Părintele Rafail Noica despre sfântul Siluan Athonitul, “taranul cu doua ierni de scoala” devenit…“teologul cel prea duios”

Fragment din cuvântul rostit de părintele Rafail Noica în noiembrie 2003,

în Aula Palatului Patriarhal, în cadrul simpozionului dedicat centenarului Părintelui Dumitru Stăniloae și purtând titlul:

“TEOLOGIE ȘI MONAHISM”.

“O a doua pildă a teologiei ca stare a duhului aș vrea s-o aduc prin Sfântul Siluan cel de la Athos. Sfântul Siluan, pe care unul din troparele lui il numește teolog – și în asta văd că Biserica, conștiința Bisericii acceptă un al patrulea în numărul teologilor ei. În troparul lui care zice: “între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios” (sau cel prea dulce). Acest Siluan era un țăran, cu două ierni de școlire în Rusia țaristă, dar din trăirile și din citirile lui în viața monahicească, Părintele Sofronie spunea că era un om citit, în sensul călugaresc al cuvântului.

[Iar un mare teolog al epocii noastre, care era într-o zi cu noi la mănăstire, la trapeză, când de praznicul Sfântului Siluan se citea din cuvintele Sfântului Siluan (cuvinte care le avem în română traduse de profesorul Ică sub titlul “Între iadul deznădejdii și iadul smereniei“), cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog și arhiereu al bisericii noastre, a șoptit după masă părintelui Sofronie că pentru fiecare cuvânt al acestui țăran cu două ierni de școlire – ca diplomă – s-ar putea scrie o carte. Și asta dădea mărturie despre el insuși, cu siguranță: el ar fi putut să scrie o carte despre fiecare cuvânt al Sfântului Siluan. Fiindcă și el ca erudit, și Siluan ca om simplu, dar trăit, trăiau într-o anumită măsură în același duh, și se înțelegeau, aș zice, unul pe altul. Siluan era de mult trecut la Domnul, dar cred că și Siluan s-ar fi înțeles cu acest eminent teolog].

Pentru Sfântul Siluan vreau să dau, mai ales, ca pildă, un moment al vieții lui: criza cea mai mare, în care primește cuvântul uimitor de la Mântuitorul: “Ține-ți mintea în iad și nu deznadajdui!. După 15 ani de nevoință extremă, limită, în fiecare noapte, pentru a ajunge, pentru a ieși din iadul, din starea de înstrăinare de Dumnezeu – ăsta-i iadul, nu importă ca sunt draci sau ca nu, deși era împresurat de draci în fiecare noapte – dar vorba era de înstrăinarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care-L cunoscuse (Îl văzuse pe Hristos cu 15 ani înainte); 15 ani de nevoință sterilă, cu nopțile lui când dormea poate vreo două ceasuri – majoritatea vieții lui, doar așezat pe un scaun fară spetează și numai cu crâmpeie de somn, când adormea în nevoința rugăciunii. Și nu ajunge nicăieri. Și la un moment dat, vrând să-I arate lui Hristos intenția lui, vrea să se scoale de pe scaun, să se inchine, dar vede un drac în fața lui, așa că nu se putea închina icoanei, fară să aibă aerul că se închină dracului. Șade înapoi pe scaun zdrobit și cere Domnului: 

“Doamne, tu vezi că vreau să mă rog cu minte curată și diavolii mă împiedică”. 

În 15 ani, pentru prima oară primește raspuns; și aude în inima lui:

“cei mandri suferă de draci”.

Auzind cuvânt pe care-l recunoaște ca dumnezeiesc, în loc să deznădăjduiască – că acuma-i mai trage și una peste obraz și-l mai face și mandru – se umple de nădejde și zice:

 “Doamne, tu ești milostiv, sufletul meu te-a cunoscut, spune-mi ce să fac ca să mă smeresc“,

și Domnul îi spune (altă palmă peste obraz, am înțelege-o noi):

“Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui!”.

Dacă-mi îngădui să parafrazez “Ține-ți mintea în iad”, aș zice:

Fii realist!…. Unde vrei să ajungi? Vezi că nu poți! 15 ani te-ai luptat! Asumă-ți iadul, să știi că asta este veșnica ta moștenire, pentru păcatul pe care il ai, pe care l-ai moștenit de la Adam și pe care-l trăiești și tu, dar… nu deznădăjdui.

Și cuvântul important pentru Siluan, a fost acesta: “nu deznădăjdui!”. L-a trăit ca pe o făgăduință, aș zice apofatică, a lui Dumnezeu. “Ține-ți mintea în iad” e foarte catafatic, e foarte pozitiv, dar [pentru] “nu deznădăjdui” nu explică de ce. Și Siluan știe ce să facă. Și ceea ce face… mărturisește că:

atunci am început să fac așa precum m-a învățat Domnul”

“Am început” sau “m-am pus să fac”...

“Mintea mi s-a curățit și duhul mărturisea în inima mea mântuirea”. 

De-abia a început și teologia care trăia în el l-a adus la luminare. Și de atunci a devenit ce-am putea numi Siluan cel Mare.

În sensul că acest cuvânt este același cuvânt pe care l-a primit Antonie cel Mare – de care Sisoe cel Mare zicea “cine poate purta astăzi cuvântul Marelui Antonie… și știu totuși un barbat care poate să-l poarte!” Același cuvant pe care-l trăia Pimen cel Mare, care zicea: “Să știți fraților, că unde este satana acolo va fi aruncat și Pimen”. Și nu deznădăjduiau!

