Arhive pe categorii: Despre rugăciune

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL SILUAN ATHONITUL

Sfantul Siluan“O, Sfinte Siluane, cu lacrimile tale ai dobândit smerenia lui Hristos în Duhul Sfânt şi dascăl al iubirii de vrăjmaşi ai devenit în acest veac plin de ură şi de tulburare! O, dulce psaltire a pocăinţei şi alaută binecântatoare a Duhului Sfânt! Noi, cei însufleţiţi de vieţuirea ta cea aleasă, ne plecăm genunchii în faţa sfinţeniei tale care ruşinează pe cei ce nu mai cred că Dumnezeu lucrează în Biserica Sa şi îţi mărturisim că inimile noastre suspină după liniştea ta, după dragostea ta de Dumnezeu, de oameni şi de vrăjmaşi.

Mărturisim că avem nevoie de mijlocirea ta pentru noi la Dumnezeu, Sfinte Siluane, că mult suntem tulburaţi în această lume care ne învaţă să fim răi, iubitori de slavă deşartă şi robi ai păcatului. Roagă-L, Părinte sfinte, să ne daruiască şi nouă blândeţea Sa, îndelunga-răbdare, tăcerea, înfrânarea şi iubirea Lui cea dumnezeiască pentru toată făptura.

Sfinte Siluane, tu care ai trecut prin atâtea încercări duhovniceşti, întarit de Sfântul Duh, nu ne lăsa să fim înghiţiţi de marea lumii acesteia. Fii călauza noastră, fii povăţuitorul nostru, mijloceşte pururea pentru noi ca să stingem văpaia patimilor, să biruim răul din inimile noastre şi astfel să ne mântuim sufletele.

Aşa, Cuvioase Părinte Siluane, podoaba călugarilor din Sfântul Munte al Athosului, cel care te-ai făcut pe tine lăcaş Sfintei Treimi, izbăveşte pe cei ce cu credinţă săvârşesc prea cinstită pomenirea ta şi pe cei ce sărută cu evlavie moaştele tale, spre slava Celui ce S-a proslăvit în tine şi dăruieşte prin tine tămăduire tuturor celor ce aleargă la ajutorul tău.

Văzând răutatea şi nimicnicia noastră, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce l-ai numărat pe Sfântul Siluan în ceata aleşilor Tăi, trimite-l nouă ca pe un adevarat Părinte, spre a ne povăţui cum să trăim o viaţă cuviincioasă, o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune, ca să Te aflăm milostiv în ceasul morţii şi la Înfricoşătoarea Judecată, Amin”.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut”

Cine vrea să se roage neîncetat, acela trebuie să fie în toate înfrânat şi ascultător „bătrânului” [„stareţului”] pe care-l slujeşte. Trebuie să-i mărturisească şi gândurile, pen­tru85804 că, prin duhovnicul şi „bătrânul” lui, Domnul îl îndreptează prin harul Său, şi atunci nu va avea gânduri rele impotriva lui. Pentru ascultarea lui sfântă un asemenea om va fi învăţat de har gânduri bune şi va înainta în smerenia lui Hristos. Dar dacă gândeşte: „N-am nevoie să mă sfă­tuiesc cu cineva” şi lasă ascultarea, va ajunge arţăgos şi nu numai că nu va înainta, dar va pierde şi rugăciunea.

Ca să ţii rugăciunea, trebuie să iubeşti pe oamenii care te ocărăsc şi să te rogi pentru ei, până ce sufletul tău se va fi împăcat cu ei, şi atunci Domnul îţi va da rugăciune neîn­cetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi.

Invăţătorul în rugăciune e însuşi Domnul, dar cel ce se roagă trebuie să smerească sufletul său. In sufletul celui ce se roagă cum se cuvine e pacea lui Dumnezeu. Inima ru­gătorului trebuie să fie plină de milă pentru toată făptura. Rugătorul iubeşte pe toţi şi are milă de toţi, pentru că ha­rul Duhului Sfânt l-a învăţat iubirea.

