Arhive pe categorii: Despre mândrie

“Fericiţi cei ce nu au văzut, şi au crezut”

Câtă vreme mândria în om este puternică el poate fi supus atacurilor unei deosebit de chinuitoare deznădejdi, a iadului, care scâlciază toate închipuirile despre Dumnezeu şi despre căile proniei Sale. Sufletul mândru, petrecând în suferinţă apăsătoare şi în întunerecul iadului, socoteşte pe Dumnezeu ca fiind pricina chinurilor sale şi Îl gândeşte ca fiind nesfârşit de crud. Lipsit de adevărata viaţă în Dumnezeu, el cântăreşte toate din punctul de vedere al stării sale bolnăvicios-suferinde, şi începe să-şi urască şi propria viaţă, şi îndeobşte toată fiinţarea lumii. Rămânând în afara luminii Dumnezeieşti, în deznădejdea sa ajunge până la a-şi închipui însăşi fiinţarea lui Dumnezeu ca fiind o totală absurditate, fapt ce îi măreşte tot mai mult scârba faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ce înseamnă a fiinţa.

De o astfel de deznădejde şi ură omul scapă prin credinţă, căci prin credinţă se mântuieşte; credinţă în dragostea şi milosârdia lui Dumnezeu, credinţă în cuvântul Său, credinţă în mărturia Părinţilor Bisericii. Poate că cei mai mulţi dintre creştinii evlavioşi nu şi-au trăit învierea de-a lungul vieţii lor, însă credinţa în ea îi păzeşte. Despre această credinţă adeseori vorbea Stareţul, citând cuvântul Domnului: “Fericiţi cei ce nu au văzut, şi au crezut” (Io. 20:29). Vine ceasul când această credinţă duce pe om din întunerecul şi stâmtorarea robiei în întinderile adevăratei, nestricăcioasei vieţi, a cărei măreţie este una cu totul aparte, neasemănătoare cu ideea omenească obişnuită privind măreţia şi frumuseţea.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Despre mândrie

Mândria este începutul păcatului

<Vrăjmaşul a căzut din mândrie>>.

Mândria este începutul păcatului; ea cuprinde toate aspectele răului: slava deşartă, iubirea de slavă, iubirea de stăpânire, răceala, cruzimea, nepăsarea faţă de suferinţele aproapelui; visătoria minţii, înteţita lucrare a închipuirii, expresia diavolească a ochilor, trăsătura diavolească a întregii înfăţişări; întunecarea, strânsoarea, deznădăjduirea, ura; zavistia, simţământul de josnicie şi, la mulţi, răbufnirea poftei trupeşti; apăsătoarea nelinişte lăuntrică, neascultarea, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a-şi pune capăt vieţii; şi în sfârşit, nu arareori, deplina nebunie. Iată semnele duhovniciei demonice. Dar câtă vreme nu răbufnesc în afară limpede, la mulţi ele rămân neobservate.

Nu neapărat toate semnele pomenite vor caracteriza pe cel ce s-a <<înşelat>> cu gânduri, sau cu vedenii, sau cu <<descoperiri>> drăceşti. La unii precumpăneşte megalomania, iubirea de slavă şi iubirea de stăpânire; la alţii – apăsarea, deznădejdea, neliniştea ascunsă; la alţii – zavistia, sau întunecarea şi ura; la mulţi – pofta trupească. Dar în toţi neapărat va fi prezentă închipuirea şi o mândrie ce se poate ascunde până şi în chipul ultimei slugărnicii.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre mândrie