Însă forma în care a primit-o Siluan, teologic este cea mai desăvârșită. Și este o formă care ne este și nouă tuturor de folos – că cine poate gândi fără să deznădăjduiască, așa ca Antonie: “Toți se vor mântui, numai eu voi pieri“? Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: “Ține-ți mintea în iad, fii realist, nu te mândri, nu te înalța în ce crezi că ești! Dar tu nu deznădăjdui!” Aș parafraza cuvântul lui Dumnezeu: “Tu, de Mine, de dragostea Mea, să nu deznădăjduiești!

Părintele Siluan a început să-și însușească, să-și asume starea asta de iad, cu nădejdea la Dumnezeu. Cântul lui cel iubit, zice, era:

“aici voi pieri, aici voi petrece veșnic în flacara asta întunecoasă, și voi zice: unde ești Doamne al meu? Unde ești Lumina mea? Unde esti Viața mea?“.

Cu mintea era in iad, cu inima era în Dumnezeu. Cine credeți că a biruit? Iată că nu iadul e atotputernic! Teologul Siluan a înțeles ce însemnă cuvântul ăsta, scurt și apofatic al Domnului: “Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!” Nu deznădăjdui ddragostea Domnului!

Ce vreau să subliniez este că dacă, în criza lui cea mai mare, Siluan a putut să zică “Doamne, tu ești milostiv!“- și să-și aducă aminte de mila lui Dumnezeu: “Sufletul meu te-a cunoscut!” si așa mai departe…. Noi toți știm într-o masură sau alta – astăzi probabil foarte mare – ce este o criză. Eu socotesc că terminologia asta – criză, depresiune nervoasă și altele -, care este o terminologie clinică, ne dezorientează gândirea. Ar trebui să ne reorientăm toată terminologia vieții noastre, după terminologia Părinților și a Bisericii. Ce este o criză sau o depresiune nervoasă? E o stare a duhului, e o stare duhovnicească. Dacă ne limităm la aspectul clinic, e o stare prost înțeleasă și prost tratată. Deci de-aia zic că pentru Siluan era criza cea mai adancă. Dacă oamenii au ajuns în ceva cât de puțin asemănător, de departe asemănător acelei crize, în general, omul iși ia viața, cade în deznădejde și se sinucide. Deci vreau să arat să nu citim cu închipuire, că momentul ala este un moment de criză. Dar cine în criza lui iși mai amintește de mila lui Dumnezeu? Cine în criza lui mai poate afla de la sine, adică în sine, în teologia lui, un cuvânt de nădejde ca să iasă din criză și să reajungă la viață? Iată că Siluan iși amintea permanent că mila lui Dumnezeu, și dacă Dumnezeu îi vorbește, răspunsul lui Siluan este:

“Doamne, tu ești milostiv! Sufletul meu te-a cunoscut!”.

Și-aș vrea să arăt că ăsta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintită, până în criza cea ultimă pe care o poate cunoaște omul în viața asta pământească”.

(sursa)

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Invatatura Sfantului Siluan despre tamaduirea omului

Voi prezenta anumite faţete ale vieţii Sfântului Siluan Athonitul, aşa cum au fost ele surprinse de Părintele Sofronie Saharov, din care reiese în chip limpede ce este tămăduirea şi cum poate fi ea dobândită.

Cuviosul Siluan Athonitul, în lume Simeon Ivanovici Antonov, din satul Sovsk, districtul Lebedyansky, raionul Tambov, Rusia, a plecat în Sfântul Munte, s-a nevoit în Mănăstirea Sfântului Pantelimon, a ajuns la îndumnezeirea cea după Har şi a fost trecut în Sinaxarul Bisericii, potrivit hotărârii Patriarhiei Ecumenice, fiind cinstit, astfel, ca sfânt.

In cazul Sfântului Siluan vedem că, deşi a trăit o viaţă lumească înainte de stabilirea sa în Sfântul Munte, a devenit sfânt şi a ajuns, desigur, la vederea-lui-Dumnezeu.

Transfigurându-şi astfel întreaga sa lume lăuntrică – chiar şi trupul – a dobândit acea adâncă linişte interioară, smerenia, blândeţea şi a simţit dulceaţa lui Dumnezeu.
Vedem, de asemenea, că din patria sa, Rusia, a fost condus către Sfântul Munte, care i-a devenit patria sa cea duhovnicească, iar apoi, fără a mai ieşi vreodată din Athos, a intrat în hotarele întregii lumi ce locuieşte acest pământ. A intrat în marea familie a lui Adam, ca unul ce a trăit durerea tuturor oamenilor pământului şi s-a rugat cu lacrimi pentru toţi, ca şi aceştia să-L cunoască în Duhul Sfânt pe Hristos şi să simtă dulceaţa, pacea, smerenia şi dragostea Lui.

Astfel, Cuviosul Siluan şi-a tămăduit întreaga lume lăuntrică, s-a transfigurat cu totul şi s-a ridicat mai presus de orice îngrădiri de rasă şi de neam, devenind ceea ce numim un sfânt universal: toţi îl iubesc, îi arată evlavie şi îl cinstesc. Iar aceasta s-a putut înfăptui pentru că a trăit în sânul Bisericii, într-o comunitate bisericească, s-a împărtăşit de Tainele Bisericii şi s-a nevoit după metoda isihasmului ortodox.

Să vedem câteva puncte din învăţătura sa care vădesc această realitate, prin care se vor statornici mai bine în practică cele pe care le-am scris mai înainte cu privire la tămăduire, aşa cum o predaniseşte şi o aplică Tradiţia ortodoxă.

