„Roagă-te ca necazurile tale să se împuţineze”

Noi, monahii, ducem un război duhovnicesc. Un soldat care mergea la Salonic a venit să mă vadă la magazie. Su­fletul meu l88332-a îndrăgit şi i-am zis:

„Roagă-te ca necazurile tale să se împuţineze”.

Dar el mi-a zis:

„Am învăţat să mă rog la război. Am luat parte la multe bătălii. Gloanţele plo­uau în jurul meu, dar am rămas în viaţă… Iată cum mă rugam lui Dumnezeu:„Doamne, miluieşte!”

 Mă uitam la el când îmi arăta cum se ruga şi se vedea limpede că era cu totul cufundat în rugăciune; şi Domnul l-a păzit.

Aşa se ruga el în nevoi la război, unde e omorât numai trupul, dar noi, monahii, ducem înăuntrul nostru un altfel de război, în care poate pieri sufletul; de aceea trebuie să ne rugăm încă şi mai mult şi cu mai multă râvnă ca sufle­tul nostru să fie cu Domnul. Nu trebuie numai să alergăm la El, ci să fim neîncetat în El; aşa cum îngerii slujesc lui Dumnezeu pururea, aşa şi monahul trebuie să rămână tot­deauna cu mintea în Dumnezeu şi să cugete la legea Lui ziua şi noaptea.

Legea lui Dumnezeu se aseamănă cu o mare şi prea­frumoasă grădină în care vieţuiesc însuşi Domnul şi toţi sfinţii Lui: prorocii, apostolii, sfinţiţii ierarhi, mucenicii, cuvioşii postitori în smerenie; pe toţi i-a strâns în chip minunat milostivirea lui Dumnezeu, şi sufletul se bucură de această sfântă, mare şi minunată adunare.

Mulţi vor să cunoască şi să vadă împăraţi, care sunt nişte oameni muritori, dar a cunoaşte pe Domnul, împă­ratul slavei veşnice, e mai de preţ decât orice.

O, fraţilor, citiţi mai mult Evangheliile, Epistolele Apos­tolilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi; prin această învăţătură sufletul cunoaşte pe Dumnezeu şi mintea e atât de preo­cupată de Domnul, că uită cu desăvârşire lumea, ca şi cum nu s-ar fi născut măcar.

Domnul ne-a dat Evangheliile şi vrea ca noi să le ur­măm, dar, afară de aceasta, Domnul ne învaţă prin harul Său; nu toţi pot înţelege aceasta, ci numai unii: cei care prin smerenie şi-au tăiat voia lor. Noi, însă, trebuie să-i întrebăm pe sfinţii duhovnici şi ei ne vor călăuzi la Hristos, pentru că lor li s-a dat harul de a lega şi dezlega. Mergi la duhovnic cu credinţă şi vei dobândi raiul.

E bine pentru monah să fie ascultător şi să se mărtu­risească sincer, ca duhovnicul să ştie ce gânduri îndrăgeş­te sufletul lui. Un asemenea monah va avea întotdeauna pace în Dumnezeu şi în sufletul lui se vor naşte gânduri dumnezeieşti şi mintea lui se va lumina de aceste gânduri şi inima lui va afla odihnă în Dumnezeu.

Un asemenea monah trăieşte pe pământ în mijlocul amăgirilor şi ispitelor de tot felul, dar nu se teme de ni­mic, pentru că sufletul lui e întărit în Dumnezeu şi-L iu­beşte pe El; toată dorinţa lui e de a şti cum să-şi smerească sufletul, căci Domnul iubeşte sufletul smerit, şi sufletul ştie ce aşteaptă de la el Domnul, pentru că Domnul e învă­ţătorul său.

Chiar şi în vremea noastră sunt mulţi nevoitori [asceţi] plăcuţi lui Dumnezeu, chiar dacă nu fac minuni văzute.

Dar iată o minune a lui Dumnezeu pe care o putem ve­dea în sufletul nostru: dacă sufletul tău se smereşte aşa cum se cuvine, Domnul Cel Milostiv îi dă o mare bucurie şi străpungere [a inimii]; dar dacă sufletul înclină câtuşi de puţin spre mândrie, cade în urât şi în întuneric. Dar ştiu aceasta numai cei ce se nevoiesc.

________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Filed under Despre monahi

„Doamne, dă-mi lacrimi ca sufletul meu să plângă din iubire pentru fratele ziua şi noaptea!”

