Un monah tânăr

Iţi mulţumesc, Doamne, că ai trimis azi la mine pe ro­bul Tău, un tânăr monah, al cărui nume îl ascund ca să nu cadă din pricina slavei deşarte şi viaţa lui sfântă să se iro82845­sească. Vorbeam împreună despre iubire şi acest tânăr monah mi-a spus că în cei treizeci de ani ai vieţii sale nu întristase pe nimeni. L-am privit şi sufletul meu s-a smerit până în ţărână înaintea lui.

Din copilărie sufletul lui iubea pe Dumnezeu, şi el, vă­zând cu duhul pe Domnul, n-a întristat niciodată pe ni­meni şi de aceea Domnul l-a ferit de păcate.

Pentru astfel de oameni, cred, ţine Domnul lumea, pen­tru că sunt atât de dragi lui Dumnezeu, şi Dumnezeu as­cultă pururea pe robii Săi cei smeriţi şi nouă tuturor ne merge bine pentru rugăciunile lor.

Iţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai făcut cunoscut pe ro­bul Tău. Şi câţi sfinţi nu sunt pe care nu-i putem cunoaşte, dar sufletul simte apropierea sfinţilor şi se preschimbă în smerenia Duhului lui Hristos. In sfinţi viază Duhul lui Dumnezeu, şi sufletul simte venirea Lui.

Doamne, fă ca toţi oamenii să fie asemenea acestui tâ­năr monah. Lumea întreagă ar străluci atunci de slavă, pentru că harul lui Dumnezeu ar prisosi în lume. Duhul Sfânt dă sufletului să cunoască iubirea lui Dumnezeu şi dragostea de oameni. Duhul Sfânt învaţă sufletul blânde­ţea şi smerenia, şi în Dumnezeu el îşi găseşte odihna şi uită toate amărăciunile acestei lumi, pentru că îl mângâie Duhul Sfânt. Sufletele sfinţilor gustă Duhul Sfânt încă de pe pământ. Aceasta e „împărăţia lui Dumnezeu” care este „înăuntrul nostru”, după cum spune Domnul [Lc 17, 21].

Astăzi am vorbit cu părintele (N) despre nobleţea [boie­ria] sufletului. El este într-adevăr nobil, pentru că a primit nobleţea de la Domnul însuşi, Care i-a dat-o pentru că o iubea. Şi noi trebuie să o păstrăm; dar să păstrăm înainte de toate acea nobleţe pe care o dă sufletului Domnul.

Când, după înviere, Domnul S-a arătat ucenicilor Lui şi a început să vorbească cu Petru, nu i-a făcut nici un reproş, ci l-a întrebat cu mărinimie: „Mă iubeşti tu pe Mine?” [In 21,15]. Acest cuvânt blând de iubire părintească al Dom­nului ne învaţă să facem la fel cu oamenii, când cineva ne supără. în aceasta stă nobleţea [boieria] lui Hristos, şi ea e de neînţeles pentru om şi se face cunoscută numai prin Duhul Sfânt.

Slavă Domnului şi milostivirii Lui că ne povăţuieşte prin Duhul Sfânt, altfel n-am şti cum este Domnul nostru.

___________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lasă un comentariu

Filed under Despre monahi

Cum să cunosc dacă Domnul mă iubeşte sau nu?

Socotesc că trebuie să mâncăm atât încât, după ce am mâncat, să mai vrem să ne rugăm; încât duhul să fie în­totdeauna aprins şi să năzuiască nesăturat spre Dumnezeu ziua şi 89106noaptea. Trebuie apoi să trăim simplu ca pruncii; atunci harul lui Dumnezeu va fi totdeauna în suflet: pen­tru iubirea lui, Domnul i-l dă fără a-i cere nimic în schimb şi, cu acest har, sufletul trăieşte ca şi cum ar fi în altă lu­me, iar iubirea lui Dumnezeu îl atrage atât încât nu mai vrea să se uite la această lume, deşi o iubeşte.

Cum să cunosc dacă Domnul mă iubeşte sau nu?

Iată câteva semne. Dacă te lupţi cu tărie cu păcatul, Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti şi mai mult iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Domnului, Care şi-a pus El însuşi sufletul pentru noi.

Odinioară nu ştiam ce înseamnă să ai sufletul bolnav, dar acum văd aceasta limpede şi în mine, şi în alţii. Când sufletul se smereşte şi se predă voii lui Dumnezeu, atunci el se face iarăşi sănătos şi este într-o mare odihnă în Dum­nezeu, şi din pricina acestei bucurii se roagă ca toţi să cu­noască pe Domnul prin Duhul Sfânt Care dă mărturie lim­pede sufletului de mântuirea lui.

„Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor să vadă de este cel ce înţelege sau cel ce-L caută pe Dumnezeu” [Ps 13, 2].

___________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lasă un comentariu

Filed under Despre Iubire

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut”

Cine vrea să se roage neîncetat, acela trebuie să fie în toate înfrânat şi ascultător „bătrânului” [„stareţului”] pe care-l slujeşte. Trebuie să-i mărturisească şi gândurile, pen­tru85804 că, prin duhovnicul şi „bătrânul” lui, Domnul îl îndreptează prin harul Său, şi atunci nu va avea gânduri rele impotriva lui. Pentru ascultarea lui sfântă un asemenea om va fi învăţat de har gânduri bune şi va înainta în smerenia lui Hristos. Dar dacă gândeşte: „N-am nevoie să mă sfă­tuiesc cu cineva” şi lasă ascultarea, va ajunge arţăgos şi nu numai că nu va înainta, dar va pierde şi rugăciunea.

Ca să ţii rugăciunea, trebuie să iubeşti pe oamenii care te ocărăsc şi să te rogi pentru ei, până ce sufletul tău se va fi împăcat cu ei, şi atunci Domnul îţi va da rugăciune neîn­cetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi.

Invăţătorul în rugăciune e însuşi Domnul, dar cel ce se roagă trebuie să smerească sufletul său. In sufletul celui ce se roagă cum se cuvine e pacea lui Dumnezeu. Inima ru­gătorului trebuie să fie plină de milă pentru toată făptura. Rugătorul iubeşte pe toţi şi are milă de toţi, pentru că ha­rul Duhului Sfânt l-a învăţat iubirea.

Rugăciunea e un dar al Duhului Sfânt. Demonii se stră­duiesc din toate puterile lor să depărteze pe om de la aduce-rea-aminte de Dumnezeu şi de la rugăciune. Dar sufletul care iubeşte pe Domnul tânjeşte după El şi se roagă Lui aşa:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut”.

In inima care se roagă rugăciunea ţâşneşte fără nici o constrângere; Harul însuşi săvârşeşte rugăciunea din ini­mă. Tu însă, smereşte-te cât poţi de mult; ţine mintea ta în inimă şi în iad. Cu cât mai mult te vei smeri, cu atât mai multe daruri vei dobândi de la Dumnezeu.

Slavă milostivirii Domnului, că El ne dă nouă, păcăto­şilor, să fim în Dumnezeu. Ca să rămâi în Dumnezeu, mulţumeşte-te cu ce ai, chiar dacă n-ai avea nimic. Fii mulţumit şi mulţumeşte lui Dum­nezeu pentru că n-ai nimic. Să-ţi fie de ajuns faptul de a sluji lui Dumnezeu şi El te va aşeza împreună cu sfinţii.

Cine vrea să iubească pe Domnul, acela trebuie să iu­bească pe vrăjmaşi şi să fie lipsit de răutate; atunci Dom­nul îţi dă bucuria de a-L slăvi neîncetat, ziua şi noaptea, şi mintea ta va uita lumea şi, dacă întorcându-te în tine în­suţi îţi vei aduce aminte din nou de ea, te vei ruga din inimă pentru lume.

Aşa vieţuiau sfinţii, fiindcă Duhul Sfânt învaţă sufletul să se roage pentru oameni.

Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe Dumnezeu, iar iu­birea păzeşte poruncile. Domnul a zis: „Cel ce Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele” [In 14, 15-23]. Dacă Adam ar fi iubit pe Domnul aşa cum L-a iubit Maica Domnului, ar fi păzit porunca Lui. Şi vedem din experienţă că mintea celui ce iubeşte pe Dumnezeu e îndreptată de harul lui Dumne­zeu şi vede subţire toate vicleniile vrăjmaşului. Când însă Domnul mângâie sufletul, atunci el nu-i mai vede pe vrăj­maşi, ci vede numai pe Domnul.