Cuviosul Siluan Athonitul a cunoscut foarte bine ştiinţa vieţii lăuntrice, finele procese care se petrec în universul lăuntric al omului. Scrie: „Când în minte se adaugă gânduri străine, atunci mintea cugetă şi pe Dumnezeu, şi acel lucru” aşa încât omul nu mai poate împlini porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu tot cugetul şi cu toată inima. „Dar când mintea deplin este în Dumnezeu, şi nu sunt şi alte gânduri, atunci se plineşte cea dintâi poruncă. „

Gândurile, venite ca o ofertă şi care, odată primite, îl duc pe om la învoială şi în continuare la săvârşirea păcatului cu fapta, sunt de multe feluri şi corespund fiecărei patimi în parte. Cuviosul Siluan istoriseşte lupta pe care a dus-o pentru a înfrunta gândurile ce pătrunseseră înlăuntrul său, când, după terminarea serviciului militar, a intrat în Mănăstirea Sfântului Pantelimon din Sfântul Munte. Erau gânduri care-l îndemnau să plece din mănăstire. Li s-a împotrivit cu multă tărie, zicând: „Muri-voi aci pentru păcatele mele.” Această hotărâre a unit-o cu rugăciunea. De aceea spune: „Şi am început să mă rog cu tărie ca Domnul să ierte mulţimea păcatelor mele.” Ca frate începător în mănăstire, când a primit un gând trupesc, i-a vestit aceasta duhovnicului său şi, făcând ascultare de porunca lui, în toţi anii de mai apoi ai petrecerii sale monahiceşti, nu a mai primit niciodată un astfel de gând. Mărturisirea gândurilor, duhul hotărât şi ascultarea l-au slobozit de această luptă. A cunoscut că, odată ce omul dobândeşte Harul lui Dumnezeu, nu mai poate primi vreun gând trupesc, măcar că s-ar afla în cele mai mari ispite. Scrie: „Mare nevoinţă – a trăi cu o soţie tânără şi a nu te atinge de ea. Aceasta nu o pot decât cei cari simţit poartă întru sine Duhul Sfânt. El este dulce şi biruieşte dragostea femeii iubite. „

Gândurile vin de la draci, aşa încât omul trebuie să se călească neîncetat în lupta de a nu le primi. In aceasta constau sfânta trezvie si întreaga învăţătură niptică a Bisericii noastre. Scrie Sfântul Siluan: „Precum oamenii intră într-o casă şi ies din ea, aşa şi gândurile, de la draci vin, şi din nou pot să se ducă, dacă tu nu le primeşti.”

Cunoscător în amănunt al acestei lupte, a ştiut că „relele gânduri chinuie sufletul mândru „ şi că numai dacă se smereşte, omul poate să se izbăvească de tirania lor.

Alături de smerenie, este trebuinţă şi de rugăciune ; cu putere către Mântuitorul. Scrie: „Când relele gânduri te năpădesc, tu strigă lui Dumnezeu asemenea lui Adam: «Doamne, Făcătorul meu şi Ziditorule, Tu vezi cât de sfâşiat este sufletul meu de gânduri rele … Miluieşte-mă». „ Scrie într-un loc că vreme de trei zile a fost chinuit de un simplu gând şi nu s-a putut izbăvi de el decât „cu rugăciune şi cu lacrimi”. Iar în încheiere notează ca o concluzie: „Iată cât de greu este să te lupţi până şi cu aceste gânduri mici.”  Prin urmare, omul se izbăveşte de gânduri prin lupta pe care o duce, prin răbdare şi stăruinţă, cu ajutorul Părintelui său duhovnicesc căruia îi mărturiseşte cugetele, cu rugăciune către Dumnezeu. Prin toate aceste mijloace lucrează Harul lui Dumnezeu.

In sufletul omului lucrează şi duhul rău (viclean), care este o fiinţă concretă, nu o idee personificată a răului. In starea aceasta, omul trebuie să se spovedească, să facă vădită această turbare de război a diavolului şi să se roage să-i dea Dumnezeu duh smerit. Atunci va afla odihnă.

Sfântul Siluan a dat mare însemnătate unui mijloc foarte important şi puternic de izbăvire de iubirea de sine şi de patimile trupeşti. L-a numit „marea ştiinţă”. Este vorba despre starea în care omul se socoteşte mai rău decât toţi ceilalţi oameni şi se osândeşte pe sine la iad, simţind chiar flăcările acestuia. Nu trebuie să se îndreptăţească în nici un fel pe sine, ci, dimpotrivă, să se prihănească, pentru ca astfel, sufletul smerindu-i-se, să dobândească „plânsul pocăinţei, de la care se naşte bucuria”. Scrie Sfântul Siluan: „Bine este să-ţi deprinzi sufletul a cugeta: «arde-voi în focul iadului». Lucrul acesta trebuie făcut cu măsură, iar creştinul care se nevoieşte să lucreze această „mare ştiinţă” nu trebuie să deznădăjduiască, ci să-şi amintească totdeauna de îndurarea şi de dragostea lui Dumnezeu. Este vorba, aşadar, despre pocăinţă, care este insuflată de Harul lui Dumnezeu şi aduce omului bucurie.

