnul însuşi, Care i-a dat-o pentru că o iubea. Şi noi trebuie să o păstrăm; dar să păstrăm înainte de toate acea nobleţe pe care o dă sufletului Domnul.

Când, după înviere, Domnul S-a arătat ucenicilor Lui şi a început să vorbească cu Petru, nu i-a făcut nici un reproş, ci l-a întrebat cu mărinimie: „Mă iubeşti tu pe Mine?” [In 21,15]. Acest cuvânt blând de iubire părintească al Dom­nului ne învaţă să facem la fel cu oamenii, când cineva ne supără. în aceasta stă nobleţea [boieria] lui Hristos, şi ea e de neînţeles pentru om şi se face cunoscută numai prin Duhul Sfânt.

Slavă Domnului şi milostivirii Lui că ne povăţuieşte prin Duhul Sfânt, altfel n-am şti cum este Domnul nostru.

___________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre monahi

Economul mănăstirii 

Mulţi monahi spun că economul n-are când să se roa­ge şi că nu poate păzi pacea sufletului, pentru că toată ziua el trebuie să fie cu oamenii. Dar eu spun că dacă va iubi pe88964 (1) oameni şi va gândi despre muncitorii lui: „Domnul iubeşte făpturile Sale”, Domnul îi va da rugăciunea neîncetată, fi­indcă la Domnul toate sunt cu putinţă.

Economul trebuie să iubească şi să-i fie milă de mun­citorii săi şi să se roage pentru ei: „Doamne, veseleşte su­fletele întristate ale acestor oameni sărmani, trimite-le lor Duhul Tău, pe Sfântul Mângâietor!” Şi atunci sufletul lui va trăi ca într-o pustie liniştită şi Domnul îi va da rugă­ciune, străpungere [a inimii] şi lacrimi, şi harul Duhului Sfânt va via în chip simţit în el şi sufletul lui va simţi lă­murit ajutorul lui Dumnezeu.

S-a petrecut la noi următoarea întâmplare. Economul mănăstirii a trimis un muncitor la un lucru oarecare, dar muncitorul, din lipsă de experienţă, n-a vrut să se ducă. Economul i-a zis: „Du-te!” Atunci muncitorul s-a înfuriat şi în faţa tuturor celor ce erau acolo, ca la vreo patruzeci de oameni, l-a făcut pe econom „câine”. Dar economului i s-a făcut milă de muncitor, i-a dat ceai şi zahăr şi i-a spus: „Cheamă-mă întotdeauna „câine””. Şi dintr-o dată munci­torul a fost cuprins de o asemenea ruşine, că faţa lui s-a în­roşit cu totul şi, mai apoi, a fost cel mai ascultător dintre toţi.

E atât de bine să trăieşti cu iubire; atunci Domnul te aju­tă cu harul Său şi-ţi dă o rugăciune fierbinte pentru oa­meni. Dar dacă economul se va înfuria, atunci îşi va vătă­ma sufletul său şi-i va tulbura şi pe alţii prin mânia lui.

Experienţa multor ani mi-a arătat că economul trebuie să-i iubească pe oameni aşa cum o mamă îşi iubeşte copiii, iar dacă cineva nu este ascultător, el trebuie să se roage din inimă lui Dumnezeu: „Doamne, luminează pe robul Tău, căci îl iubeşti pe el”, şi atunci rugăciunea ta va fi de folos pentru el şi tu însuţi vei cunoaşte cât de bine e să te rogi pentru muncitori.

Toţi vor iubi un econom bun, pentru că tuturor le place când sunt luaţi cu blândeţe. Experienţa mi-a arătat că nu trebuie să gândeşti rău despre nici un om, căci pentru aceasta harul Duhului Sfânt pleacă din suflet. Dar dacă îi iubim pe oameni, Domnul ne va da rugăciunea aşa încât, chiar şi în mijlocul oamenilor, sufletul va putea striga ne­încetat către Dumnezeu.