Sufletul căruia îi place să osândească pe oameni sau care e neascultător sau neînfrânat sau care a lăsat pocăin­ţa, nu poate să scape de cursele demonilor şi să se elibere­ze de gândurile rele; dar dacă plânge pentru păcatele sale şi iubeşte pe fratele, Domnul îi va da lacrimi pentru în­treaga lume.

„Doamne, dă-mi lacrimi ca sufletul meu să plângă din iubire pentru fratele ziua şi noaptea!”

Şi, iată, Domnul ascultă rugăciunea şi dă sufletului la­crimi mari.

Domnul ne iubeşte atunci când în rugăciune vărsăm la­crimi din iubire şi ne ascultă cu milostivire.

Mergeam într-o zi de-a lungul unui câmp, ducându-mă de la tabăra Ustijorsk, unde staţiona batalionul nos­tru de geniu, spre satul Kolpino, ca să pun la poştă nişte bani pe care voiam să-i trimit la Sfântul Munte; dar pe drum s-a repezit drept spre mine un câine turbat şi, când a ajuns aproape de mine, am spus numai: „Doamne, miluieşte!”, şi la aceste cuvinte o putere nevăzută a împins câinele deoparte, ca şi cum s-ar fi izbit de ceva şi, ocolindu-mă, s-a îndreptat spre Kolpino. Acolo a muşcat pe mulţi şi a pricinuit mult rău la oameni şi la oi.

Din această întâmplare am înţeles cât de aproape este Domnul de omul păcătos şi cât de repede ascultă rugăciu­nea lui.

Intr-o zi, fără vreo nevoie anume am omorât o muscă şi ea, nenorocita, se ţâra în chinuri pe pământ; trei zile du­pă aceea am plâns pentru cruzimea mea faţă de o făptură a Domnului, şi din acea clipă îmi aduc aminte pururea de această întâmplare.

La mine în magazie, pe balconul depozitului, erau nişte lilieci, şi într-o zi am vărsat peste ei apă clocotită, şi iarăşi am vărsat multe lacrimi pentru aceasta, şi de atunci n-am mai făcut rău nici unei făpturi.

Intr-o zi, mergând de la mănăstire spre Vechiul Russikon, am văzut pe cărare un şarpe tăiat în bucăţi şi fiecare din ele se zbătea încă în convulsii, şi am fost cuprins de milă pentru întreaga zidire, pentru fiecare făptură care suferă şi am suspinat mult înaintea lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu învaţă sufletul să iubească tot ce-i viu, aşa încât el nu vrea să mai vatăme nici măcar o frunză verde dintr-un pom şi nu mai vrea să strivească nici o floare a câmpului. Astfel, Duhul lui Dumnezeu ne învaţă iubirea pentru toate şi atunci sufletul sufera împreună cu fiece fiinţă, iubeşte chiar şi pe vrăjmaşi şi plânge chiar şi pentru demoni, pentru că au căzut din bine.

De aceea, Domnul ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi şi Duhul lui Dumnezeu ne dă puterea de a-i iubi. Şi dacă suntem neputincioşi şi nu este în noi iubire, să rugăm fierbinte pe Domnul, pe Preacurata Lui Maică şi pe toţi sfin­ţii şi întru toate ne va ajuta Domnul, Care ne iubeşte atât de mult; şi când atinge El sufletul şi trupul, totul în noi se schimbă şi este mare bucurie în suflet, fiindcă îl cunoaşte pe Făcătorul Său şi milostivirea Lui cea neînţeleasă.

______________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Filed under Despre războiul duhovnicesc

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”

Este cu neputinţă să ne păstrăm pacea sufletească da­că nu veghem asupra minţii noastre, adică dacă nu vom depărta gândurile care nu-I plac lui Dumnezeu şi nu le vom87967 păzi, dimpotrivă, pe cele plăcute lui Dumnezeu. Tre­buie să priveşti cu mintea în inimă, ce anume se lucrează acolo: lucruri de pace sau nu. Dacă nu, atunci vezi cu ce anume ai păcătuit. Pentru pacea sufletească trebuie să fii înfrânat, pentru că pacea se pierde şi din pricina trupului nostru. Nu trebuie să fii curios; nu trebuie să citeşti nici gazete, nici cărţi lumeşti, care pustiesc sufletul şi-i aduc urât şi tulburare. Nu osândi pe alţii, fiindcă adeseori se întâmplă că, fără să-1 cunoaştem pe om, îl vorbim de rău, dar el prin mintea lui e asemenea unui înger. Nu te sili să cunoşti treburi străine, ci numai pe cele ale tale; nu te în­griji decât de ceea ce ţi s-a poruncit de „bătrâni” şi atunci, pentru ascultarea ta, Domnul te va ajuta cu harul Său, şi vei vedea în sufletul tău roadele ascultării: pacea şi rugă­ciunea neîncetată.