Face adesea referire la deznădejde, împuţinarea sufletului, suferinţe, supărări şi boli, prin care şi el însuşi a trecut de-a lungul vieţii sale, mai cu seamă în răstimpurile de retragere a Harului. Pomeneşte, totodată, şi modul în care putem nu numai să ne izbăvim de aceste stări cumplite, ci să le şi prefacem în stări de veselie duhovnicească. Aceasta deoarece omul, nevoindu-se în viaţa duhovnicească, este călăuzit în chip drept şi este insuflat de Dumnezeu spre a preface toate cele întristătoare în lucruri bune, mântuitoare, pline de bucurie. Scrie: „Odată am fost năpădit de duhul deznădejdii: mi se părea că Dumnezeu mă părăsise cu totul, şi că nu mai este mântuire pentru mine, şi că limpede se vede în suflet vecinica pierzanie. Şi am simţit în suflet că Dumnezeu este nemilostiv şi de neînduplecat. Aceasta s-a îndelungat vreme de un ceas sau ceva mai mult. Duhul acesta este atât de greu şi de chinuitor, că este cumplit şi să-ţi aminteşti de el. Sufletul nu are putere a-l purta multă vreme.” Iar în continuare istoriseşte cum i S-a arătat Domnul şi Harul Duhului Sfânt i-a umplut întreg sufletul şi trupul.

Sfântul Siluan a cunoscut din experienţă că deznădejdea pe care o simte omul – că nu se va mântui, că este cu neputinţă să se izbăvească de patimi – îi este insuflată de diavol. Scrie: „Unii deznădăjduiesc, crezând că Domnul nu le va ierta greşalele. Astfel de gânduri sunt de la vrăjmaşul. Domnul este atât de mult milostiv, că nici nu ajungem să o înţelegem. Cel al cărui suflet s-a umplut de dragostea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela ştie cum iubeşte Domnul pe om.”

Necazurile, supărările pun de multe ori stăpânire pe om şi îi aduc o suferinţă de neîndurat. Scrie: „Mă doare că vieţuiesc negrijuliu.”  Nu rămâne însă la această stare, ci merge mai departe, arătând calea vindecării: „…dar mai mult nu pot. Ştiu că sunt un om cu mintea îngustă, fără carte şi păcătos, dar iată Domnul iubeşte şi pe unii ca aceştia, şi pentru aceea din răsputeri trage sufletul a lucra Lui.” Sufletul îi este întristat deoarece boala îl împiedică să-I slujească lui Hristos. „Durerea de cap mă chinuie, iar harul acela care covârşeşte durerea nu este în mine. „ Boala îi aduce mâhnire pentru că nu poate plini cele cu care ar fi dator din ascultare şi dragoste pentru Hristos. Şi dă mărturie de faptul că, la venirea Harului lui Dumnezeu, acesta biruieşte durerea de cap. Se întâmplă ceea ce se petrecea cu mucenicii, care, chinuiţi fiind, se bucurau pentru că erau cercetaţi de Harul lui Dumnezeu. „Cel ce a gustat un asemenea har ştie despre aceasta, dară noi trebuie să răbdăm durerile.” Ne dă mărturia minunată a unui tânăr monah care i-a spus: „Măcar că sunt bolnav, dar simt în sufletul meu Harul lui Dumnezeu. „ In chip lămurit lucra înlăuntrul său rugăciunea minţii în inimă, pe care o auzea, şi simţea prezenţa lui Dumnezeu.

Pe omul plin de iubire de sine îl stăpâneşte de multe ori frica morţii. Iar aceasta se manifestă de-a lungul multor evenimente, precum cutremurele. Un astfel de cutremur puternic a avut loc la mănăstire la data de 12 septembrie 1932, încât „uriaşa clădire a mănăstirii s-a zguduit, tencuiala s-a desprins, candelabrele, candelele şi sfeşnicele se clătinau, în clopotniţă sunau clopotele, până şi clopotul cel mare (de douăsprezece tone) a bătut, din pricina puternicei zguduiri”. Şi totuşi, monahii au rămas la locurile lor în biserică, fără să strige şi fără să se teamă. Scrie Sfântul Siluan: „Sufletul care a cunoscut pe Domnul de nimica se teme, afară de păcat, şi mai cu seamă de păcatul mândriei. El ştie că Domnul ne iubeşte, iar dacă ne iubeşte, de ce să ne temem?”

Lupta împotriva patimilor şi a diavolului se săvârşeşte cu Harul lui Dumnezeu. Dumnezeu îl întăreşte pe om, deoarece singur omul nu poate să facă faţă unor astfel de mari încercări sufleteşti şi trupeşti, precum amăreala gândurilor, necazurile şi supărările, deznădejdea. Dumnezeu îi dăruieşte omului bucurie şi îl întăreşte în chip felurit. Totuşi, problema apare când Harul lui Dumnezeu se retrage pentru a face vădită şi libertatea omului.

In scrierile sale, Sfântul Siluan face pomenire de sălbăticirea sufletului, care se manifestă când omul pierde Harul Dumnezeiesc. Scrie Sfântul Siluan: „Dar când am pierdut harul lui Dumnezeu (în anii tinereţii) sufletul mi s-a sălbăticit şi s-a robit de păcate, şi doar arareori îşi aducea aminte de înălţarea Domnului.” Delicateţea şi sensibilitatea sufletului, precum şi sălbăticirea lui, au legătură cu Harul Dumnezeiesc, respectiv cu pierderea acestuia. Intr-alt loc scrie: „Când pierd harul, foarte mă întristez sufleteşte.” Când, însă, omul se întoarce către Dumnezeu şi Ii cere iertare, „îndată sufletul află pace” Iar într-alt loc scrie: „Am cercat-o si pe aceasta: când sufletul meu şi-a pierdut smerenia, m-am făcut mânios.” Când mai apoi s-a dedat plânsului pentru păcate, I-a cerut iertare lui Dumnezeu şi şi-a urât fărădelegile, Duhul Sfânt l-a învăţat rugăciunea neîncetată şi dragostea.