Rugăciunea e un dar al Duhului Sfânt. Demonii se stră­duiesc din toate puterile lor să depărteze pe om de la aduce-rea-aminte de Dumnezeu şi de la rugăciune. Dar sufletul care iubeşte pe Domnul tânjeşte după El şi se roagă Lui aşa:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut”.

In inima care se roagă rugăciunea ţâşneşte fără nici o constrângere; Harul însuşi săvârşeşte rugăciunea din ini­mă. Tu însă, smereşte-te cât poţi de mult; ţine mintea ta în inimă şi în iad. Cu cât mai mult te vei smeri, cu atât mai multe daruri vei dobândi de la Dumnezeu.

Slavă milostivirii Domnului, că El ne dă nouă, păcăto­şilor, să fim în Dumnezeu. Ca să rămâi în Dumnezeu, mulţumeşte-te cu ce ai, chiar dacă n-ai avea nimic. Fii mulţumit şi mulţumeşte lui Dum­nezeu pentru că n-ai nimic. Să-ţi fie de ajuns faptul de a sluji lui Dumnezeu şi El te va aşeza împreună cu sfinţii.

Cine vrea să iubească pe Domnul, acela trebuie să iu­bească pe vrăjmaşi şi să fie lipsit de răutate; atunci Dom­nul îţi dă bucuria de a-L slăvi neîncetat, ziua şi noaptea, şi mintea ta va uita lumea şi, dacă întorcându-te în tine în­suţi îţi vei aduce aminte din nou de ea, te vei ruga din inimă pentru lume.

Aşa vieţuiau sfinţii, fiindcă Duhul Sfânt învaţă sufletul să se roage pentru oameni.

Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe Dumnezeu, iar iu­birea păzeşte poruncile. Domnul a zis: „Cel ce Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele” [In 14, 15-23]. Dacă Adam ar fi iubit pe Domnul aşa cum L-a iubit Maica Domnului, ar fi păzit porunca Lui. Şi vedem din experienţă că mintea celui ce iubeşte pe Dumnezeu e îndreptată de harul lui Dumne­zeu şi vede subţire toate vicleniile vrăjmaşului. Când însă Domnul mângâie sufletul, atunci el nu-i mai vede pe vrăj­maşi, ci vede numai pe Domnul.

Cine ascultă de legea lui Dumnezeu va înţelege cât de bune sunt toate poruncile Domnului. Orice poruncă ai lua, ea îţi aduce bucurie şi veselie. Ia, de pildă, prima poruncă: Să iubeşti pe Dumnezeu. Dacă gândeşti că Dumnezeu ne iubeşte, pentru acest gând ţi se va da pacea. Ia a doua po­runcă: Să iubeşti pe aproapele tău. Dacă gândeşti că Dom­nul îi iubeşte pe oamenii Săi şi că în ei viază Duhul Sfânt, sufletul tău se va desfăta de legea lui Dumnezeu şi vei cugeta la ea ziua şi noaptea [Ps 1, 2] şi ţi se va da darul deo­sebirii binelui şi răului.

Când Domnul vrea să mângâie un suflet întristat, îi dă bucurie, lacrimi, străpungerea inimii şi pacea sufletului şi a trupului; şi uneori Se arată pe Sine însuşi sufletului.

Apostolii au văzut pe Domnul în slavă când S-a schim­bat la faţă pe Tabor; dar mai apoi, în timpul pătimirii Lui, au fugit ca nişte laşi. Aşa de neputincios este omul. Intr-adevăr, suntem pământ, şi încă pământ păcătos. De aceea a şi zis Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” [In 15, 5]. Aşa şi este. Când harul este în noi, suntem într-adevăr smeriţi, suntem înţelegători, ascultători, blânzi şi plăcuţi lui Dumnezeu şi oamenilor; dar când pierdem ha­rul, ne uscam ca o mlădiţă ruptă dintr-o viţă.

Cine nu iubeşte pe fratele pentru care însuşi Domnul a murit în mari chinuri, acela s-a tăiat din Viţa care este Domnul [In 15,1]; dar pe cel ce luptă cu păcatul Domnul îl va ajuta.