Cine ascultă de legea lui Dumnezeu va înţelege cât de bune sunt toate poruncile Domnului. Orice poruncă ai lua, ea îţi aduce bucurie şi veselie. Ia, de pildă, prima poruncă: Să iubeşti pe Dumnezeu. Dacă gândeşti că Dumnezeu ne iubeşte, pentru acest gând ţi se va da pacea. Ia a doua po­runcă: Să iubeşti pe aproapele tău. Dacă gândeşti că Dom­nul îi iubeşte pe oamenii Săi şi că în ei viază Duhul Sfânt, sufletul tău se va desfăta de legea lui Dumnezeu şi vei cugeta la ea ziua şi noaptea [Ps 1, 2] şi ţi se va da darul deo­sebirii binelui şi răului.

Când Domnul vrea să mângâie un suflet întristat, îi dă bucurie, lacrimi, străpungerea inimii şi pacea sufletului şi a trupului; şi uneori Se arată pe Sine însuşi sufletului.

Apostolii au văzut pe Domnul în slavă când S-a schim­bat la faţă pe Tabor; dar mai apoi, în timpul pătimirii Lui, au fugit ca nişte laşi. Aşa de neputincios este omul. Intr-adevăr, suntem pământ, şi încă pământ păcătos. De aceea a şi zis Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” [In 15, 5]. Aşa şi este. Când harul este în noi, suntem într-adevăr smeriţi, suntem înţelegători, ascultători, blânzi şi plăcuţi lui Dumnezeu şi oamenilor; dar când pierdem ha­rul, ne uscam ca o mlădiţă ruptă dintr-o viţă.

Cine nu iubeşte pe fratele pentru care însuşi Domnul a murit în mari chinuri, acela s-a tăiat din Viţa care este Domnul [In 15,1]; dar pe cel ce luptă cu păcatul Domnul îl va ajuta.

Uneori omul e atât de neputincios că n-are putere nici să alunge o muscă şi nu poate alunga din suflet gândurile cele rele, dar chiar şi în această neputinţă mila lui Dumne­zeu îl păzeşte pe om: gândurile rele pier şi singur Dumne­zeu este în suflet, în minte şi peste tot.

Prin el însuşi omul e firav ca o floare a câmpului: toţi o iubesc şi toţi o calcă în picioare.

Aşa e şi omul: uneori e în slavă, alteori în necinste. Dar cine iubeşte pe Dumnezeu, acela îi mulţumeşte pentru ori­ce întristare şi rămâne liniştit atât în cinstire, cât şi în înjosire.

____________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Filed under Despre rugăciune

Bogăţia Harului

Sufletul smerit care poartă în sine din belşug harul Sfântului Duh şi-l păzeşte pe el, are la o vedenie dumneze­iască multă putere ca să o suporte, dar pe cel ce are puţin har, o59735 vedenie îl face să cadă cu faţa la pământ, pentru că în el e puţină puterea harului.

Aşa, pe Muntele Taborului, atunci când Domnul S-a schimbat la faţă, Moise şi Ilie stăteau în picioare şi vor­beau cu El, dar apostolii au căzut la pământ [Mt 17, 6]; mai apoi, însă, când s-a înmulţit în ei harul Duhului Sfânt, au rămas şi ei în picioare la arătările Domnului şi au putut vorbi şi ei cu El.

Aşa şi Cuviosul Serghie [din Radonej], la arătarea Mai­cii Domnului stătea în picioare înaintea Ei, pentru că avea un mare har al Duhului Sfânt, dar ucenicul său Miheia a căzut cu faţa la pământ şi nu putea privi la Maica Domnu­lui. Şi Serafim din Sarov a avut mult har al Duhului Sfânt şi stătea în picioare când i s-a arătat Maica Domnului, dar slujitorul său a căzut cu faţa la pământ, pentru că avea puţin har.

Astfel, dacă sufletul are în el har, nu se teme când vede demoni, pentru că simte în el puterea lui Dumnezeu.

Acum e ceasul al patrulea din noapte. Şed în chilia mea ca într-un palat, în pace şi iubire, şi scriu. Dar când vine har mai mult, atunci nu mai pot scrie.

_____________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lasă un comentariu

Filed under Despre Har

Vulturul si cocosul

Domnul ne iubeşte fără sfârşit pe noi, păcătoşii, şi dă omului pe Duhul Sfânt, şi prin Duhul Sfânt sufletul cu­noaşte pe Domnul şi îşi găseşte fericirea în El, îi mulţu­meşte şi-L 72800iubeşte, şi în marea lui bucurie îi este milă de întreaga lume şi doreşte cu tărie ca toţi oamenii să cu­noască pe Dumnezeu, pentru că Domnul însuşi doreşte aceasta pentru toţi. Insă, într-adevăr, aceasta este cu pu­tinţă numai prin har, chiar şi într-o mică măsură. Dar, fără har, sufletul e asemenea unui dobitoc.

