Arhive lunare: Iunie 2013

O, Doamne, dă-ne să Te lăudăm până la suflarea cea mai de pe urmă.

Cât sunt de neputincios! Scriu puţin şi sunt deja istovit şi trupul meu caută odihna. Şi Domnul a cunoscut pe pă­mânt în trup neputinţa omenească şi, istovit de drum, s-a urcat într-o corabie la vreme de furtună şi dormea; dar când ucenicii L-au trezit, a poruncit mării şi vântului să se potolească şi s-a făcut linişte mare.

79472

Tot aşa şi în sufletul nostru, când chemăm sfântul Nu­me al Domnului, se face mare pace.

O, Doamne, dă-ne să Te lăudăm până la suflarea cea mai de pe urmă.

Omul cade în înşelare fie din lipsă de experienţă, fie din mândrie. Dacă e din lipsă de experienţă, Domnul ne va tămădui degrabă; dar dacă e din mândrie, atunci su­fletul va suferi multă vreme până când se va fi învăţat smerenia, şi abia atunci îl va tămădui Domnul.

Cădem în amăgire când credem că suntem mai deştepţi şi mai experimentaţi decât alţii şi chiar decât duhovnicul nostru. Şi eu am gândit aşa din lipsă de experienţă şi am suferit pentru aceasta şi sunt foarte mulţumitor lui Dum­nezeu că prin aceasta m-a smerit şi m-a povăţuit şi nu m-a lipsit de mila Sa. Şi acum gândesc că, dacă nu te măr­turiseşti duhovnicului, e cu neputinţă să scapi de înşelare, şi pentru aceasta s-a dat de la Domnul duhovnicilor pute­rea de a lega şi dezlega.

Dacă vezi o lumină înăuntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă împreună cu lumina nu simţi în tine zdro­bire [de inimă] pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; dar nici nu te teme, ci smereşte-te şi lumina va pieri. Dacă vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis nu te încrede în aceasta, pentru că dacă este de la Dumnezeu, Domnul te va face să înţelegi aceasta. Dacă n-a cunoscut după gust pe Duhul Sfânt, sufletul nu poate înţelege de unde anume vine vedenia. Vrăjmaşul dă sufletului o anu­mită dulceaţă amestecată cu slavă deşartă şi după aceasta se recunoaşte înşelarea.

Părinţii zic că dacă o vedenie e pricinuită de vrăjmaşul, sufletul simte tulburare. Dar numai sufletul smerit şi care nu se socoteşte pe sine vrednic de vedenii simte tulburare sau frică la lucrarea vrăjmaşilor; iar omul mândru şi căzut în slava deşartă nu poate încerca nici frică, nici tulburare, fiindcă el vrea să aibă vedenii şi se socoteşte pe sine vred­nic de aceasta şi de aceea vrăjmaşul îl înşeală uşor.

Lucrurile cereşti se cunosc prin Duhul Sfânt, iar cele pământeşti prin minte: dar cine vrea să cunoască pe Dum­nezeu cu mintea lui din ştiinţă, acela e în înşelare, pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfânt.

_________________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

„Ce vrei tu, suflete al meu, şi pentru ce te întristezi şi verşi lacrimi?”

Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, de aceea s-a zis: „Cereţi şi vi se va da” [Mt 7, 7]. Dacă nu cerem, ne chinuim pe noi înşine şi ne lipsim de harul Duhului Sfânt; fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înţelege voia lui Dumnezeu.

79666

Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrânat în toa­te: în mişcări, în cuvinte, în priviri, în gânduri, în hrană. Şi oricui se înfrânează îi vine în ajutor învăţătura din cuvân­tul lui Dumnezeu, care spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

Cuvioasa Măria Egipteanca a luat de la Sfântul Zosima numai puţină linte cu degetul şi a zis: „îmi e de ajuns aceasta, cu harul lui Dumnezeu”. Trebuie să te obişnuieşti să mănânci cât mai puţin cu putinţă, dar aceasta cu jude­cată, atât cât îţi îngăduie munca ta. Măsura înfrânării tre­buie să fie aceea ca după masă să dorim să ne rugăm.

Domnul ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă pe copiii ei şi ne dă în dar harul Duhului Sfânt, dar noi tre­buie să-l păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire mai mare decât faptul de a-l pierde. Când sufletul pierde ha­rul, el se mâhneşte tare şi se gândeşte: „Trebuie că l-am întristat pe Stăpânul”. în aceste minute de întristare, su­fletul e ca şi cum a căzut din cer pe pământ şi vede toate întristările de pe pământ. Ah! Cum roagă atunci sufletul pe Domnul să-i dea din nou harul Său. Această tânjire du­pă Dumnezeu nu poate fi descrisă. Sufletul care a gustat dulceaţa Duhului Sfânt n-o poate uita; el însetează ziua şi noaptea şi se avântă nesăturat spre Dumnezeu. Cine va descrie dogoarea iubirii sale pentru Dumnezeu pe Care sufletul l-a cunoscut ca Părintele său Ceresc? Sufletul nu va avea nici un minut de răgaz pe pământ, până când Domnul nu-i va da harul Său.

Sufletul care a pierdut harul tânjeşte după Stăpânul şi plânge ca Adam după izgonirea din rai. Şi nimeni nu-l poate mângâia atunci afară de Dumnezeu. Lacrimile lui Adam erau mari şi ele udau ca nişte pârâiaşe faţa, pieptul şi pă­mântul de sub picioarele lui, şi suspinele lui erau adânci şi puternice ca foalele unei fierării: „Doamne, Doamne – se tânguia el – ridică-mă iarăşi în rai!