Uneori omul e atât de neputincios că n-are putere nici să alunge o muscă şi nu poate alunga din suflet gândurile cele rele, dar chiar şi în această neputinţă mila lui Dumne­zeu îl păzeşte pe om: gândurile rele pier şi singur Dumne­zeu este în suflet, în minte şi peste tot.

Prin el însuşi omul e firav ca o floare a câmpului: toţi o iubesc şi toţi o calcă în picioare.

Aşa e şi omul: uneori e în slavă, alteori în necinste. Dar cine iubeşte pe Dumnezeu, acela îi mulţumeşte pentru ori­ce întristare şi rămâne liniştit atât în cinstire, cât şi în înjosire.

____________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

12 comentarii

Din categoria Despre rugăciune

„N-am putere să scriu cât de mult ne iubeşte Domnul”

Multora le place să citească cărţi bune, şi acesta e un lucru bun, dar să te rogi e mai bine decât toate, însă cine citeşte cărţi proaste sau gazete e lovit de foame sufleteas­că; sufletul lui flămânzeşte pentru că hrana sufletului şi desfătările lui sunt în Dumnezeu. In Dumnezeu e şi viaţă, şi bucurie, şi veselie, şi Domnul ne iubeşte nespus, şi această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt.

75735

Dacă mintea ta vrea să se roage în inimă şi nu poate, atunci rosteşte rugăciunea cu buzele şi ţine-ţi mintea în cuvintele rugăciunii, cum spune Scara. Cu timpul Domnul îţi va da rugăciunea inimii fără gânduri şi te vei ruga cu uşurinţă. Unii şi-au vătămat inima, pentru că şi-au silit mintea să lucreze rugăciunea în inimă şi de aceea n-au mai putut-o rosti nici măcar cu buzele. Tu însă cunoşti rânduiala vieţii duhovniceşti: darurile sunt date de la Dumnezeu doar sufletului simplu, smerit şi ascultător. Celui ascultător şi înfrânat în toate – în hrană, cuvinte şi mişcări – Domnul însuşi îi va da rugăciunea şi ea se va săvârşi cu uşurinţă în inimă.

Rugăciunea neîncetată vine din iubire, dar se pierde pentru osândiri, vorbe deşarte şi neînfrânare. Cine iubeşte pe Domnul, acela poate cugeta la El ziua şi noaptea, pen­tru că nici un lucru nu te poate împiedica să iubeşti pe Dumnezeu. Apostolii iubeau pe Domnul şi lumea nu-i împiedica, deşi ei îşi aduceau aminte de lume, se rugau pentru ea şi propovăduiau. E adevărat că Sfântului Arsenie cel Mare i s-a zis: „Fugi de oameni!”, dar chiar şi în pustie Duhul lui Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm pen­tru oameni şi pentru lumea întreagă.

În lumea aceasta fiecare îşi are ascultarea lui: unul e împărat, altul patriarh, altul bucătar, fierar sau învăţător, dar Domnul îi iubeşte pe toţi, şi cine iubeşte mai mult pe Dumnezeu, acela va avea plată mai multă. Domnul ne-a dat porunca de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din tot sufletul [Mt 22, 37]. Dar cum poţi să-L iubeşti fără să te rogi? De aceea, mintea şi inima omu­lui trebuie să fie întotdeauna libere pentru rugăciune.

Când iubeşti pe cineva, vrei să te gândeşti la el, să vor­beşti despre el, să fii împreună cu el. Dar pe Domnul su­fletul îl iubeşte ca pe Tatăl şi Ziditorul lui şi stă înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, pentru că este Domnul; cu iubire, pentru că sufletul îl cunoaşte ca pe un Tată; El este foarte milostiv şi harul Său e mai dulce decât toate.

Şi eu am cunoscut că e uşor să te rogi, pentru că harul lui Dumnezeu ne ajută. In mila Sa Domnul ne iubeşte şi ne dă să vorbim cu El prin rugăciune, să ne căim şi să-I mulţumim.