__________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre monahi

„Roagă-te ca necazurile tale să se împuţineze”

Noi, monahii, ducem un război duhovnicesc. Un soldat care mergea la Salonic a venit să mă vadă la magazie. Su­fletul meu l88332-a îndrăgit şi i-am zis:

„Roagă-te ca necazurile tale să se împuţineze”.

Dar el mi-a zis:

„Am învăţat să mă rog la război. Am luat parte la multe bătălii. Gloanţele plo­uau în jurul meu, dar am rămas în viaţă… Iată cum mă rugam lui Dumnezeu:„Doamne, miluieşte!”

 Mă uitam la el când îmi arăta cum se ruga şi se vedea limpede că era cu totul cufundat în rugăciune; şi Domnul l-a păzit.

Aşa se ruga el în nevoi la război, unde e omorât numai trupul, dar noi, monahii, ducem înăuntrul nostru un altfel de război, în care poate pieri sufletul; de aceea trebuie să ne rugăm încă şi mai mult şi cu mai multă râvnă ca sufle­tul nostru să fie cu Domnul. Nu trebuie numai să alergăm la El, ci să fim neîncetat în El; aşa cum îngerii slujesc lui Dumnezeu pururea, aşa şi monahul trebuie să rămână tot­deauna cu mintea în Dumnezeu şi să cugete la legea Lui ziua şi noaptea.

Legea lui Dumnezeu se aseamănă cu o mare şi prea­frumoasă grădină în care vieţuiesc însuşi Domnul şi toţi sfinţii Lui: prorocii, apostolii, sfinţiţii ierarhi, mucenicii, cuvioşii postitori în smerenie; pe toţi i-a strâns în chip minunat milostivirea lui Dumnezeu, şi sufletul se bucură de această sfântă, mare şi minunată adunare.

Mulţi vor să cunoască şi să vadă împăraţi, care sunt nişte oameni muritori, dar a cunoaşte pe Domnul, împă­ratul slavei veşnice, e mai de preţ decât orice.

O, fraţilor, citiţi mai mult Evangheliile, Epistolele Apos­tolilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi; prin această învăţătură sufletul cunoaşte pe Dumnezeu şi mintea e atât de preo­cupată de Domnul, că uită cu desăvârşire lumea, ca şi cum nu s-ar fi născut măcar.

Domnul ne-a dat Evangheliile şi vrea ca noi să le ur­măm, dar, afară de aceasta, Domnul ne învaţă prin harul Său; nu toţi pot înţelege aceasta, ci numai unii: cei care prin smerenie şi-au tăiat voia lor. Noi, însă, trebuie să-i întrebăm pe sfinţii duhovnici şi ei ne vor călăuzi la Hristos, pentru că lor li s-a dat harul de a lega şi dezlega. Mergi la duhovnic cu credinţă şi vei dobândi raiul.

E bine pentru monah să fie ascultător şi să se mărtu­risească sincer, ca duhovnicul să ştie ce gânduri îndrăgeş­te sufletul lui. Un asemenea monah va avea întotdeauna pace în Dumnezeu şi în sufletul lui se vor naşte gânduri dumnezeieşti şi mintea lui se va lumina de aceste gânduri şi inima lui va afla odihnă în Dumnezeu.

Un asemenea monah trăieşte pe pământ în mijlocul amăgirilor şi ispitelor de tot felul, dar nu se teme de ni­mic, pentru că sufletul lui e întărit în Dumnezeu şi-L iu­beşte pe El; toată dorinţa lui e de a şti cum să-şi smerească sufletul, căci Domnul iubeşte sufletul smerit, şi sufletul ştie ce aşteaptă de la el Domnul, pentru că Domnul e învă­ţătorul său.

Chiar şi în vremea noastră sunt mulţi nevoitori [asceţi] plăcuţi lui Dumnezeu, chiar dacă nu fac minuni văzute.