Din toate acestea vedem că Sfântul Siluan a avut de înfruntat multe ispitiri de-a lungul vieţii sale, a trecut prin multe suferinţe şi stări de deznădejde, la început din pricina vieţii sale lumeşti de mai înainte, iar mai apoi prin retragerea Harului Dumnezeiesc, însă a ştiut cum să se pocăiască, să se întoarcă spre Dumnezeu şi să ceară mila Sa, aşa încât toată tristeţea, supărarea şi deznădejdea s-au risipit. L-a văzut de multe ori şi pe Domnul însuşi, iar această vedere i-a adus o linişte lăuntrică adâncă, o stare de pace. Istoriseşte la un moment dat cum, rostind în faţa icoanei Mântuitorului Hristos rugăciunea „Doamne lisus Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, l-a văzut pe Hristos viu şi Harul Duhului Sfânt i-a umplut întreg sufletul şi trupul. Şi scrie: „Din vremea când am cunoscut pe Domnul, sufletul meu trage către Dânsul şi nimic nu mă mai veseleşte pe pământ. Ci singura mea veselie este Dumnezeu. El îmi este bucuria; El – puterea mea; El – înţelepciunea mea; El – bogăţia mea.” După o astfel de experienţă duhovnicească, care nu este lipsă, ci belşug de viaţă, omului „îi arde sufletul de iubire pentru Domnul (…) şi din multa şi fierbintea dragoste râvneşte cu nesaţiu către Dânsul, şi nu-L poate uita, căci focul iubirii pentru Dumnezeu nu dă sufletului să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o clipită”.

Părintele Sofronie Saharov, care a fost biograful Sfântului Siluan Athonitul şi fiul său duhovnicesc, descrie cum trăia şi cum se simţea Cuviosul după ce Hristos i S-a arătat pentru prima dată:

„Din clipa când Dumnezeu i Se arătase, întreaga sa fiinţă fusese încunoştinţată că păcatele i se iertaseră. Pierise văpaia iadului ce vuia împrejurul său; încetase munca iadului pe care o cercase vreme de o jumătate de an. Acum îi era dat să trăiască acea anume bucurie şi marea odihnă a împăcării cu Dumnezeu; sufletul său gusta un nou simţământ al iubirii pentru Dumnezeu şi pentru oameni, pentru tot omul. Incetase rugăciunea pocăinţei; se îndepărtase acea nestăvilită, fierbinte căutare a iertării ce nu-l lăsa să închidă ochii. Dar însemna oare că de acum putea liniştit a se da odihnei? Bineînţeles că nu!

Cunoscându-şi învierea şi văzând lumina adevăratei şi veşnicei fiinţări, sufletul lui Simeon, după arătarea Domnului, trăia prăznuirea biruinţei pascale. Totul era bine: şi lumea era minunată, şi oamenii dragi, şi întreaga zidire nespus de frumoasă, şi trupul îi devenise altul, uşor, şi puterile parcă i s-au înmulţit, şi cuvântul lui Dumnezeu îmbucura sufletul; şi privegherile de noapte în biserică şi, îndeosebi, rugăciunile în chilie, în singurătate, îl îndulceau. Din prisosinţa bucuriei sufletul i se îndurera pentru oameni, şi el se ruga pentru întreaga lume. „

+ Hierotheos Vlachos

Stiinta medicinei duhovnicesti. Practica psihoterapiei ortodoxe; Editura Sophia

(sursa)

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

„Monahul”, un documentar rusesc nou (2017) despre Sfântul Siluan Athonitul (subtitrare în limba română)

„Monahul”, un documentar rusesc nou (2017) despre Sfantul Siluan Athonitul
Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

 

Preluare: https://sfantulmunteathos.wordpress.com/

Un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

O scrisoare inedită a Sfântului Siluan Athonitul

Scrisoare inedită a Sfântului Siluan Athonitul

Când Arhimandritul Sofronie Saharov s-a angajat să adune corespondența Părintelui său duhovnicesc, Starețul Siluan, i-a rugat pe toți corespondenții Părintelui sau duhovnicesc să ii încredințeze originalul scrisorilor, păstrand pentru ei o copie. Astfel, aproape toate manuscrisele scrisorilor Sfântului Siluan sunt acum în Anglia, în arhivele Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul, întemeiată de el[Parintele Arhim. Sofronie n.t.] la Essex.

Părintele Serghie [Şevici n.t.] a păstrat cu grijă în arhivele sale copiile pe care i le-au lăsat ca moștenire unii dintre destinatari. Ar trebui să amintim faptul că la Podvorije, la [comunitatea n.t.] „Sfinții Trei Ierarhi„, și în parohiile sau comunitățile care depindeau direct [de aceasta n.t.], se găseau numeroși corespondenți direcți ai Sfântului Siluan: Ieromonahul Dimitri (Balfour), Episcopul Benjamin (Fedtchenkov), Nadia Soboleva (viitoarea maică Siluana), ieromonahul Serafim (Rodionov, ulterior Mitropolit de Zurich), Vera Lavrova (viitoare maică Genoveva) și Vera Kiparissova (viitoare maica Anne), Vera Orlova (viitoare maică Teodosia), Chiril Chévitch (mai târziu Arhimandritul Serge ) …

Astfel, a fost descoperită o copie a scrisorii pe care Starețul Siluan a trimis-o Verei Alekseevna Lavrova, mai târziu tunsa în monahism ca Monahia Genoveva, de către Părintele Sofronie la Sainte Geneviève des Bois, și la o a doua destinatară, al cărui nume era, de asemenea, Vera, Vera Vasilievna Kiparissova, devenită mai apoi Monahia Ana. Aceasta a fost probabil tunsă în monahism de către Parintele Serge și a trăit în Vanves, str. Alexander.