N-am putere să scriu cât de mult ne iubeşte Domnul. Această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt, iar pe Duhul Sfânt îl cunoaşte sufletul ce se roagă.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

„Lupta cu diavolii nu trebuie să ducă la frică”

77785Fratele Simeon încă nu știa «să-și păzească mintea»; rugându-se, el nu oprea închpuirile prin care lucrează diavolii. Închipuirea, nelipsită tot celui ce-și începe viața duhovnicească, aduce scâlcieri acestei vieți. În măsura în care este de nelipsit în răstimpul începutului, nu este socotită atunci ca «rătăcire»; totuși, începătorul se îndepărtează treptat de un astfel de chip al rugăciunii, îndreptându-se către un altul, care constă în a-și «închide» mintea în cuvintele rugăciunii. Este un chip al rugăciunii mai anevoios și mai sec, dar totuși mai drept și mai puțin primejdios.

Rugăciunea însoțită de închipuire a fratelui Simeon, deși fierbinte tânjind către Dumnezeu, dar cât se poate de simplu și naiv, foarte curând a luat o formă primejdioasă, dând putința dracilor să-l ispitească pe tânărul nevoitor. Iar strania lumină ce-i umpluse cândva chilia noaptea și-i luminase până și măruntaiele, și hâdele chipuri ce-l împresurau noaptea, și care îi apăreau și stăteau de vorbă cu el chiar și ziua – toate acestea erau pline de mari primejdii.

Desigur, aproape toți sfinții nevoitori au trecut prin lupta cu diavolii, și în acest sens întâlnirea cu ei este un fenomen firesc în căile duhovniceștii desăvârșiri. Dar câți au fost cei ce au suferit de la ei; câți, până la sfârșitul vieții, au rămas bolnavi sufletește, și-au ieșit din minți; câți n-au ajuns până la cumplita deznădejde și pierzanie; câte sinucideri și câte nelegiuri de tot felul nu se săvârșesc în lume în urma duhovniciei demonice!

Cel ce a avut a se lupta cu ei ști cât de deștepți se fac ei, și adesea lingușitori cu cei ce îi primesc, și cât de mânioși atunci când sunt respinși. De fiecare dată când cu nevoitorul se petrece ceea ce s-a întâmplat fratelui Simeon, părintele duhovnicesc își încordează atenția. Lupta cu diavolii nu trebuie să ducă la frică; frica este pe jumătate înfrângere: ivirea ei slăbește sufletul și îl face mai lesnicios silniciei diavolești.

Fratele Simeon era naiv, dar plin de bărbăție; totuși este cu neputință a rămâne liniștit în astfel de împrejurări.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare, Despre rugăciune, Despre războiul duhovnicesc

Lupta cu gândurile: respingerea gândului

77684Nici ispitirea muncilor iadului, nici darul rugăciunii neîncetate, nici chiar vederea Domnului nu au dat tânărului monah deplina slobozenie de năpădirile drăcești și de lupta cu gândurile. Cu toată încordarea rugăciunii, mintea uneori i se întuneca prin vederea dracilor și pierderea păcii. Întreaga sa deosebită experiență nu-i dădea totuși cunoașterea a cum să petreacă în starea pe care o cercase în vremea vedeniei, încă a primi liniștit îndepărtarea luminii era de acum cu neputință.

Sfatul Starețului Anatolie a a-și închide mintea în cuvintele rugăciunii îl ajuta întrucâtva pe Simeon să-și curețe mintea, dar nu deplin, și deci înaintea lui se înfățișa în toată puterea sa sarcina nevoinței «luptei cu gândul».

Pentru cel ce a pășit pe calea vieții duhovnicești lupta gândurilor nu este o simplă cugetare lăuntrică pe diferite teme. Forma exterioară pe care o îmbracă gândul, de cele mai multe ori nu dă putința de a pricepe DE UNDE vine el. Adesea gândul vine liniștit și cu luare aminte, și prima sa formă cuvântătoare poate părea nu numai cât se poate de firească, ci și înțeleaptă, și chiar sfântă; cu toate acestea uneori destul este cea mai ușoară atingere a unui astfel de gând spre a stârni adânci schimbări în suflet. Judecata firii gândului  se poate spune că niciodată nu trebuie să purceadă de la forma sa exterioară, și numai experiența duce la a cunoaște ce putere și în același timp ce subțirime pot atinge sugestiile drăcești. Acestea pot îmbrăca cele mai  felurite chipuri. Chiar atunci când gândul este bun prin firea sa, i se poate adăugi ceva străin, și astfel i se schimbă radical cuprinsul și lucrarea duhovnicească.