Dar iată o minune a lui Dumnezeu pe care o putem ve­dea în sufletul nostru: dacă sufletul tău se smereşte aşa cum se cuvine, Domnul Cel Milostiv îi dă o mare bucurie şi străpungere [a inimii]; dar dacă sufletul înclină câtuşi de puţin spre mândrie, cade în urât şi în întuneric. Dar ştiu aceasta numai cei ce se nevoiesc.

________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Din categoria Despre monahi

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”

Este cu neputinţă să ne păstrăm pacea sufletească da­că nu veghem asupra minţii noastre, adică dacă nu vom depărta gândurile care nu-I plac lui Dumnezeu şi nu le vom87967 păzi, dimpotrivă, pe cele plăcute lui Dumnezeu. Tre­buie să priveşti cu mintea în inimă, ce anume se lucrează acolo: lucruri de pace sau nu. Dacă nu, atunci vezi cu ce anume ai păcătuit. Pentru pacea sufletească trebuie să fii înfrânat, pentru că pacea se pierde şi din pricina trupului nostru. Nu trebuie să fii curios; nu trebuie să citeşti nici gazete, nici cărţi lumeşti, care pustiesc sufletul şi-i aduc urât şi tulburare. Nu osândi pe alţii, fiindcă adeseori se întâmplă că, fără să-1 cunoaştem pe om, îl vorbim de rău, dar el prin mintea lui e asemenea unui înger. Nu te sili să cunoşti treburi străine, ci numai pe cele ale tale; nu te în­griji decât de ceea ce ţi s-a poruncit de „bătrâni” şi atunci, pentru ascultarea ta, Domnul te va ajuta cu harul Său, şi vei vedea în sufletul tău roadele ascultării: pacea şi rugă­ciunea neîncetată.

In viaţa de obşte harul lui Dumnezeu se pierde înainte de toate pentru că n-am învăţat să iubim pe fratele nostru după porunca Domnului [1 In 4, 21]. Dacă fratele tău te întristează şi în clipa aceea primeşti un gând de mânie împotriva lui sau dacă-l osândeşti ori îl urăşti, vei simţi că harul te-a părăsit şi că pacea a pierit. Pentru pacea sufle­tească trebuie ca sufletul să se obişnuiască să iubească pe acela care l-a întristat şi să se roage de îndată pentru el. Sufletul nu poate avea pace, dacă nu va cere cu toată pute­rea de la Domnul darul de a iubi pe toţi oamenii. Domnul a zis: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” [Mt 5, 44], şi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi, nu va fi pace în suflet. Este neapă­rată nevoie să dobândim ascultare, smerenie şi iubire, alt­fel toate marile noastre nevoinţe şi privegheri vor fi doar spre pierzanie. Un „bătrân” a avut următoarea vedenie: un om căra apă într-un vas al cărui fund era spart; omul îşi dădea multă osteneală, dar toată apa se scurgea şi vasul rămânea gol. Aşa şi noi, trăim în nevoinţă [asceză], dar pierdem o singură virtute, şi pentru ea sufletul stă gol.

Fraţilor, nevoitori [asceţi] ai lui Hristos, să nu slăbim în nevoinţă [asceză] şi în rugăciune, ci să ne păstrăm râv­na toată viaţa. Am cunoscut mulţi monahi care au venit în mănăstire cu sufletul aprins şi mai apoi şi-au pierdut râv­na de la început; dar cunosc şi unii care şi-au păstrat-o până la sfârşit.

Pentru a-ţi păstra râvna, trebuie să-ţi aduci aminte neîn­cetat de Domnul şi să cugeti:

„Sfârşitul meu e aproape şi acum trebuie să mă înfăţişez înaintea Judecăţii lui Dum­nezeu”.

Şi dacă sufletul va fi neîncetat gata să moară, el nu se va mai teme de moarte, ci în smerita rugăciune va veni pocăinţa, iar de la duhul de pocăinţă mintea ta se va curaţi şi nu se va mai lăsa înşelată de lume şi vei iubi pe toţi oa­menii şi vei vărsa lacrimi pentru ei. Dar când le vei dobân­di pe acestea, să ştii că sunt un dar al milei lui Dumnezeu; prin sine însuşi omul nu e nimic decât pământ păcătos.