Vera Alekseevna Lavrova
Vera Vasilievna Kiparissova

Scrisorile Sfântului Siluan sunt întotdeauna de mare interes, atât din punct de vedere istoric cât și din punct de vedere spiritual. Așadar vom publica aici
1) imaginea acestei scrisori,
2) transcrierea sa în rusă și
3) traducerea acestuia franceză.
[4) traducerea în româna după textul din franceză n.t.]

***

Mai 1937.

Scrisoarea pe care am primit-o de la Părintele Siluan. Ca răspuns la o scrisoare de-a mea, în care i-am cerut să se roage pentru Vera Vas. Kiparissova și pentru mine.

Hristos a înviat!

Vera și Vera! Fie ca Dumnezeu să vă dea să înțelegeți prin Duhul Sfânt că sufletul omului este mireasa lui Hristos, iar Hristos Mirele sufletului; să cugetați ziua și noapte la dragostea Lui și la dulceața duhul lui Hristos și niciodată să nu vă gândiți la treburi lumești, chiar dacă acestea sunt necesare – de a cumpăra sau vinde ceva – dar sufletul este atât de captivat de Mirele său, că se gândește la El zi și noapte. Iată cum este Domnul nostru; și El vrea sălocuiască sufletele noastre; dar noi putem și să-L pierdem din lipsă de experiență; dar sufletul tânjește atât de mult după El, zi și noapte:  unde Te-ai ascuns, O  (… [i]) meu, departe de sufletul meu!

Vezi, Doamne, sufletul meu tânjește după Tine, cum [aș putea eu] să nu Te caut! Pacea și dulceața Ta au atras sufletul și inima mea, și sufletul Te-a iubit și am pierdut harul tău și-L caut de 44 de ani și nu-l regăsesc, dar sufletul-l caută zi și noapte și dorește să-l găsească. Vă amintiți cuvintele Domnului: „Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor„. Cine-L iubește pe Domnul, acela se roagă de bună voie zi și noapte, fără să se sature, de aceea sufletul meu își amintește de Domnul și vrea să trăiască cu El. Domnul nu-și amintește de păcatele noastre, ci El iartă, în mila și iubirea Sa. Ah, dacă oamenii ar fi știut ce Domn avem, atunci cum toți oamenii de pe pământ s-ar fi întors la El.

Sfântul Munte Athos

[i] cuvânt ilizibil sau omis de editor.

Traducere din franceza de Roman Ortodox in Franta 
Sfântul Siluan Atonitul

Lettre inédite de saint Silouane de l’Athos

Lorsque l’archimandrite Sophrony (Sakkharov) entreprit de rassembler la correspondance de son père spirituel, le starets Silouane, il pria tous les correspondants qu’il connaissait de lui confier les originaux tout en gardant pour eux une copie. Ainsi, presque la totalité des manuscrits des lettres de saint Silouane sont à présent en Angleterre, dans les archives du monastère de Saint Jean Baptiste par lui fondé en Essex.
Le père Serge conservait ainsi précieusement dans ses archives les copies que lui léguèrent certains des destinataires. Il faut rappeler qu’au Podvorije des Trois Saints Hiérarques, ainsi que dans les paroisses ou communautés qui en dépendaient directement, on trouvait de nombreux correspondants directs de saint Silouane: le hiéromoine Dimitri (Balfour), l’évêque Benjamin (Fedtchenkov), Nadia Soboleva (future moniale Silouane), le hiéromoine Séraphin (Rodionov, futur métropolite de Zurich),Vera Lavrova (future moniale Geneviève) et Vera Kiparissova (future moniale Anne), Vera Orlova (future mère Théodosie), Kyrill Chévitch (le futur archimandrite Serge)…
Ainsi fut retrouvée la copie de la lettre que le starets avait envoyée Vera Alexeevna Lavrova, plus tard tonsurée moniale Geneviève par le père Sophrony à Sainte Geneviève des Bois, ainsi qu’à une deuxième destinataire dont le nom était aussi Vera, Vera Vassilievna Kiparissova, devenue par la suite moniale Anne. Celle-ci fut tonsurée vraisemblablement par le père Serge et vécut à Vanves, impasse Alexandre.
Les lettres de saint Silouane sont toujours du plus haut intérêt, tant sur le plan historique que spirituel, et nous publions donc ici 1) l’image de cette copie, 2) sa transcription russe et 3) sa traduction française.

Mai 1937. La lettre que j’ai reçue de p. Silouane.

En réponse a une lettre de moi où je lui demandais de prier pour Vera Vas. Kiparissova et pour moi.

Le Christ est ressuscité!

Vera et Vera ! Que Dieu vous donne de comprendre par l’Esprit Saint que l’âme de l’homme est la fiancée du Christ, et le Christ, son fiancé; que vous pensiez jour et nuit à Son amour et à la douceur de l’esprit du Christ et que vous ne pensiez jamais à des affaires mondaines, même si elles sont nécessaires – acheter ou vendre quelque chose, mais l’âme est si captivée par le Fiancé qu’elle pense à Lui jour et nuit. Voila comment Il est, notre Seigneur ; et Il veut habiter nos âmes ; mais nous pouvons Le perdre aussi à cause du manque d’expérience, mais l’âme languira tellement après Lui, jour et nuit : où T’es Tu caché, ô mon (…[i]), loin de mon âme !