In viaţa de obşte harul lui Dumnezeu se pierde înainte de toate pentru că n-am învăţat să iubim pe fratele nostru după porunca Domnului [1 In 4, 21]. Dacă fratele tău te întristează şi în clipa aceea primeşti un gând de mânie împotriva lui sau dacă-l osândeşti ori îl urăşti, vei simţi că harul te-a părăsit şi că pacea a pierit. Pentru pacea sufle­tească trebuie ca sufletul să se obişnuiască să iubească pe acela care l-a întristat şi să se roage de îndată pentru el. Sufletul nu poate avea pace, dacă nu va cere cu toată pute­rea de la Domnul darul de a iubi pe toţi oamenii. Domnul a zis: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” [Mt 5, 44], şi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi, nu va fi pace în suflet. Este neapă­rată nevoie să dobândim ascultare, smerenie şi iubire, alt­fel toate marile noastre nevoinţe şi privegheri vor fi doar spre pierzanie. Un „bătrân” a avut următoarea vedenie: un om căra apă într-un vas al cărui fund era spart; omul îşi dădea multă osteneală, dar toată apa se scurgea şi vasul rămânea gol. Aşa şi noi, trăim în nevoinţă [asceză], dar pierdem o singură virtute, şi pentru ea sufletul stă gol.

Fraţilor, nevoitori [asceţi] ai lui Hristos, să nu slăbim în nevoinţă [asceză] şi în rugăciune, ci să ne păstrăm râv­na toată viaţa. Am cunoscut mulţi monahi care au venit în mănăstire cu sufletul aprins şi mai apoi şi-au pierdut râv­na de la început; dar cunosc şi unii care şi-au păstrat-o până la sfârşit.

Pentru a-ţi păstra râvna, trebuie să-ţi aduci aminte neîn­cetat de Domnul şi să cugeti:

„Sfârşitul meu e aproape şi acum trebuie să mă înfăţişez înaintea Judecăţii lui Dum­nezeu”.

Şi dacă sufletul va fi neîncetat gata să moară, el nu se va mai teme de moarte, ci în smerita rugăciune va veni pocăinţa, iar de la duhul de pocăinţă mintea ta se va curaţi şi nu se va mai lăsa înşelată de lume şi vei iubi pe toţi oa­menii şi vei vărsa lacrimi pentru ei. Dar când le vei dobân­di pe acestea, să ştii că sunt un dar al milei lui Dumnezeu; prin sine însuşi omul nu e nimic decât pământ păcătos.

Am văzut oameni buni când au venit în mănăstire, dar care mai apoi s-au stricat; am văzut şi alţii care au venit răi, mai apoi însă s-au făcut smeriţi şi blânzi, că e o bucurie pentru suflet să se uite la ei. Cunosc un monah care, când era tânăr, înconjura roată satul ca să nu cadă în ispi­tă, dar care, nu de mult, a rămas două ceasuri privind cu poftă mulţimea pasagerilor de pe un vapor şi mi-a spus el însuşi că iubea lumea. Astfel, sufletul monahului se poate schimba şi întoarce spre lume. Şi totuşi, el venise în mă­năstire la şaptesprezece ani şi trăise aici treizeci şi cinci de ani. Din aceasta se vede cât de mult trebuie să ne temem să nu se stingă în noi acel foc care ne-a împins să ne lepă­dăm de lume şi să iubim pe Domnul.

Mulţi monahi cunosc harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este atât de dulce şi iubit sufletului, că la vederea unei fete frumoase omul rămâne fără să fie luptat de poftă; dar cine n-are numai har în suflet, acela se teme de păcat, pentru că simte că păcatul este viu în el şi patimile îl atrag.

__________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lăsați un comentariu

Filed under Despre monahi

“Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmaşi”

Aşa cum lui Luca şi Cleopa le ardea inima când Dom­nul mergea împreună cu ei pe cale [Le 24,32], aşa şi acum multor monahi inima le arde de iubire pentru Domnul, şi în84186 duh smerit şi în iubire sufletul lor se alipeşte de Unul Dumnezeu. Dar sufletul monahului împătimit după bani sau lucruri sau îndeobşte după orice lucru pământesc nu poate iubi pe Dumnezeu cum trebuie, pentru că mintea lui e împărţită între Dumnezeu şi lucruri, iar Domnul a spus că nu putem sluji la doi domni [Mt 6, 24]. Tot aşa şi cu mirenii: mintea lor e ocupată de cele pământeşti şi nu pot iubi pe Dumnezeu aşa cum îl iubesc monahii.

