„Gustaţi şi vedeţi că bun este Dom­nul”

Domnul a chemat sufletul păcătos la pocăinţă, şi el s-a întors la Domnul iar El l-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui.

88545

Şi sufletul omului a cunoscut pe Dumnezeu, un Dum­nezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi s-a îndrăgostit de El până la sfârşit, se avântă spre El nesăturat după mulţimea dogorii iubirii şi nu-L poate uita, pentru că această dogoa­re a iubirii pentru Domnul nu lasă sufletul să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secundă.

Şi dacă harul se împuţinează în suflet, nu ştiu cu ce să asemăn atunci plânsul sufletului; o, cum cere iarăşi de la Domnul harul pe care l-a gustat.

E o minune pentru mine că Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea căzută. Unii cad în deznădejde, so­cotind că Domnul nu le va ierta păcatele. Asemenea gân­duri vin de la vrăjmaşul. Domnul e atât de milostiv, că nu putem pricepe aceasta. Cel al cărui suflet s-a umplut de iu­birea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela ştie cum iubeşte Domnul pe om. Dar când sufletul pierde această iubire, atunci se întristează şi tânjeşte şi mintea lui nu vrea să se oprească, ci caută un asemenea Dumnezeu.

Un diacon mi-a povestit: „Mi s-a arătat Satana şi mi-a zis: «Iubesc pe cei mândri şi ei sunt ai mei. Tu eşti mândru şi eu te iau cu mine». Dar eu i-am răspuns Satanei: «Eu sunt mai rău decât toţi», şi Satana s-a făcut nevăzut.”

Şi eu am fost ispitit în chip asemănător când mi se ară­tau demonii. Eram puţin înfricoşat, dar am spus:

– Doamne, Tu vezi că demonii nu mă lasă să mă rog. Spune-mi ce trebuie să fac ca demonii să se depărteze de la mine.

Şi Domnul a grăit în sufletul meu:

– Sufletele celor mândri suferă pururea din pricina de­monilor.

Şi eu am spus:

– Doamne, fă-mă să înţeleg ce trebuie să gândesc pen­tru ca sufletul meu să fie smerit.

Şi am primit acest răspuns în sufletul meu:

– Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!

Din acea clipă am început să fac aşa şi sufletul meu şi-a găsit odihna în Dumnezeu.

Sufletul meu a învăţat de la Domnul smerenia. Dom­nul mi S-a arătat într-un chip neînţeles şi a îndulcit sufle­tul meu cu iubirea Lui, dar apoi S-a ascuns, şi acum sunt atras spre El ziua şi noaptea. Păstor bun şi milostiv, El m-a căutat pe mine, oaia Sa rănită de lupi, şi i-a alungat.

Sufletul meu cunoaşte mila Domnului faţă de omul pă­cătos şi scriu adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, că noi toţi păcătoşii ne vom mântui şi nici un suflet nu va pieri dacă se pocăieşte, pentru că nici un cuvânt nu poate des­crie cât de bun este după fire Domnul.

Intoarce-te suflete la Domnul şi spune: „Doamne, iartă-mă!” şi nu gândi că Domnul nu iartă: mila Lui nu poate să nu ierte, şi El iartă şi sfinţeşte degrabă. Aşa învaţă Du­hul Sfânt în Biserica noastră.

Domnul este iubire. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Dom­nul”, zice Scriptura [Ps 33,9]. Sufletul meu a gustat aceas­tă bunătate a Domnului, şi duhul meu se avântă spre Dumnezeu nesăturat ziua şi noaptea. încep să scriu de­spre iubirea lui Dumnezeu şi nu mă pot sătura de aceasta, pentru că amintirea Dumnezeului Celui Atotputernic înro­beşte sufletul meu.