Cât îmi e de milă de oamenii care nu cunosc pe Dum­nezeu. Dar noi, creştinii ortodocşi, suntem norocoşi pen­tru că îl cunoaştem pe Dumnezeu. Ne-a învăţat Duhul Sfânt. El ne învaţă să-i iubim şi pe vrăjmaşi.

Până când nu cunoaşte mai mult, omul e mulţumit cu puţinul pe care-l are. Seamănă cu un cocoş de la ţară, care trăieşte într-o mică ogradă, vede câţiva oameni şi câteva dobitoace, cunoaşte câteva zeci de găini şi e mulţumit cu viaţa lui, pentru că nu ştie mai mult.

Dar vulturul ce zboară sus în nori, care îmbrăţişează cu privirea-i ageră depărtările, care respiră de departe mi­resmele pământului, care se desfată de frumuseţea lumii şi cunoaşte multe ţări, mări şi râuri, care vede o mulţime de animale şi de păsări, acest vultur n-ar fi mulţumit dacă ar fi pus într-o mică ogradă laolaltă cu cocoşul.

Tot aşa şi omul, câtă vreme nu cunoaşte mai mult, se mulţumeşte cu puţinul pe care-l are. Astfel, adeseori ţăra­nul sărac e mulţumit să aibă ceva hrană şi haine de îm­brăcat şi pentru aceasta mulţumeşte lui Dumnezeu. Dar omul învăţat şi cu ştiinţă multă nu se va mulţumi cu o ase­menea viaţă şi va căuta spaţii vaste pentru mintea lui.

Tot aşa e şi în viaţa duhovnicească. Cine n-a cunoscut harul Duhului Sfânt, acela se aseamănă cocoşului care nu cunoaşte zborul vulturului în înălţimile cerului, nu înţe­lege dulcea străpungere a inimii şi iubirea dumnezeiască. Cunoaşte pe Dumnezeu din natură şi din Scriptură; se mulţumeşte cu pravila şi aceasta îl mulţumeşte, ca şi coco­şul care e mulţumit cu soarta sa şi nu se întristează că nu este vultur.

Dar cine a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela se roagă ziua şi noaptea, pentru că harul Sfântului Duh îl atrage să iubească pe Domnul şi dulceaţa iubirii lui Dumnezeu îl ajută să poarte uşor toate întristările pământului, şi sufletul lui tânjeşte neîncetat după Domnul, şi caută tot­deauna harul Duhului Sfânt.

_____________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

„Iubesc puţin pe Domnul”

Intr-o zi mi-a venit gândul să cumpăr nişte peşte proas­păt. N-aveam la mine banii mei, ci numai pe cei ai mănăs­tirii. Aş fi putut să cumpăr, dar nu voiam să încalc regula vieţii18645 mele. Dar gândul mă urmărea într-atât, încât chiar şi în biserică, la Liturghie, nu-mi ieşea din minte. Am înţeles atunci că aceasta venea de la vrăjmaşul şi mi-am dat sea­ma prin mila lui Dumnezeu că harul ne ajută să mâncăm puţin, demonii însă ne împing să mâncăm mult şi să ne procurăm mâncăruri căutate.

Trei zile m-a chinuit acest gând şi numai cu anevoie l-am alungat prin rugăciune şi lacrimi. Atât de chinuitor este să lupţi chiar şi împotriva unui gând atât de mic.

Pe când eram la metoc mi s-a întâmplat aceasta: mân­cam pe săturate, dar după două ore puteam mânca din nou aceeaşi cantitate. Am început să-mi supraveghez gre­utatea pe un cântar şi ce văd? In trei zile am pus patru ki­lograme. Şi am înţeles că aceasta era o ispită, pentru că noi, monahii, trebuie să ne uscam trupurile, ca în ele să nu mai fie nici o mişcare care să tulbure rugăciunea. Un trup sătul e o piedică pentru rugăciunea curată şi Duhul Sfânt nu vine într-un pântece ghiftuit. Pe de altă parte, trebuie postit cu măsură, ca trupul să nu slăbească înainte de vre­me şi să rămână în stare să-şi facă ascultarea. Am cunos­cut un frate sub ascultare care se uscase de atâta post, dar care a slăbit şi a murit înainte de vreme.