Chiar dacă se gândeşte la cele pământeşti, monahul o face numai în măsura în care acest lucru e de trebuinţă pentru viaţa trupească, dar duhul lui arde de iubire pentru Dumnezeu; deşi lucrează cu mâinile, cu mintea el rămâne în Dumnezeu. Aşa cum Sfinţii Apostoli grăiau cuvânt po­porului, dar sufletul lor era întreg în Dumnezeu, pentru că Duhul lui Dumnezeu era viu în ei şi călăuzea mintea şi inima lor, aşa şi monahul, chiar dacă cu trupul sade într-o chilie mică şi săracă, cu duhul el vede slava lui Dumnezeu, în toate el îşi păzeşte curată conştiinţa ca să nu supere pe fratele şi să nu întristeze prin vreun gând rău pe Duhul Sfânt Care este în el [cf. Ef 4, 30]. El smereşte sufletul său şi prin smerenie îndepărtează pe vrăjmaşi atât de la sine însuşi, cât şi de la oamenii care cer rugăciunile lui.

Sunt monahi care cunosc pe Dumnezeu, cunosc şi pe Maica Domnului, pe sfinţii îngeri şi raiul, dar cunosc şi pe demoni şi chinurile iadului, şi cunosc aceasta din expe­rienţă.

În Duhul Sfânt sufletul cunoaşte pe Dumnezeu. Duhul Sfânt ne dă, pe cât e cu putinţă acest lucru, să cunoaştem încă de aici deplinătatea bucuriei raiului, pe care fără ha­rul lui Dumnezeu omul n-ar putea-o purta, ci ar muri.

Monahul cu multă experienţă duce luptă cu vrăjmaşul mândriei, şi Duhul Sfânt îl învaţă, îl povăţuieşte şi-i dă pu­terea de a-l birui. Monahul înţelept izgoneşte prin smere­nie orice înălţare şi mândrie. El spune:

„Nu sunt vrednic de Dumnezeu şi de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului şi voi arde veşnic în foc. Sunt cu adevărat mai rău decât toţi şi nevrednic să fiu miluit”.

Duhul Sfânt îl învaţă să gândească aşa despre sine în­suşi; şi Domnul se bucură pentru noi când ne smerim şi ne osândim pe noi înşine şi dă sufletului harul Său.

Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmaşi. Dar cel ce se socoteşte în inima sa vrednic de focul cel veşnic, nici un vrăjmaş nu se poate apropia şi nici un gând lumesc nu pătrunde în sufletul lui, ci toată mintea şi toată inima lui rămân în Dumnezeu. Iar cine a cunoscut pe Du­hul Sfânt şi a fost învăţat de El smerenia, acela a ajuns asemenea învăţătorului său, Iisus Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, şi s-a asemănat Lui.

Noi toţi, care urmăm lui Hristos, norodul ales de Dum­nezeu şi deosebit al monahilor, ducem o luptă cu vrăjma­şul. Suntem în război şi straja noastră e de fiecare zi şi de fiecare ceas. Pe cel căruia îi place să-şi taie voia proprie, pe acela vrăjmaşul nu-l răpune; dar pentru a birui pe vrăj­maşul trebuie să ne învăţăm smerenia lui Hristos, iar sufle­tul care are această smerenie, acela a biruit pe vrăjmaşul..

Dar să nu deznădăjduim, pentru că Domnul e nemăsu­rat de milostiv şi ne iubeşte.

Prin harul Sfântului Duh, Dumnezeu dă sufletului să cunoască ce rugăciune este începătoare, care e de mijloc şi care este desăvârşită. Dar şi rugăciunea desăvârşită Dom­nul n-o ascultă pentru că sufletul ar fi desăvârşit, ci pentru că El este milostiv şi vrea, ca o mamă iubitoare de copii, să mângâie sufletul, ca el să ardă şi mai mult şi să nu cu­noască odihna nici ziua, nici noaptea.

Rugăciunea curată are nevoie de pacea sufletului, dar nu poate fi pace în suflet fără ascultare şi înfrânare.