Din Duhul Sfânt iese iubirea şi fără această iubire nimeni nu poate gândi despre Dumnezeu aşa cum se cu­vine. Prin Duhul Sfânt este cunoscută iubirea lui Dumne­zeu pentru noi, pe care Domnul o revarsă peste robii Săi, ca ei să se roage pentru norod. Şi n-aş fi ştiut aceasta dacă nu m-ar fi învăţat harul. Să nu credeţi că aş fi într-un ma­re har sau că sunt în înşelare. Nu. Am cunoscut harul în desăvârşirea lui, dar trăiesc mai rău decât ultimul şi cel mai întunecat bărbat. Sunt schimonah, dar sunt nevrednic de această stare. Nu doresc decât să mă mântuiesc, nevoinţe nu am nici unele. Dar Domnul mi-a dat să gust harul Duhului Sfânt, Care a învăţat sufletul meu să cunoască calea lui Dumnezeu ce duce în împărăţia cerurilor.

___________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lasă un comentariu

Filed under Despre pocaință

Economul mănăstirii 

Mulţi monahi spun că economul n-are când să se roa­ge şi că nu poate păzi pacea sufletului, pentru că toată ziua el trebuie să fie cu oamenii. Dar eu spun că dacă va iubi pe88964 (1) oameni şi va gândi despre muncitorii lui: „Domnul iubeşte făpturile Sale”, Domnul îi va da rugăciunea neîncetată, fi­indcă la Domnul toate sunt cu putinţă.

Economul trebuie să iubească şi să-i fie milă de mun­citorii săi şi să se roage pentru ei: „Doamne, veseleşte su­fletele întristate ale acestor oameni sărmani, trimite-le lor Duhul Tău, pe Sfântul Mângâietor!” Şi atunci sufletul lui va trăi ca într-o pustie liniştită şi Domnul îi va da rugă­ciune, străpungere [a inimii] şi lacrimi, şi harul Duhului Sfânt va via în chip simţit în el şi sufletul lui va simţi lă­murit ajutorul lui Dumnezeu.

S-a petrecut la noi următoarea întâmplare. Economul mănăstirii a trimis un muncitor la un lucru oarecare, dar muncitorul, din lipsă de experienţă, n-a vrut să se ducă. Economul i-a zis: „Du-te!” Atunci muncitorul s-a înfuriat şi în faţa tuturor celor ce erau acolo, ca la vreo patruzeci de oameni, l-a făcut pe econom „câine”. Dar economului i s-a făcut milă de muncitor, i-a dat ceai şi zahăr şi i-a spus: „Cheamă-mă întotdeauna „câine””. Şi dintr-o dată munci­torul a fost cuprins de o asemenea ruşine, că faţa lui s-a în­roşit cu totul şi, mai apoi, a fost cel mai ascultător dintre toţi.

E atât de bine să trăieşti cu iubire; atunci Domnul te aju­tă cu harul Său şi-ţi dă o rugăciune fierbinte pentru oa­meni. Dar dacă economul se va înfuria, atunci îşi va vătă­ma sufletul său şi-i va tulbura şi pe alţii prin mânia lui.

Experienţa multor ani mi-a arătat că economul trebuie să-i iubească pe oameni aşa cum o mamă îşi iubeşte copiii, iar dacă cineva nu este ascultător, el trebuie să se roage din inimă lui Dumnezeu: „Doamne, luminează pe robul Tău, căci îl iubeşti pe el”, şi atunci rugăciunea ta va fi de folos pentru el şi tu însuţi vei cunoaşte cât de bine e să te rogi pentru muncitori.

Toţi vor iubi un econom bun, pentru că tuturor le place când sunt luaţi cu blândeţe. Experienţa mi-a arătat că nu trebuie să gândeşti rău despre nici un om, căci pentru aceasta harul Duhului Sfânt pleacă din suflet. Dar dacă îi iubim pe oameni, Domnul ne va da rugăciunea aşa încât, chiar şi în mijlocul oamenilor, sufletul va putea striga ne­încetat către Dumnezeu.

__________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lasă un comentariu

Filed under Despre monahi

„Roagă-te ca necazurile tale să se împuţineze”

Noi, monahii, ducem un război duhovnicesc. Un soldat care mergea la Salonic a venit să mă vadă la magazie. Su­fletul meu l88332-a îndrăgit şi i-am zis:

„Roagă-te ca necazurile tale să se împuţineze”.

Dar el mi-a zis:

„Am învăţat să mă rog la război. Am luat parte la multe bătălii. Gloanţele plo­uau în jurul meu, dar am rămas în viaţă… Iată cum mă rugam lui Dumnezeu:„Doamne, miluieşte!”