Am văzut oameni buni când au venit în mănăstire, dar care mai apoi s-au stricat; am văzut şi alţii care au venit răi, mai apoi însă s-au făcut smeriţi şi blânzi, că e o bucurie pentru suflet să se uite la ei. Cunosc un monah care, când era tânăr, înconjura roată satul ca să nu cadă în ispi­tă, dar care, nu de mult, a rămas două ceasuri privind cu poftă mulţimea pasagerilor de pe un vapor şi mi-a spus el însuşi că iubea lumea. Astfel, sufletul monahului se poate schimba şi întoarce spre lume. Şi totuşi, el venise în mă­năstire la şaptesprezece ani şi trăise aici treizeci şi cinci de ani. Din aceasta se vede cât de mult trebuie să ne temem să nu se stingă în noi acel foc care ne-a împins să ne lepă­dăm de lume şi să iubim pe Domnul.

Mulţi monahi cunosc harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este atât de dulce şi iubit sufletului, că la vederea unei fete frumoase omul rămâne fără să fie luptat de poftă; dar cine n-are numai har în suflet, acela se teme de păcat, pentru că simte că păcatul este viu în el şi patimile îl atrag.

__________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre monahi

„Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmaşi”

Aşa cum lui Luca şi Cleopa le ardea inima când Dom­nul mergea împreună cu ei pe cale [Le 24,32], aşa şi acum multor monahi inima le arde de iubire pentru Domnul, şi în84186 duh smerit şi în iubire sufletul lor se alipeşte de Unul Dumnezeu. Dar sufletul monahului împătimit după bani sau lucruri sau îndeobşte după orice lucru pământesc nu poate iubi pe Dumnezeu cum trebuie, pentru că mintea lui e împărţită între Dumnezeu şi lucruri, iar Domnul a spus că nu putem sluji la doi domni [Mt 6, 24]. Tot aşa şi cu mirenii: mintea lor e ocupată de cele pământeşti şi nu pot iubi pe Dumnezeu aşa cum îl iubesc monahii.

Chiar dacă se gândeşte la cele pământeşti, monahul o face numai în măsura în care acest lucru e de trebuinţă pentru viaţa trupească, dar duhul lui arde de iubire pentru Dumnezeu; deşi lucrează cu mâinile, cu mintea el rămâne în Dumnezeu. Aşa cum Sfinţii Apostoli grăiau cuvânt po­porului, dar sufletul lor era întreg în Dumnezeu, pentru că Duhul lui Dumnezeu era viu în ei şi călăuzea mintea şi inima lor, aşa şi monahul, chiar dacă cu trupul sade într-o chilie mică şi săracă, cu duhul el vede slava lui Dumnezeu, în toate el îşi păzeşte curată conştiinţa ca să nu supere pe fratele şi să nu întristeze prin vreun gând rău pe Duhul Sfânt Care este în el [cf. Ef 4, 30]. El smereşte sufletul său şi prin smerenie îndepărtează pe vrăjmaşi atât de la sine însuşi, cât şi de la oamenii care cer rugăciunile lui.

Sunt monahi care cunosc pe Dumnezeu, cunosc şi pe Maica Domnului, pe sfinţii îngeri şi raiul, dar cunosc şi pe demoni şi chinurile iadului, şi cunosc aceasta din expe­rienţă.

În Duhul Sfânt sufletul cunoaşte pe Dumnezeu. Duhul Sfânt ne dă, pe cât e cu putinţă acest lucru, să cunoaştem încă de aici deplinătatea bucuriei raiului, pe care fără ha­rul lui Dumnezeu omul n-ar putea-o purta, ci ar muri.