Tu vois, Seigneur, que mon âme languit après Toi, comment [pourrais-je] ne pas Te chercher! Ton aspect paisible et doux a attiré mon âme et mon cœur, et l’âme T’a aimé et j’ai perdu Ta grâce et je la cherche depuis 44 ans et je ne la retrouve pas, mais l’âme cherche jour et nuit et désire trouver. Vous vous souvenez de la parole du Seigneur: « Je suis avec vous jusqu’à la fin des siècles. » Celui qui aime le seigneur, celui-là prie volontiers jour et nuit sans se rassasier, c’est pourquoi mon âme se souvient du Seigneur et désire vivre avec Lui. Le Seigneur ne se souvient pas de nos péchés, mais Il pardonne dans Sa miséricorde et Son amour. Ah, si les hommes avaient su quel Seigneur nous avons, alors combien tous les hommes sur la terre seraient revenus vers Lui.

Sainte montagne de l’Athos.

[i] Mot illisible ou omis par la rédactrice.

***

Май 1937. Письмо полученное мною от о. Силуана.

В отвѣт на мое письмо, гдѣ просила молить за Вѣру Вас.(ильевну) Кипарисовy и за меня.

Христос Воскресе!

Вѣра и Вѣра! Дай Бог Вам духом Cвят.(тым) познать, что душа человѣчeская невѣста Христова, а Христос ей жених, что день и ночь будете думать о Его любви и сладости духа Христова и никогда не будете мыслить мирское, хотя и нужное купить или продать, но душа так пленина(!) женихом, что день и ночь думает об Нем. Вот какой наш Господь и Он хочет в наших душах жить, но Eго можно и потерять, по неопытности, но душа так будет по Нем скучать, день и ночь: где Ты мой (…) скрылся от души моей ! Ты видишь Господи, душа моя скучает по Тебѣ, как мне Тебя не искать ! Твой тихiй и кроткий взор привлек душу мою и мое сердце и душа возлюбила Тебя и я потерял Твою благодать и ищу ее 44 года и не обретаю, но душа ища день и ночь и хочет найти. Я мню вы помните слова Господни: «Я с вами до скончанiя века.» Кто любит Господа, тот молится охотно день и ночь ненасытно, ибо помнит душа Господа с Ним хочет жить. Господь не помянет нам грѣхов, но по милосердию и любви Своей простит. Ах! Как бы люди знали какой наш Господь, то все бы люди на землѣ обратились бы к Нему.

Святая Гора Афон!

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL SILUAN ATHONITUL

Sfantul Siluan“O, Sfinte Siluane, cu lacrimile tale ai dobândit smerenia lui Hristos în Duhul Sfânt şi dascăl al iubirii de vrăjmaşi ai devenit în acest veac plin de ură şi de tulburare! O, dulce psaltire a pocăinţei şi alaută binecântatoare a Duhului Sfânt! Noi, cei însufleţiţi de vieţuirea ta cea aleasă, ne plecăm genunchii în faţa sfinţeniei tale care ruşinează pe cei ce nu mai cred că Dumnezeu lucrează în Biserica Sa şi îţi mărturisim că inimile noastre suspină după liniştea ta, după dragostea ta de Dumnezeu, de oameni şi de vrăjmaşi.

Mărturisim că avem nevoie de mijlocirea ta pentru noi la Dumnezeu, Sfinte Siluane, că mult suntem tulburaţi în această lume care ne învaţă să fim răi, iubitori de slavă deşartă şi robi ai păcatului. Roagă-L, Părinte sfinte, să ne daruiască şi nouă blândeţea Sa, îndelunga-răbdare, tăcerea, înfrânarea şi iubirea Lui cea dumnezeiască pentru toată făptura.

Sfinte Siluane, tu care ai trecut prin atâtea încercări duhovniceşti, întarit de Sfântul Duh, nu ne lăsa să fim înghiţiţi de marea lumii acesteia. Fii călauza noastră, fii povăţuitorul nostru, mijloceşte pururea pentru noi ca să stingem văpaia patimilor, să biruim răul din inimile noastre şi astfel să ne mântuim sufletele.

Aşa, Cuvioase Părinte Siluane, podoaba călugarilor din Sfântul Munte al Athosului, cel care te-ai făcut pe tine lăcaş Sfintei Treimi, izbăveşte pe cei ce cu credinţă săvârşesc prea cinstită pomenirea ta şi pe cei ce sărută cu evlavie moaştele tale, spre slava Celui ce S-a proslăvit în tine şi dăruieşte prin tine tămăduire tuturor celor ce aleargă la ajutorul tău.

Văzând răutatea şi nimicnicia noastră, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce l-ai numărat pe Sfântul Siluan în ceata aleşilor Tăi, trimite-l nouă ca pe un adevarat Părinte, spre a ne povăţui cum să trăim o viaţă cuviincioasă, o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune, ca să Te aflăm milostiv în ceasul morţii şi la Înfricoşătoarea Judecată, Amin”.

Un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Și sfinții au fost prieteni – Sfântul Nicolae Velimirovici şi Sfântul Siluan Athonitul

Părintele Sofronie (Saharov) vieţuise deja aproape cinci ani în Mănăstirea Sfântului Panteleimon înainte de a-l cunoaşte personal pe sfânt. El fusese hirotonit diacon în 1930 de 18_-_prietenia_sfintilor_nicolae_velimirovici_si_siluan_athonitul1Episcopul Nicolae Velimirovici, care era un mare prieten al Sfântului Siluan şi îl vizita adeseori.