 Mă uitam la el când îmi arăta cum se ruga şi se vedea limpede că era cu totul cufundat în rugăciune; şi Domnul l-a păzit.

Aşa se ruga el în nevoi la război, unde e omorât numai trupul, dar noi, monahii, ducem înăuntrul nostru un altfel de război, în care poate pieri sufletul; de aceea trebuie să ne rugăm încă şi mai mult şi cu mai multă râvnă ca sufle­tul nostru să fie cu Domnul. Nu trebuie numai să alergăm la El, ci să fim neîncetat în El; aşa cum îngerii slujesc lui Dumnezeu pururea, aşa şi monahul trebuie să rămână tot­deauna cu mintea în Dumnezeu şi să cugete la legea Lui ziua şi noaptea.

Legea lui Dumnezeu se aseamănă cu o mare şi prea­frumoasă grădină în care vieţuiesc însuşi Domnul şi toţi sfinţii Lui: prorocii, apostolii, sfinţiţii ierarhi, mucenicii, cuvioşii postitori în smerenie; pe toţi i-a strâns în chip minunat milostivirea lui Dumnezeu, şi sufletul se bucură de această sfântă, mare şi minunată adunare.

Mulţi vor să cunoască şi să vadă împăraţi, care sunt nişte oameni muritori, dar a cunoaşte pe Domnul, împă­ratul slavei veşnice, e mai de preţ decât orice.

O, fraţilor, citiţi mai mult Evangheliile, Epistolele Apos­tolilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi; prin această învăţătură sufletul cunoaşte pe Dumnezeu şi mintea e atât de preo­cupată de Domnul, că uită cu desăvârşire lumea, ca şi cum nu s-ar fi născut măcar.

Domnul ne-a dat Evangheliile şi vrea ca noi să le ur­măm, dar, afară de aceasta, Domnul ne învaţă prin harul Său; nu toţi pot înţelege aceasta, ci numai unii: cei care prin smerenie şi-au tăiat voia lor. Noi, însă, trebuie să-i întrebăm pe sfinţii duhovnici şi ei ne vor călăuzi la Hristos, pentru că lor li s-a dat harul de a lega şi dezlega. Mergi la duhovnic cu credinţă şi vei dobândi raiul.

E bine pentru monah să fie ascultător şi să se mărtu­risească sincer, ca duhovnicul să ştie ce gânduri îndrăgeş­te sufletul lui. Un asemenea monah va avea întotdeauna pace în Dumnezeu şi în sufletul lui se vor naşte gânduri dumnezeieşti şi mintea lui se va lumina de aceste gânduri şi inima lui va afla odihnă în Dumnezeu.

Un asemenea monah trăieşte pe pământ în mijlocul amăgirilor şi ispitelor de tot felul, dar nu se teme de ni­mic, pentru că sufletul lui e întărit în Dumnezeu şi-L iu­beşte pe El; toată dorinţa lui e de a şti cum să-şi smerească sufletul, căci Domnul iubeşte sufletul smerit, şi sufletul ştie ce aşteaptă de la el Domnul, pentru că Domnul e învă­ţătorul său.

Chiar şi în vremea noastră sunt mulţi nevoitori [asceţi] plăcuţi lui Dumnezeu, chiar dacă nu fac minuni văzute.

Dar iată o minune a lui Dumnezeu pe care o putem ve­dea în sufletul nostru: dacă sufletul tău se smereşte aşa cum se cuvine, Domnul Cel Milostiv îi dă o mare bucurie şi străpungere [a inimii]; dar dacă sufletul înclină câtuşi de puţin spre mândrie, cade în urât şi în întuneric. Dar ştiu aceasta numai cei ce se nevoiesc.

________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Filed under Despre monahi

„Doamne, dă-mi lacrimi ca sufletul meu să plângă din iubire pentru fratele ziua şi noaptea!”