Gândul este primul stadiu al păcatului. Ivirea sa pe tărâmul conștiinței omului nu i se socotește păcat: este numai îmbierea păcatului. Respingerea gândului înlătură dezvoltarea ulterioară a păcatului.

Dreptslăvitorul monah socotește ca lucrare a sa de căpetenie lăuntrica luare-aminte a minții, cu rugăciunea în inimă, ceea ce-i dă putința de a vedea gândul înainte de a pătrunde în inimă. Mintea ce se ține în liniștită luare-aminte în inimă vede cum se apropie gândul din afară, încercând să pătrundă în inimă, și cu rugăciunea îl izgonește. Această lucrare, numită «trezvia minții» sau «liniștirea minții», este ceea ce începu să învețe Simeon. Din ziua când, prin darul Maicii Domnului, începuse lucrarea rugăciunii lui Iisus în inima sa, și până în sfârșitul vieții, rugăciunea niciodată nu i-a încetat; însă, cu toate acestea, ea încă nu era desăvârșită, și nici nu putea fi, căci patimile rămăseseră încă nebiruite. Darul primit de Simeon fusese mare, și s-a dovedit a fi un puternic temei al vieții sale duhovnicești, dar nu avea să ducă nemijlocit la desăvârșire. Cu el s-a petrecut ceva, oarecum mai mult, dar totuși asemănător cu ceea ce se observă la mulți alții: prin fierbintea lor năzuință ei ating rugăciunea neîncetată dar, necurățați de patimi prin lungă nevoință, în ciuda lucrării rugăciunii, aceștia cad în păcate, din pricina patimilor. Nevoitorul nu se poate mulțumi cu o astfel de stare.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare, Despre rugăciune

Nevoințele monahale ale Sfântului Siluan (II)

76953Simeon, plin de nedumerire, s-a dus la Vechiul Russikon să se sfătuiască cu Starețul Anatolie. Acesta, auzind tot ce s-a petrecut cu tânărul monah, îi zice:

– Tu, pe semne, mult te rogi?

– Mă rog neîncetat, răspunse Simeon.

– Socotesc că nu te rogi cum trebuie, de aceea vezi draci atât de des.

– Nu știu ce înseamnă să te rogi cum trebuie sau cum nu trebuie, dar știu că trebuie tot mereu să te rogi, și de aceea mă rog tot timpul.

– În vremea rugăciunii păzeșteți mintea curată de orice închipuire și gând și închide-o în cuvintele rugăciunii – îi zice Starețul Anatolie și îi explică ce înseamnă minte «curată» și cum să o «închizi» în cuvintele rugăciunii.

Cu Starețul Anatolie, Simeon a petrecut vreme destul de îndelungată. Cuvântul său de învățătură și de folos, Părintele Anatolie l-a încheiat în cuvintele ce nu-i ascundeau uimirea:

«Dacă acuma ești așa, ce vei deveni la bătrânețe?»

Părintele Antolie era un nevoitor răbdător și cercat; îndelunga sa viață, precum spunea despre el Starețul Siluan, și-a petrecut-o în nevoința postului și a pocăinței, dar de abia la bătrânețe, după patruzeci și cinci de ani de monahism, a avut experiența marii mile a lui Dumnezeu și a aflat cum lucrează harul. Era firesc să se uimească de viața tânărului monah dar, desigur, nu trebuia să-și arate uimirea – și în aceasta a constat greșeala sa, deoarece dădea tânărului nevoitor un puternic prilej de slavă deșartă, cu care încă nu știa să lupte.