Părintele Sofronie îmi spunea că Sfântul Siluan avea ca ascultare să se ocupe de magazinul de cărţi şi odată s-a simţit grozav de stânjenit pentru că Episcopul Nicolae a venit şi a cumpărat multe cărţi, cerându-i Sfântului Siluan să-l ajute să şi le pună în geantă. În felul acesta a făcut ca fiecare carte să treacă prin mâinile acestuia. Sfântul Siluan a înţeles ce făcea episcopul şi s-a simţit stânjenit. Aşa că, în timp ce făcea precum îi ceruse Episcopul Nicolae, a arătat spre „Omiliile” Sfântului Macarie şi a spus: „Iată un mare părinte, omiliile sale sunt pline de har”. La care Episcopul Nicolae a răspuns: „Şi în zilele noastre există părinţi de aceeaşi măsură cu Sfântul Macarie”. Şi Sfântul Siluan mărturisea mai târziu: „M-am simţit grozav de stânjenit după cuvântul său”, înţelegând că episcopul se referise la el.

Hirotonia Părintelui Sofronie a avut loc la Vechiul Russikon, în spatele Mănăstirii Sfântului Panteleimon, la o distanţă de o oră de mers pe jos. Sfântul Siluan mergea împreună cu Episcopul Nicolae Velimirovici; Părintele Sofronie îi urma din spate, dar numai după un oarecare răstimp de la hirotonia sa a vorbit pentru prima dată cu Sfântul Siluan.

Mai târziu, când Nicolae Velimirovici era bolnav la Londra, Părintele Sofronie l-a vizitat şi l-a întrebat: „Cum vi se pare cartea despre Sfântul Siluan?”. Părintele Sofronie îi cerea părerea pentru că Părintele Iustin Popovici îi scrisese o scrisoare Părintelui Sofronie spunând că scrierile Sfântului Siluan erau asemenea scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog. Părintele Sofronie i-a repetat Episcopului Nicolae Velimirovici cuvintele Părintelui Iustin Popovici, iar acesta a rămas pe gânduri un răstimp, apoi ridicându-şi capul a spus: „Niet! Niet! Nu! Nu! El este mai mare. Cuvântul lui este tămăduitor”. Da, aceasta a fost mărturia acestui sfânt episcop, Nicolae Velimirovici.

______________________________________________

(Arhimandritul Zaharia, Lărgiţi şi voi inimile voastre, traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla şi Fevronia de la Essex, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009)

Preluare: Doxologia

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

„Intariturile” si „decoratiile” monahului

Monahul cugetă la legea Domnului ziua şi noaptea; de asemenea, el duce zi şi noapte un război necontenit cu ne­prietenul. El trebuie să cucerească şapte „întărituri”:

Prima întăritură – să-şi taie voia proprie.

A doua întăritură – să se predea ascultării de „bătrâ­nul” [„stareţul”] său.

A treia întăritură – să se usuce pe sine însuşi de dragul lui Dumnezeu.

A patra întăritură – să iubească sărăcia.

A cincea întăritură – să-şi biruie iubirea de sine.

A şasea întăritură – să se smerească.

A şaptea întăritură – să-şi predea sufletul lui Dumne­zeu, adică să lase orice lucru pe seama voii lui Dumnezeu.

Să vedem acum ce „decoraţii” pentru biruinţă primeşte monahul de la Domnul încă de pe pământ:

Prima – pacea conştiinţei.

A doua – sufletul şi trupul au pacea care vine de la Domnul.

A treia – sufletul iubeşte pe Domnul şi văzându-L, gân­deşte că Domnul ne iubeşte.

A patra – din iubirea lui Dumnezeu sufletul iubeşte pe aproapele lui ca pe sine însuşi.

A cincea – sufletul îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi vede măreţia lui Dumnezeu şi mila Lui.

A şasea – sufletul merge pe pământ şi lucrează cu mâi­nile, dar mintea e în Dumnezeu şi văzându-L, uită pămân­tul, pentru că iubirea lui Dumnezeu atrage sufletul să iu­bească pe Cel Iubit.

A şaptea – sufletul simte harul lui Dumnezeu în gân­durile lui.

A opta – sufletul simte harul în inima lui.

A noua – sufletul simte harul şi în trupul lui.

A zecea – iubirea lui Dumnezeu îi deschide împărăţia cerurilor şi sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cum este Domnul nostru.

Pentru cele scrise de mine, vouă, celor ce mă veţi citi, vă cer iertare pentru toate greşelile mele şi vă cer să vă ru­gaţi pentru mine.siluan33

Dar am scris acestea atras de iubirea lui Dumnezeu de care nu mă ştiu sătura. Şed la masă şi tot sufletul meu e ocupat de Dumnezeu şi nici un gând viclean nu se apropie de mine şi nu-mi împiedică mintea să scriu despre Dom­nul pe Care-L iubesc. Când scriu un cuvânt, nu ştiu care va fi următorul, ci acesta se naşte în mine şi eu îl scriu. Dar când sfârşesc de scris, gândurile vin din nou şi tulbu­ră mintea mea cea slabă şi neputincioasă, iar atunci plâng Domnului Cel Milostiv şi Domnul mă miluieşte pe mine, zidirea Sa cea căzută.

_____________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre monahi