Sufletul căruia îi place să osândească pe oameni sau care e neascultător sau neînfrânat sau care a lăsat pocăin­ţa, nu poate să scape de cursele demonilor şi să se elibere­ze de gândurile rele; dar dacă plânge pentru păcatele sale şi iubeşte pe fratele, Domnul îi va da lacrimi pentru în­treaga lume.

„Doamne, dă-mi lacrimi ca sufletul meu să plângă din iubire pentru fratele ziua şi noaptea!”

Şi, iată, Domnul ascultă rugăciunea şi dă sufletului la­crimi mari.

Domnul ne iubeşte atunci când în rugăciune vărsăm la­crimi din iubire şi ne ascultă cu milostivire.

Mergeam într-o zi de-a lungul unui câmp, ducându-mă de la tabăra Ustijorsk, unde staţiona batalionul nos­tru de geniu, spre satul Kolpino, ca să pun la poştă nişte bani pe care voiam să-i trimit la Sfântul Munte; dar pe drum s-a repezit drept spre mine un câine turbat şi, când a ajuns aproape de mine, am spus numai: „Doamne, miluieşte!”, şi la aceste cuvinte o putere nevăzută a împins câinele deoparte, ca şi cum s-ar fi izbit de ceva şi, ocolindu-mă, s-a îndreptat spre Kolpino. Acolo a muşcat pe mulţi şi a pricinuit mult rău la oameni şi la oi.

Din această întâmplare am înţeles cât de aproape este Domnul de omul păcătos şi cât de repede ascultă rugăciu­nea lui.

Intr-o zi, fără vreo nevoie anume am omorât o muscă şi ea, nenorocita, se ţâra în chinuri pe pământ; trei zile du­pă aceea am plâns pentru cruzimea mea faţă de o făptură a Domnului, şi din acea clipă îmi aduc aminte pururea de această întâmplare.

La mine în magazie, pe balconul depozitului, erau nişte lilieci, şi într-o zi am vărsat peste ei apă clocotită, şi iarăşi am vărsat multe lacrimi pentru aceasta, şi de atunci n-am mai făcut rău nici unei făpturi.

Intr-o zi, mergând de la mănăstire spre Vechiul Russikon, am văzut pe cărare un şarpe tăiat în bucăţi şi fiecare din ele se zbătea încă în convulsii, şi am fost cuprins de milă pentru întreaga zidire, pentru fiecare făptură care suferă şi am suspinat mult înaintea lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu învaţă sufletul să iubească tot ce-i viu, aşa încât el nu vrea să mai vatăme nici măcar o frunză verde dintr-un pom şi nu mai vrea să strivească nici o floare a câmpului. Astfel, Duhul lui Dumnezeu ne învaţă iubirea pentru toate şi atunci sufletul sufera împreună cu fiece fiinţă, iubeşte chiar şi pe vrăjmaşi şi plânge chiar şi pentru demoni, pentru că au căzut din bine.

De aceea, Domnul ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi şi Duhul lui Dumnezeu ne dă puterea de a-i iubi. Şi dacă suntem neputincioşi şi nu este în noi iubire, să rugăm fierbinte pe Domnul, pe Preacurata Lui Maică şi pe toţi sfin­ţii şi întru toate ne va ajuta Domnul, Care ne iubeşte atât de mult; şi când atinge El sufletul şi trupul, totul în noi se schimbă şi este mare bucurie în suflet, fiindcă îl cunoaşte pe Făcătorul Său şi milostivirea Lui cea neînţeleasă.

______________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Filed under Despre războiul duhovnicesc

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”

Este cu neputinţă să ne păstrăm pacea sufletească da­că nu veghem asupra minţii noastre, adică dacă nu vom depărta gândurile care nu-I plac lui Dumnezeu şi nu le vom87967 păzi, dimpotrivă, pe cele plăcute lui Dumnezeu. Tre­buie să priveşti cu mintea în inimă, ce anume se lucrează acolo: lucruri de pace sau nu. Dacă nu, atunci vezi cu ce anume ai păcătuit. Pentru pacea sufletească trebuie să fii înfrânat, pentru că pacea se pierde şi din pricina trupului nostru. Nu trebuie să fii curios; nu trebuie să citeşti nici gazete, nici cărţi lumeşti, care pustiesc sufletul şi-i aduc urât şi tulburare. Nu osândi pe alţii, fiindcă adeseori se întâmplă că, fără să-1 cunoaştem pe om, îl vorbim de rău, dar el prin mintea lui e asemenea unui înger. Nu te sili să cunoşti treburi străine, ci numai pe cele ale tale; nu te în­griji decât de ceea ce ţi s-a poruncit de „bătrâni” şi atunci, pentru ascultarea ta, Domnul te va ajuta cu harul Său, şi vei vedea în sufletul tău roadele ascultării: pacea şi rugă­ciunea neîncetată.