Greșala Starețului Anatolie era nu numai una pedagogică, ci și împotriva harului. Harul lui Dumnezeu nu îngăduie adevăratului nevoitor a grăi laudă fratelui său, lucru pe care până și cei desăvârșiți adesea nu-l pot purta fără daună. Laudele nu se grăiesc decât atunci când cineva ajunge la istovire din pricina deznădejdii; însă a deschide ochii „stângii” spre a vedea ceea ce săvârșește cu noi dreapta lui Dumnezeu, defel nu se cuvine – sau cu cea mai mare dibăcie și luare-aminte.

Oricum ar fi, tânărul și încă necercatul monah Simeon a fost aruncat în cea mai anevoioasă, cea mai întortocheată, cea mai subțire luptă cu slava deșartă. Mândria și slava deșartă trag după sine toate nefericirile, năpastele și căderile: harul se retrage, inima se răcește, rugăciunea slăbește, mintea se risipește și încep năvalele gândurilor pătimașe. Sufletul care a văzut o altă viață, inima care a cercat îndulcirea Duhului Sfânt, mintea care a cunoscut curăția nu mai doresc a se învoi cu primirea gândurilor întunecate care năpădesc – dar cum să ajungi la aceasta?

Până la arătarea Domnului sufletul lui Simeon nu știa să se lupte cu gândurile, și el a căzut în deznădejde, în ciuda lucrării neîncetate a rugăciunii întru sine; după arătare, sufletul său cunoștea pacea harului Sfântului Duh și viața îi era numai rugăcine și cuvântare de slavă. Dar toate acestea din nou s-au îndepărtat, și iarăși a început lupta cu gândurile. Sufletul se zbuciumă, cere, se roagă, plânge, petrece în luptă spre a ține pe Cel de Neținut, dar lumina, chiar de se și întoarce, acum nu pentru mult timp și nu ca și înainte, iar apoi din nou păsăsește. Începeau anii îndelungi ai schimbării harului și părăsirii.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

2 comentarii

Din categoria Despre rugăciune

Rugăciunea sfântului Siluan

74351Ce oare gândea, ce oare trăia, ce spunea el lui Dumnezeu în lungile nopți de rugăciune pentru lume?

Chip al unor astfel de rugăciuni pot fi anumite scrieri ale Starețului; ele dau putința unei astfel de mari apropieri către taina sufletului sfântului bărbat ce s-a mutat de la noi.

Cuvintele acestor rugăciuni se rostesc foarte rar, unul după altul. Fiecare cuvânt cuprinde cu putere, adânc, întreagă făptura omului. Întreg omul se adună întru una; se adună întreg până și trupește. Sufletul se schimbă, se strâmtorează, sau, ca să zicem așa, «se tăinuiește», spre a nu tulbura cu «îndrăzneala» sa avântul și încordarea duhului.

Întreaga minte, întreaga inimă, întreg trupul până la oase – totul se adună întru una. Mintea nevăzut gândește lumea; inima nevăzut trăiește suferința lumii, și suferința înlăuntrul ei atinge ultima limită. Inima, mai bine zis întreaga făptură, este cuprinsă de plâns, cufundată adânc în plâns.

Rugăciunile Starețului cuprindeau puține cuvinte, dar ele durau vreme îndelungată.

Adesea rugăciunea curge fără cuvinte. Mintea, într-un anume act de sinteză, gândește totul dintr-o dată. În astfel de stări sufletul se află la hotarul unde în fiecare clipă își poate pierde orice simțire a lumii și a trupului său, unde mintea încetează a mai gândi în concepte diferite; unde duhul omului nevăzut va vedea numai pe Dumnezeu; atunci lumea se dă uitării, se curmă rugăciunea, și doar într-o tăcută uimire petrece în Dumnezeu.

„Când mintea este întreagă în Dumnezeu, atunci lumea este uitată cu desăvârșire”, spunea Starețul.

Când însă, din pricini necunoscute omului, se sfârșește acea petrecere în Dumnezeu, nu mai este rugăciune, dar în suflet pace, dragoste și o adâncă liniște, și în același timp o subțire tristețe că s-a îndepărtat Domnul, căci sufletul ar fi dorit vecinic să petreacă întru Dânsul.

Atunci sufletul își trăiește rămășița vedeniei.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Un comentariu

Din categoria Despre rugăciune