Monahul cu multă experienţă duce luptă cu vrăjmaşul mândriei, şi Duhul Sfânt îl învaţă, îl povăţuieşte şi-i dă pu­terea de a-l birui. Monahul înţelept izgoneşte prin smere­nie orice înălţare şi mândrie. El spune:

„Nu sunt vrednic de Dumnezeu şi de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului şi voi arde veşnic în foc. Sunt cu adevărat mai rău decât toţi şi nevrednic să fiu miluit”.

Duhul Sfânt îl învaţă să gândească aşa despre sine în­suşi; şi Domnul se bucură pentru noi când ne smerim şi ne osândim pe noi înşine şi dă sufletului harul Său.

Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmaşi. Dar cel ce se socoteşte în inima sa vrednic de focul cel veşnic, nici un vrăjmaş nu se poate apropia şi nici un gând lumesc nu pătrunde în sufletul lui, ci toată mintea şi toată inima lui rămân în Dumnezeu. Iar cine a cunoscut pe Du­hul Sfânt şi a fost învăţat de El smerenia, acela a ajuns asemenea învăţătorului său, Iisus Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, şi s-a asemănat Lui.

Noi toţi, care urmăm lui Hristos, norodul ales de Dum­nezeu şi deosebit al monahilor, ducem o luptă cu vrăjma­şul. Suntem în război şi straja noastră e de fiecare zi şi de fiecare ceas. Pe cel căruia îi place să-şi taie voia proprie, pe acela vrăjmaşul nu-l răpune; dar pentru a birui pe vrăj­maşul trebuie să ne învăţăm smerenia lui Hristos, iar sufle­tul care are această smerenie, acela a biruit pe vrăjmaşul..

Dar să nu deznădăjduim, pentru că Domnul e nemăsu­rat de milostiv şi ne iubeşte.

Prin harul Sfântului Duh, Dumnezeu dă sufletului să cunoască ce rugăciune este începătoare, care e de mijloc şi care este desăvârşită. Dar şi rugăciunea desăvârşită Dom­nul n-o ascultă pentru că sufletul ar fi desăvârşit, ci pentru că El este milostiv şi vrea, ca o mamă iubitoare de copii, să mângâie sufletul, ca el să ardă şi mai mult şi să nu cu­noască odihna nici ziua, nici noaptea.

Rugăciunea curată are nevoie de pacea sufletului, dar nu poate fi pace în suflet fără ascultare şi înfrânare.

Sfinţii Părinţi pun ascultarea mai presus decât postul şi rugăciunea, pentru că fără ascultare omul poate crede de­spre sine însuşi că e un nevoitor [ascet] şi un rugător, dar cine şi-a tăiat voia sa întru toate înaintea „bătrânului” [„sta­reţului”] şi a duhovnicului său, acela are mintea curată.

Monahul neascultător nu va şti niciodată ce este rugă­ciunea curată. Omul mândru şi căruia îi place să-şi facă voia proprie, chiar dacă a trăit o sută de ani în mănăstire, nu va cunoaşte nimic duhovnicesc, pentru că prin neas­cultarea sa întristează pe „bătrâni” [„stareţi”] şi, în ei, pe Dumnezeu.

Vai monahului care n-ascultă de „bătrâni” [„stareţi]. Mai bine ar fi fost să rămână în lume. Dar, chiar şi în lu­me, oamenii ascultă de părinţii lor şi îi cinstesc pe cei bă­trâni, se supun stăpânilor şi ascultă de mai-marii lor.

Vai nouă! Domnul, împăratul cerului şi al pământului şi a toată lumea, S-a smerit pe Sine însuşi şi S-a supus Maicii Sale şi Sfântului Iosif, dar noi nu vrem să ascultăm de „bătrânul” [„stareţul”] nostru pe care-l iubeşte Domnul şi căruia El ne-a încredinţat. Dacă „bătrânul” are un carac­ter rău, măcar că aceasta este o mare pacoste pentru as­cultător, acesta trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru el întru smerenia duhului, şi atunci Domnul va milui şi pe ascultător şi pe „bătrân”.

__________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre monahi