Imi aduc aminte că stăteam odată la vecernie în biseri­ca Acoperământului Maicii Domnului, şi părintele N. citea acatistul. Privindu-l mă gândeam: „Ieromonahul e gras, nu se poate închina decât cu anevoie”. In secunda aceea am început eu însumi să fac o metanie şi cineva mi-a dat nevăzut o lovitură peste rinichi; am vrut să strig: „Ţineţi-mă!”, dar n-am putut din pricina tăriei durerii.

Aşa m-a pedepsit cu milostivire Domnul şi prin aceasta am înţeles că nu trebuie să judecăm pe nimeni.

Intr-o zi, după rugăciune, şedeam şi mă gândeam: „Nu vreau să mor”. Şi ziceam:

„Doamne, Tu vezi inima mea, că nu vreau să mor. Când cineva nu şi-a văzut multă vreme rudele, merge cu bucurie la ele, dar pe Tine, Milostive Doamne, sufletul meu Te cunoaşte şi, cu toate acestea, nu vreau să mor”.

Şi am primit acest răspuns în inima mea:

 „Aceasta pentru că Mă iubeşti puţin”.

Şi într-adevăr, iubesc puţin pe Domnul.

________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lasă un comentariu

Filed under Despre Iubire, Despre moarte, Despre nejudecarea aproapelui

Doamne, luminează-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt

Doamne, luminează-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt ca toţi să înţelegem iubirea Ta.

20994

Prin tâlharul de pe cruce şi prin fiul cel risipitor Dom­nul ne-a arătat cum vine El cu iubire în întâmpinarea pă­cătosului care se căieşte. Se spune că „Tatăl l-a văzut de departe şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” [Lc 15, 20], nu i-a făcut nici un reproş, ci a junghiat viţelul cel gras şi a poruncit ca toţi să se vese­lească. Aşa este mila şi iubirea lui Dumnezeu. Dar omului păcătos Domnul îi pare neînduplecat, pentru că nu este har în sufletul lui.

Un frate sub ascultare de la noi, de la Athos, din mă­năstirea rusească Sfântul Panteleimon, obişnuia să se roa­ge neîncetat lui Dumnezeu să-i dea iertarea păcatelor lui. A început să cugete la împărăţia cerurilor şi gândea:

„Dacă-L voi ruga pe Dumnezeu din inimă să-mi ierte păcatele, mă voi mântui poate, dar dacă în rai nu voi afla părinţii şi rudele mele, mă voi mâhni pentru ei, fiindcă îi iubesc. Ce fel de rai va fi însă pentru mine acesta, dacă acolo mă voi întrista pentru rudeniile mele ce se vor duce poate în iad?”

Acest frate păcătos gândea despre împărăţia cerurilor:

„Aşa cum pe pământ nici un praznic nu este vesel dacă nu sunt de faţă rudele şi cei apropiaţi, tot aşa şi în rai voi fi întristat dacă nu voi vedea acolo rudeniile pe care le iu­besc”.

Aşa a gândit el timp de aproape şase luni. Şi într-o zi, în timpul vecerniei, fratele şi-a ridicat privirea asupra icoanei Mântuitorului şi a făcut această scurtă rugăciune de cinci cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul” — şi vede icoana facându-se Mântuitorul viu, şi sufletul şi trupul fratelui s-au umplut de o dulceaţă negră­ită, şi sufletul lui a cunoscut prin Duhul Sfânt pe Domnul nostru Iisus Hristos şi a înţeles că Domnul e milostiv, fru­mos şi negrăit de blând şi sufletul a înţeles că iubirea lui Dumnezeu face ca omul să nu-şi mai poată aduce aminte de nimeni, şi din acea clipă sufletul lui arde de iubire pen­tru Domnul.

Slavă, Doamne, milostivirii Tale! Tu ai dat sufletului să cunoască cât de mult iubeşti zidirea Ta şi sufletul cu­noaşte pe Stăpânul şi Făcătorul său.

Domnul a dat sufletului omului o cunoaştere îndeajunsă a Lui, şi sufletul s-a îndrăgostit de Făcătorul lui şi se bucură foarte. „Milostiv este Domnul nostru”. Şi la acest cuvânt orice gând încetează.

Sufletul este copleşit de Stăpânul. El îi dă odihna şi, prin Dumnezeu (rămânând în El), sufletul uită pământul şi iubeşte numai pe Domnul şi nu-şi află odihna în nimic decât numai în Ziditorul lui, dar din când în când varsă lacrimi fierbinţi: „De ce am întristat pe Dumnezeul Cel atât de milostiv?”

_________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lasă un comentariu

Filed under Despre Iubire