Sfinţii Părinţi pun ascultarea mai presus decât postul şi rugăciunea, pentru că fără ascultare omul poate crede de­spre sine însuşi că e un nevoitor [ascet] şi un rugător, dar cine şi-a tăiat voia sa întru toate înaintea „bătrânului” [„sta­reţului”] şi a duhovnicului său, acela are mintea curată.

Monahul neascultător nu va şti niciodată ce este rugă­ciunea curată. Omul mândru şi căruia îi place să-şi facă voia proprie, chiar dacă a trăit o sută de ani în mănăstire, nu va cunoaşte nimic duhovnicesc, pentru că prin neas­cultarea sa întristează pe „bătrâni” [„stareţi”] şi, în ei, pe Dumnezeu.

Vai monahului care n-ascultă de „bătrâni” [„stareţi]. Mai bine ar fi fost să rămână în lume. Dar, chiar şi în lu­me, oamenii ascultă de părinţii lor şi îi cinstesc pe cei bă­trâni, se supun stăpânilor şi ascultă de mai-marii lor.

Vai nouă! Domnul, împăratul cerului şi al pământului şi a toată lumea, S-a smerit pe Sine însuşi şi S-a supus Maicii Sale şi Sfântului Iosif, dar noi nu vrem să ascultăm de „bătrânul” [„stareţul”] nostru pe care-l iubeşte Domnul şi căruia El ne-a încredinţat. Dacă „bătrânul” are un carac­ter rău, măcar că aceasta este o mare pacoste pentru as­cultător, acesta trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru el întru smerenia duhului, şi atunci Domnul va milui şi pe ascultător şi pe „bătrân”.

__________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lăsați un comentariu

Filed under Despre monahi

„Doamne, dă-le Duhul Tău Cel Sfânt, ca ei să Te cunoască prin Duhul Sfânt!”

Cunoaşte că atunci când o nenorocire loveşte un norod şi sufletul tău plânge pentru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt69250 se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi. Aşa iubeşte Domnul Cel Milostiv zidi­rea Sa.

Poate va spune cineva: „Cum să mă rog pentru lumea întreagă, când nu mă pot ruga nici pentru mine însumi?” Dar aşa vorbeşte cine n-a înţeles că Domnul ascultă rugăciunile noastre şi ia aminte la ele.

Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta ru­găciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv că noi nu putem să înţelegem sau să ne închi­puim aceasta, şi numai Duhul Sfânt ne descoperă marea Lui iubire.

Celui ce iubeşte pe cei întristaţi, Domnul îi dă o rugă­ciune fierbinte pentru oameni. El se roagă cu lacrimi pen­tru norodul pe care-l iubeşte şi pentru care se întristează, şi această întristare a lui este plăcută lui Dumnezeu.

Domnul îşi alege rugători pentru întreaga lume. Nevoi­torului [ascetului] Parfeni din Kiev [secolul XIX], care do­rea să ştie ce este „schima cea mare” a monahilor, Maica Domnului i-a spus: „Schimnicul e un rugător pentru în­treaga lume”.

Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bu­nătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea aceasta. De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul însuşi vrea să mi­luiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale. Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul cu dorinţa iscată de legătura pă­timaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.

Când rugăciunea izvorăşte numai din întristare faţă de cineva aflat în viaţă sau care a murit, ea este liberă de ori­ce legătură pătimaşă. In această rugăciune sufletul se în­tristează pentru acesta şi se roagă din inimă, iar aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.

Sufletul meu a făcut experienţa şi a văzut o mare milă faţă de mine şi faţă de cei pentru care m-am rugat. Şi am înţeles aşa că atunci când Domnul ne dă întristare pentru cineva şi ne insuflă dorinţa de a ne ruga pentru el, aceasta înseamnă că Domnul vrea să miluiască acel om. De aceea, dacă te întristezi pentru cineva, trebuie să te rogi pentru el, fiindcă atunci Domnul vrea să-l miluiască pentru tine. Tu roagă-te şi Domnul te va asculta şi vei preamări pe Dumnezeu.

Orice mamă când află de copiii ei că sunt în nenorociri suferă greu sau chiar şi moare. Ceva asemănător am în­cercat şi eu. Un copac doborât şi cu toate crengile tăiate a început să se rostogolească cu repeziciune pe coastă spre un om. Il vedeam dar, din pricina marii spaime care m-a cuprins, n-am putut să strig: „Repede, fereşte-te!” Inima mi s-a strâns într-un hohot de plâns şi copacul s-a oprit. Omul era un străin pentru mine; nu-l cunoşteam, dar, da­că ar fi fost rudenie cu mine, nu cred că aş mai fi rămas în viaţă.

Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Dom­nul îl ascultă negreşit.

Un bătrân ieroschimonah, ce trăia la Muntele Athos, a văzut cum urcau la cer rugăciunile monahilor – şi nu mă mir de aceasta. Acelaşi „bătrân” [„stareţ”], în copilărie, vă­zând supărarea tatălui său din pricina unei mari secete care ameninţa să nimicească întreaga recoltă de grâne, s-a dus pe un câmp cu cânepă din grădină şi a început să se roage:

„Doamne, Tu eşti bun, Tu ne-ai făcut, ne hrăneşti şi îmbraci. Tu vezi, Doamne, cum se întristează tatăl meu pentru că nu plouă. Fă să cadă ploaie pe pământ.”

Şi îndată s-au strâns nori şi a căzut ploaie, şi pământul s-a umplut de apă.

Un alt „bătrân” [„stareţ”] ce trăia pe malul mării, lângă un liman, mi-a povestit următoarele:

„Era o noapte întu­necată. Limanul era plin de bărci de pescari. S-a pornit în­să o furtună, a cărei tărie creştea cu repeziciune. Bărcile au început să se lovească unele de altele. Oamenii încer­cau să le lege de mal, dar lucrul era cu neputinţă pe întu­neric şi pe furtună. Toţi se tulburau. Pescarii strigau cu voce tare şi era groaznic să auzi strigătele înspăimântate ale oamenilor. Am simţit o adâncă durere pentru norod şi m-am rugat cu lacrimi: „Doamne, potoleşte furtuna, liniş­teşte valurile, ai milă de oamenii Tăi chinuiţi şi scapă-i!”

Şi îndată furtuna a încetat, marea s-a liniştit şi oamenii, liniştindu-se, au mulţumit lui Dumnezeu.

Odinioară, credeam că Domnul face minuni numai la rugăciunile sfinţilor, dar acum am cunoscut că Domnul fa­ce minuni şi pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smereşte, fiindcă atunci când omul învaţă smerenia, Dom­nul ascultă rugăciunile lui.

Mulţi zic din lipsă de experienţă: Cutare sfânt a făcut o minune, dar eu am cunoscut că Duhul Sfânt Care viază în om săvârşeşte minunile. Domnul vrea ca toţi să se mân­tuiască şi să fie veşnic împreună cu El, şi de aceea ascultă rugăciunile omului păcătos pentru folosul altora sau al ce­lui ce se roagă.

Cu lacrimi îl rog pe Domnul pentru cei ce îmi cer să mă rog pentru ei:

„Doamne, dă-le Duhul Tău Cel Sfânt, ca ei să Te cunoască prin Duhul Sfânt!”.

___________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lăsați un comentariu

Filed under Despre Iubire

„Vom fi asemenea Lui”

In Postul Mare, în timpul vecerniei, la Vechiul Russikon, Domnul i-a dat unui monah să vadă pe ieromonahul Avraamie în chipul lui Hristos. Bătrânul duhovnic luaseArsenieBoca epitrahilul şi se pregătea să-l mărturisească. Când monahul acela a venit în locul unde se fac mărturisirile, s-a uitat la duhovnic, un bătrân cu părul alb, şi a văzut că faţa lui era tânără ca a unui băiat şi strălucea cu totul şi era ase­menea lui Hristos. Atunci monahul a înţeles că duhovni­cul stă [îşi săvârşeşte slujirea sa] în Duhul Sfânt şi că prin Duhul Sfânt îi sunt iertate păcatele celui ce se pocăieşte.

Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ; şi dacă preo­tul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă [îşi săvârşeşte slujirea sa], ar deveni un mare nevoitor [ascet], ca să nu întristeze cu nimic harul Duhului Sfânt care viază în el.

Scriu aceste rânduri şi duhul meu se bucură că păstorii noştri sunt asemenea Domnului Iisus Hristos. Dar şi noi, oile, chiar dacă nu avem decât puţin har, suntem însă toţi asemenea Domnului. Oamenii nu cunosc aceste taine, dar Ioan Teologul a spus limpede: „Vom fi asemenea Lui” [1 In 3, 2], şi aceasta nu numai după moarte, ci încă de acum, fiindcă Domnul Cel Milostiv a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt viază în Biserica noastră; El viază în păstorii cei neprihăniţi, viază în inima credincio­şilor şi învaţă sufletul nevoinţa [asceza], dă puterea de a împlini poruncile Domnului, ne conduce la tot adevărul şi îl face pe om atât de frumos, încât omul se face asemenea Domnului.

Intotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovni­cul îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea tre­buie să avem evlavie faţă de el. Credeţi, fraţilor, că dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de faţă cu un duhovnic şi cel ce moare spune: „Părinte sfinte, dă-mi binecuvântare să văd pe Domnul în împărăţia cerurilor”, iar duhovnicul spune: „Du-te, copile, şi vezi pe Domnul”, va fi după bine­cuvântarea duhovnicului, pentru că Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Mare putere au rugăciunile unui duhovnic. Am suferit mult din partea demonilor din pricina mândriei mele, dar Domnul m-a smerit şi m-a miluit pentru rugăciunile părin­telui meu duhovnicesc, şi acum Domnul mi-a descoperit că peste ei odihneşte Duhul Sfânt şi de aceea îi cinstesc mult pe duhovnici. Pentru rugăciunile lor primim harul Sfân­tului Duh şi bucurie de la Domnul Care ne iubeşte şi ne-a dat tot ce ne e de trebuinţă pentru mântuirea sufletelor.

Dacă omul nu spune totul duhovnicului, calea sa e în­tortocheată şi nu duce la mântuire, dar cine spune totul acela merge drept în împărăţia cerurilor.

Un monah m-a întrebat: „Spune-mi, ce să fac să-mi în­drept viaţa mea?” Ii plăcea să mănânce mult şi în afara soroacelor rânduite. I-am spus: „Scrie în fiecare zi cât ai mâncat şi ce ai gândit, iar seara citeşte ce ai scris duhovni­cului”. El însă mi-a zis: „Nu pot să fac aceasta”. Şi aşa el n-a putut trece peste mica ruşine de a-şi mărturisi nepu­tinţa şi de aceea nu s-a îndreptat şi a murit de dambla. Domnul să-i dea iertare fratelui nostru şi să ne păzească de asemenea moarte.

Cine vrea să se roage neîncetat trebuie să fie curajos şi înţelept şi în toate să întrebe pe părintele său duhovnicesc. Intreabă-l chiar dacă el însuşi n-a trecut prin experienţa rugăciunii şi pentru smerenia ta Domnul se va milostivi de tine şi te va păzi de orice nedreptate; dar dacă gândeşti: „Duhovnicul este neexperimentat şi prins în zădărnicii; mă voi călăuzi eu însumi după cărţi”, eşti pe o cale pri­mejdioasă şi nu departe de înşelăciune. Cunosc pe mulţi care s-au amăgit aşa în gândurile lor şi, din pricina dis­preţului faţă de părintele lor duhovnicesc, n-au înaintat duhovniceşte. Ei uită că în Sfânta Taină [a Mărturisirii] lucrează harul Sfântului Duh, care ne şi mântuieşte. Aşa amăgeşte vrăjmaşul pe nevoitori [asceţi], ca să nu mai fie rugători, dar Duhul Sfânt înţelepţeşte sufletele atunci când ascultăm sfaturile păstorilor noştri.

In Sfânta Taină [a Mărturisirii] Duhul Sfânt e Cel ce lucrează prin duhovnic şi, atunci când vine de la duhov­nic, sufletul simte înnoirea lui printr-un simţământ de pa­ce şi iubire faţă de aproapele; dar dacă pleci de la duhov­nic tulburat, aceasta înseamnă că te-ai mărturisit nesincer şi n-ai iertat din suflet fratelui tău greşeala lui.

Duhovnicul trebuie să se bucure atunci când Domnul aduce la el un suflet spre pocăinţă şi, după harul care i-a fost dat, trebuie să tămăduiască acest suflet, şi pentru aceasta va primi de la Dumnezeu mare milă ca un bun păstor al oilor Sale.

______________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lăsați un comentariu

Filed under Despre duhovnici

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut.”

Flăcăul îşi caută o mireasă iar fata îşi caută un mire. Aceasta e viaţa pământească, binecuvântată de Dumnezeu.

57390

Dar pentru sufletul pe care şi l-a ales Domnul şi căruia i-a dat să guste dulceaţa iubirii lui Dumnezeu, viaţa pă­mântească nu stă pe acelaşi plan cu iubirea lui Dumnezeu, ci el se îngrijeşte numai de Dumnezeu şi nu se alipeşte de nimic pământesc. Şi dacă se apropie de el gânduri pămân­teşti, el nu se desfată în ele, pentru că nu poate iubi cele pământeşti, ci năzuieşte cu toată dorirea sa spre cele ce­reşti.