In viaţa de obşte harul lui Dumnezeu se pierde înainte de toate pentru că n-am învăţat să iubim pe fratele nostru după porunca Domnului [1 In 4, 21]. Dacă fratele tău te întristează şi în clipa aceea primeşti un gând de mânie împotriva lui sau dacă-l osândeşti ori îl urăşti, vei simţi că harul te-a părăsit şi că pacea a pierit. Pentru pacea sufle­tească trebuie ca sufletul să se obişnuiască să iubească pe acela care l-a întristat şi să se roage de îndată pentru el. Sufletul nu poate avea pace, dacă nu va cere cu toată pute­rea de la Domnul darul de a iubi pe toţi oamenii. Domnul a zis: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” [Mt 5, 44], şi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi, nu va fi pace în suflet. Este neapă­rată nevoie să dobândim ascultare, smerenie şi iubire, alt­fel toate marile noastre nevoinţe şi privegheri vor fi doar spre pierzanie. Un „bătrân” a avut următoarea vedenie: un om căra apă într-un vas al cărui fund era spart; omul îşi dădea multă osteneală, dar toată apa se scurgea şi vasul rămânea gol. Aşa şi noi, trăim în nevoinţă [asceză], dar pierdem o singură virtute, şi pentru ea sufletul stă gol.

Fraţilor, nevoitori [asceţi] ai lui Hristos, să nu slăbim în nevoinţă [asceză] şi în rugăciune, ci să ne păstrăm râv­na toată viaţa. Am cunoscut mulţi monahi care au venit în mănăstire cu sufletul aprins şi mai apoi şi-au pierdut râv­na de la început; dar cunosc şi unii care şi-au păstrat-o până la sfârşit.

Pentru a-ţi păstra râvna, trebuie să-ţi aduci aminte neîn­cetat de Domnul şi să cugeti:

„Sfârşitul meu e aproape şi acum trebuie să mă înfăţişez înaintea Judecăţii lui Dum­nezeu”.

Şi dacă sufletul va fi neîncetat gata să moară, el nu se va mai teme de moarte, ci în smerita rugăciune va veni pocăinţa, iar de la duhul de pocăinţă mintea ta se va curaţi şi nu se va mai lăsa înşelată de lume şi vei iubi pe toţi oa­menii şi vei vărsa lacrimi pentru ei. Dar când le vei dobân­di pe acestea, să ştii că sunt un dar al milei lui Dumnezeu; prin sine însuşi omul nu e nimic decât pământ păcătos.

Am văzut oameni buni când au venit în mănăstire, dar care mai apoi s-au stricat; am văzut şi alţii care au venit răi, mai apoi însă s-au făcut smeriţi şi blânzi, că e o bucurie pentru suflet să se uite la ei. Cunosc un monah care, când era tânăr, înconjura roată satul ca să nu cadă în ispi­tă, dar care, nu de mult, a rămas două ceasuri privind cu poftă mulţimea pasagerilor de pe un vapor şi mi-a spus el însuşi că iubea lumea. Astfel, sufletul monahului se poate schimba şi întoarce spre lume. Şi totuşi, el venise în mă­năstire la şaptesprezece ani şi trăise aici treizeci şi cinci de ani. Din aceasta se vede cât de mult trebuie să ne temem să nu se stingă în noi acel foc care ne-a împins să ne lepă­dăm de lume şi să iubim pe Domnul.

Mulţi monahi cunosc harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este atât de dulce şi iubit sufletului, că la vederea unei fete frumoase omul rămâne fără să fie luptat de poftă; dar cine n-are numai har în suflet, acela se teme de păcat, pentru că simte că păcatul este viu în el şi patimile îl atrag.

__________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lasă un comentariu

Filed under Despre monahi

„Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmaşi”

Aşa cum lui Luca şi Cleopa le ardea inima când Dom­nul mergea împreună cu ei pe cale [Le 24,32], aşa şi acum multor monahi inima le arde de iubire pentru Domnul, şi în84186 duh smerit şi în iubire sufletul lor se alipeşte de Unul Dumnezeu. Dar sufletul monahului împătimit după bani sau lucruri sau îndeobşte după orice lucru pământesc nu poate iubi pe Dumnezeu cum trebuie, pentru că mintea lui e împărţită între Dumnezeu şi lucruri, iar Domnul a spus că nu putem sluji la doi domni [Mt 6, 24]. Tot aşa şi cu mirenii: mintea lor e ocupată de cele pământeşti şi nu pot iubi pe Dumnezeu aşa cum îl iubesc monahii.

Chiar dacă se gândeşte la cele pământeşti, monahul o face numai în măsura în care acest lucru e de trebuinţă pentru viaţa trupească, dar duhul lui arde de iubire pentru Dumnezeu; deşi lucrează cu mâinile, cu mintea el rămâne în Dumnezeu. Aşa cum Sfinţii Apostoli grăiau cuvânt po­porului, dar sufletul lor era întreg în Dumnezeu, pentru că Duhul lui Dumnezeu era viu în ei şi călăuzea mintea şi inima lor, aşa şi monahul, chiar dacă cu trupul sade într-o chilie mică şi săracă, cu duhul el vede slava lui Dumnezeu, în toate el îşi păzeşte curată conştiinţa ca să nu supere pe fratele şi să nu întristeze prin vreun gând rău pe Duhul Sfânt Care este în el [cf. Ef 4, 30]. El smereşte sufletul său şi prin smerenie îndepărtează pe vrăjmaşi atât de la sine însuşi, cât şi de la oamenii care cer rugăciunile lui.

Sunt monahi care cunosc pe Dumnezeu, cunosc şi pe Maica Domnului, pe sfinţii îngeri şi raiul, dar cunosc şi pe demoni şi chinurile iadului, şi cunosc aceasta din expe­rienţă.

În Duhul Sfânt sufletul cunoaşte pe Dumnezeu. Duhul Sfânt ne dă, pe cât e cu putinţă acest lucru, să cunoaştem încă de aici deplinătatea bucuriei raiului, pe care fără ha­rul lui Dumnezeu omul n-ar putea-o purta, ci ar muri.

Monahul cu multă experienţă duce luptă cu vrăjmaşul mândriei, şi Duhul Sfânt îl învaţă, îl povăţuieşte şi-i dă pu­terea de a-l birui. Monahul înţelept izgoneşte prin smere­nie orice înălţare şi mândrie. El spune:

„Nu sunt vrednic de Dumnezeu şi de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului şi voi arde veşnic în foc. Sunt cu adevărat mai rău decât toţi şi nevrednic să fiu miluit”.

Duhul Sfânt îl învaţă să gândească aşa despre sine în­suşi; şi Domnul se bucură pentru noi când ne smerim şi ne osândim pe noi înşine şi dă sufletului harul Său.

Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmaşi. Dar cel ce se socoteşte în inima sa vrednic de focul cel veşnic, nici un vrăjmaş nu se poate apropia şi nici un gând lumesc nu pătrunde în sufletul lui, ci toată mintea şi toată inima lui rămân în Dumnezeu. Iar cine a cunoscut pe Du­hul Sfânt şi a fost învăţat de El smerenia, acela a ajuns asemenea învăţătorului său, Iisus Hristos, Fiul lui Dum­nezeu, şi s-a asemănat Lui.

Noi toţi, care urmăm lui Hristos, norodul ales de Dum­nezeu şi deosebit al monahilor, ducem o luptă cu vrăjma­şul. Suntem în război şi straja noastră e de fiecare zi şi de fiecare ceas. Pe cel căruia îi place să-şi taie voia proprie, pe acela vrăjmaşul nu-l răpune; dar pentru a birui pe vrăj­maşul trebuie să ne învăţăm smerenia lui Hristos, iar sufle­tul care are această smerenie, acela a biruit pe vrăjmaşul..