Bolnavi, L-au căutat pe Hristos Maica Domnului îm­preună cu Iosif când Acesta a rămas la Ierusalim discu­tând în templu cu bătrânii; şi l-au găsit numai după trei zile.

Cât de întristat trebuie să fi fost sufletul Maicii Dom­nului în acele zile! Ea gândea întru sine: „Unde eşti Fiul meu prea iubit? Unde eşti scumpa mea Lumină? Unde eşti pântecul meu preaiubit?”

Aşa trebuie să caute fiecare suflet pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei, până ce-L va găsi.

Sufletul care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu în Du­hul Sfânt încearcă în ceasul morţii o anume frică atunci când îngerii îl duc spre Domnul, deoarece, trăind în lume, se ştie vinovat de păcate. Dar când vede pe Domnul, se bucură de Faţa Lui milostivă şi blândă, căci după mulţi­mea blândeţii şi iubirii Lui, Domnul nu-şi mai aduce amin­te de păcatele sale.

De la prima privire spre Domnul, în suflet pătrunde iu­birea Domnului, şi de la iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt se preschimbă cu totul.

Părinţii noştri s-au mutat de pe pământ în cer. Ce fac ei acolo sus? Rămân în iubirea lui Dumnezeu şi văd fru­museţea Feţei Lui. Frumuseţea Domnului umple tot su­fletul de bucurie şi iubire. Aceeaşi frumuseţe e cunoscută şi pe pământ, dar numai în parte, căci trupul slăbănog nu poate purta iubirea desăvârşită. Pe pământ Domnul dă sufletului să o poarte numai pe cât o poate purta şi pe cât va voi să i-o dea mâna darnică a Domnului.

Sufletul meu se apropie de moarte şi doreşte cu tărie să vadă pe Domnul şi să rămână cu El în veci.

Domnul mi-a iertat mulţime de păcate şi mi-a dat să cunosc prin Duhul Sfânt cât de mult iubeşte El pe om.

Cerul întreg se minunează de întruparea Domnului: cum El, Stăpânul Cel Mare, a venit să ne mântuiască pe noi păcătoşii, şi să ne câştige odihnă veşnică prin pătimi­rile Sale, şi sufletul meu nu mai vrea să se gândească la nimic pământesc, ci e atras acolo unde e Domnul.

Dragi inimii sunt cuvintele Domnului, când Duhul Sfânt dă sufletului să le înţeleagă. Când Domnul trăia pe pă­mânt, mulţimi de oameni mergeau după El; zile întregi ei nu se puteau dezlipi de Domnul, ci ascultau flămânde dul­cile Sale cuvinte.

Sufletul iubeşte pe Domnul şi tot ceea ce-1 împiedică să se gândească la Dumnezeu îl întristează. Şi dacă încă de pe pământ sufletul gustă atât de tare dulceaţa Duhului Sfânt, cât de mare va fi atunci desfătarea lui acolo!

„O, Doamne, cum iubeşti zidirea Ta!”

„Privirea Ta liniştită şi blândă sufletul n-o poate uita.”

Ziua toată şi noaptea întreagă sufletul meu se îngrijeş­te de Tine, Doamne, şi Te caut pe Tine. Duhul Tău mă atra­ge să Te caut şi amintirea Ta veseleşte mintea mea. Sufle­tul meu Te-a iubit şi se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu, şi până la lacrimi tânjesc după Tine. Chiar dacă totul ar fi frumos în lume, de nimic pământesc nu mă îngrijesc şi sufletul meu doreşte numai pe Domnul.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu nu mai poate fi mulţumit cu nimic de pe pământ, ci, ca un prunc care s-a pierdut de mama sa, se avântă necontenit spre Domnul şi strigă:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut.”

Din iubire pentru Domnul sufletul ajunge ca unul ce şi-a pierdut minţile: şade, tace şi nu mai vrea să vorbeas­că; se uită la lume şi n-o doreşte şi nici nu o vede. Şi oa­menii nu ştiu că el vede pe Domnul Cel Iubit; sufletul nu mai vrea să se gândească deloc la lumea lăsată în urmă şi uitată, pentru că în ea nu e nici o dulceaţă.

Aşa se întâmplă cu sufletul care a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt.

„Doamne, dă această iubire în toată lumea Ta!”. „Duhule Sfinte, vino şi Te sălăşluieşte în noi, ca toţi cu un glas să slăvim pe Făcătorul nostru, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.”

_____________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lăsați un comentariu

Filed under Despre Iubire