Dar să nu deznădăjduim, pentru că Domnul e nemăsu­rat de milostiv şi ne iubeşte.

Prin harul Sfântului Duh, Dumnezeu dă sufletului să cunoască ce rugăciune este începătoare, care e de mijloc şi care este desăvârşită. Dar şi rugăciunea desăvârşită Dom­nul n-o ascultă pentru că sufletul ar fi desăvârşit, ci pentru că El este milostiv şi vrea, ca o mamă iubitoare de copii, să mângâie sufletul, ca el să ardă şi mai mult şi să nu cu­noască odihna nici ziua, nici noaptea.

Rugăciunea curată are nevoie de pacea sufletului, dar nu poate fi pace în suflet fără ascultare şi înfrânare.

Sfinţii Părinţi pun ascultarea mai presus decât postul şi rugăciunea, pentru că fără ascultare omul poate crede de­spre sine însuşi că e un nevoitor [ascet] şi un rugător, dar cine şi-a tăiat voia sa întru toate înaintea „bătrânului” [„sta­reţului”] şi a duhovnicului său, acela are mintea curată.

Monahul neascultător nu va şti niciodată ce este rugă­ciunea curată. Omul mândru şi căruia îi place să-şi facă voia proprie, chiar dacă a trăit o sută de ani în mănăstire, nu va cunoaşte nimic duhovnicesc, pentru că prin neas­cultarea sa întristează pe „bătrâni” [„stareţi”] şi, în ei, pe Dumnezeu.

Vai monahului care n-ascultă de „bătrâni” [„stareţi]. Mai bine ar fi fost să rămână în lume. Dar, chiar şi în lu­me, oamenii ascultă de părinţii lor şi îi cinstesc pe cei bă­trâni, se supun stăpânilor şi ascultă de mai-marii lor.

Vai nouă! Domnul, împăratul cerului şi al pământului şi a toată lumea, S-a smerit pe Sine însuşi şi S-a supus Maicii Sale şi Sfântului Iosif, dar noi nu vrem să ascultăm de „bătrânul” [„stareţul”] nostru pe care-l iubeşte Domnul şi căruia El ne-a încredinţat. Dacă „bătrânul” are un carac­ter rău, măcar că aceasta este o mare pacoste pentru as­cultător, acesta trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru el întru smerenia duhului, şi atunci Domnul va milui şi pe ascultător şi pe „bătrân”.

__________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lasă un comentariu

Filed under Despre monahi

„Doamne, dă-le Duhul Tău Cel Sfânt, ca ei să Te cunoască prin Duhul Sfânt!”

Cunoaşte că atunci când o nenorocire loveşte un norod şi sufletul tău plânge pentru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt69250 se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi. Aşa iubeşte Domnul Cel Milostiv zidi­rea Sa.

Poate va spune cineva: „Cum să mă rog pentru lumea întreagă, când nu mă pot ruga nici pentru mine însumi?” Dar aşa vorbeşte cine n-a înţeles că Domnul ascultă rugăciunile noastre şi ia aminte la ele.

Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta ru­găciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv că noi nu putem să înţelegem sau să ne închi­puim aceasta, şi numai Duhul Sfânt ne descoperă marea Lui iubire.

Celui ce iubeşte pe cei întristaţi, Domnul îi dă o rugă­ciune fierbinte pentru oameni. El se roagă cu lacrimi pen­tru norodul pe care-l iubeşte şi pentru care se întristează, şi această întristare a lui este plăcută lui Dumnezeu.

Domnul îşi alege rugători pentru întreaga lume. Nevoi­torului [ascetului] Parfeni din Kiev [secolul XIX], care do­rea să ştie ce este „schima cea mare” a monahilor, Maica Domnului i-a spus: „Schimnicul e un rugător pentru în­treaga lume”.

Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bu­nătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea aceasta. De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul însuşi vrea să mi­luiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale. Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul cu dorinţa iscată de legătura pă­timaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.

Când rugăciunea izvorăşte numai din întristare faţă de cineva aflat în viaţă sau care a murit, ea este liberă de ori­ce legătură pătimaşă. In această rugăciune sufletul se în­tristează pentru acesta şi se roagă din inimă, iar aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.

Sufletul meu a făcut experienţa şi a văzut o mare milă faţă de mine şi faţă de cei pentru care m-am rugat. Şi am înţeles aşa că atunci când Domnul ne dă întristare pentru cineva şi ne insuflă dorinţa de a ne ruga pentru el, aceasta înseamnă că Domnul vrea să miluiască acel om. De aceea, dacă te întristezi pentru cineva, trebuie să te rogi pentru el, fiindcă atunci Domnul vrea să-l miluiască pentru tine. Tu roagă-te şi Domnul te va asculta şi vei preamări pe Dumnezeu.

Orice mamă când află de copiii ei că sunt în nenorociri suferă greu sau chiar şi moare. Ceva asemănător am în­cercat şi eu. Un copac doborât şi cu toate crengile tăiate a început să se rostogolească cu repeziciune pe coastă spre un om. Il vedeam dar, din pricina marii spaime care m-a cuprins, n-am putut să strig: „Repede, fereşte-te!” Inima mi s-a strâns într-un hohot de plâns şi copacul s-a oprit. Omul era un străin pentru mine; nu-l cunoşteam, dar, da­că ar fi fost rudenie cu mine, nu cred că aş mai fi rămas în viaţă.

Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Dom­nul îl ascultă negreşit.

Un bătrân ieroschimonah, ce trăia la Muntele Athos, a văzut cum urcau la cer rugăciunile monahilor – şi nu mă mir de aceasta. Acelaşi „bătrân” [„stareţ”], în copilărie, vă­zând supărarea tatălui său din pricina unei mari secete care ameninţa să nimicească întreaga recoltă de grâne, s-a dus pe un câmp cu cânepă din grădină şi a început să se roage:

„Doamne, Tu eşti bun, Tu ne-ai făcut, ne hrăneşti şi îmbraci. Tu vezi, Doamne, cum se întristează tatăl meu pentru că nu plouă. Fă să cadă ploaie pe pământ.”

Şi îndată s-au strâns nori şi a căzut ploaie, şi pământul s-a umplut de apă.

Un alt „bătrân” [„stareţ”] ce trăia pe malul mării, lângă un liman, mi-a povestit următoarele:

„Era o noapte întu­necată. Limanul era plin de bărci de pescari. S-a pornit în­să o furtună, a cărei tărie creştea cu repeziciune. Bărcile au început să se lovească unele de altele. Oamenii încer­cau să le lege de mal, dar lucrul era cu neputinţă pe întu­neric şi pe furtună. Toţi se tulburau. Pescarii strigau cu voce tare şi era groaznic să auzi strigătele înspăimântate ale oamenilor. Am simţit o adâncă durere pentru norod şi m-am rugat cu lacrimi: „Doamne, potoleşte furtuna, liniş­teşte valurile, ai milă de oamenii Tăi chinuiţi şi scapă-i!”

Şi îndată furtuna a încetat, marea s-a liniştit şi oamenii, liniştindu-se, au mulţumit lui Dumnezeu.

Odinioară, credeam că Domnul face minuni numai la rugăciunile sfinţilor, dar acum am cunoscut că Domnul fa­ce minuni şi pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smereşte, fiindcă atunci când omul învaţă smerenia, Dom­nul ascultă rugăciunile lui.

Mulţi zic din lipsă de experienţă: Cutare sfânt a făcut o minune, dar eu am cunoscut că Duhul Sfânt Care viază în om săvârşeşte minunile. Domnul vrea ca toţi să se mân­tuiască şi să fie veşnic împreună cu El, şi de aceea ascultă rugăciunile omului păcătos pentru folosul altora sau al ce­lui ce se roagă.

Cu lacrimi îl rog pe Domnul pentru cei ce îmi cer să mă rog pentru ei:

„Doamne, dă-le Duhul Tău Cel Sfânt, ca ei să Te cunoască prin Duhul Sfânt!”.

___________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lasă un comentariu

Filed under Despre Iubire