Sufletul lui Adam era desăvârşit în iubirea lui Dumne­zeu şi cunoştea toată dulceaţa raiului, dar era încă lipsit de experienţă, de aceea el n-a depărtat ispita Evei, cum a de­părtat ispita soţiei sale mult încercatul Iov [Iov 2, 9-10].

Ce vrei tu, suflete al meu, şi pentru ce te întristezi şi verşi lacrimi?

Sunt întristat pe Stăpânul, că e atât de multă vreme de când nu L-am văzut şi nimeni nu mângâie plânsul meu după El. El mi-a dat să cunosc mila Lui şi aş vrea ca El să rămână totdeauna întru mine.

Când nu l-a văzut de multă vreme, mama plânge după fiul iubit şi spune: „Unde eşti tu, copilul meu preaiubit?” Dar iubirea de mamă nu e nimic faţă de iubirea lui Dum­nezeu, atât de mare şi de nesăturată este. Când sufletul este plin de iubirea lui Dumnezeu, atunci de bucuria măsurată se întristează şi se roagă cu la­crimi pentru toată lumea, ca toţi oamenii să cunoască pe Stăpânul şi Tatăl lor ceresc, şi nu cunoaşte odihnă şi nici nu vrea odihnă câtă vreme nu se desfată toţi de harul iubi­rii Lui.

Sufletul meu tânjeşte după Tine şi nu Te poate găsi. Tu vezi, Doamne, cât de atras este el şi plânge căutând harul Tău. A fost voia Ta să mi-l dai şi tot voia Ta a fost să-l iei de la mine. Când nu-l cunoşteam, nu-l puteam cere  aşa. Şi cum puteam cere ceea ce nu cunoşteam? Dar mă rog Ţie şi îl cer, pentru că sufletul meu Te-a cunoscut şi s-a îndulcit de Duhul Tău Cel Sfânt şi Te-a iubit pe Tine, Ziditorul lui.

Tu ai dat harul Tău Sfinţilor Tăi şi ei Te-au iubit până la capăt şi au dispreţuit cele lumeşti, pentru că dulceaţa iubirii Tale nu mai lasă loc pentru a iubi pământul şi frumuseţea acestei lumi, pentru că ele nu sunt nimic faţă de harul Tău.

O, cât de neputincios e sufletul meu şi n-are putere să zboare spre Domnul şi să stea înaintea Lui cu smerenie şi  să plângă ziua şi noaptea. Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul şi Ta­tăl său Ceresc, nu mai poate avea odihnă pe pământ. Şi sufletul se gândeşte:

„Când mă voi arăta Domnului, mă voi ruga milostivirii Lui pentru tot neamul cel creştinesc.” Dar, în acelaşi timp, se gândeşte:„Când voi vedea Faţa Lui iubită, de bucurie nu voi pu­tea spune nimic, pentru că de multă iubire omul nu poate grăi nimic.”

Şi iarăşi se gândeşte: „Mă voi ruga pentru întreg neamul omenesc, ca toţi oa­menii să se întoarcă la Domnul şi să-şi afle odihna întru El, pentru că iubirea lui Dumnezeu vrea ca toţi să se mân­tuiască.”

_________________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

„Nu e iubire mai mare decât să-şi pună cineva sufletul pentru aproapele său”

Fratele R. mi-a povestit că, odată, pe când era grav bolnav, mama sa i-a spus tatălui său: „Cum se chinuie co­pilul nostru. Cu bucurie m-aş lăsa tăiată în bucăţi, dacă aceasta i-ar putea fi drept ajutor şi i-ar uşura suferinţele.”

79598

Aşa este şi iubirea Domnului pentru oameni. El a spus: „Nu e iubire mai mare decât să-şi pună cineva sufletul pentru aproapele său” [In 15,13]. Domnului îi era atât de mult milă de oameni, că a dorit să sufere pentru ei ca o mamă, şi chiar mai mult. Dar nimeni nu poate înţelege această mare iubire fără harul Duhului Sfânt. Scripturile vorbesc despre aceasta, dar nici Scripturile nu pot fi în­ţelese cu mintea, pentru că şi în Scriptură vorbeşte acelaşi Duh Sfânt.

Domnul ne iubeşte atât încât vrea ca toţi oamenii să se mântuiască [1 Tim 2, 4] şi să fie veşnic împreună cu El în ceruri şi să vadă slava Lui [In 17, 24]. Noi nu cunoaştem această slavă în deplinătatea ei, dar prin Duhul Sfânt o înţelegem în parte. Cine n-a cunoscut însă pe Duhul Sfânt nu poate înţelege această slavă, ci crede numai în făgădu­inţele Domnului şi păzeşte poruncile Lui. Dar şi ei sunt fe­riciţi, aşa cum a spus Domnul Apostolului Toma [In 20,29]; şi vor fi deopotrivă cu cei care au văzut încă de aici slava lui Dumnezeu.

Dacă vrei să cunoşti pe Domnul, smereşte-te până la sfârşit, fii ascultător şi înfrânat în toate, iubeşte adevărul şi negreşit Domnul îţi va da să-L cunoşti prin Duhul Sfânt; şi atunci vei şti din experienţă ce este iubirea lui Dumnezeu şi ce este iubirea de oameni. Şi cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai desăvârşită e şi cunoş­tinţa. Iubirea este mică, este mijlocie, dar este şi mare.

Cine se teme de păcat acela iubeşte pe Dumnezeu; cine are, străpungerea inimii acela iubeşte mai mult; cine are în suflet lumină şi bucurie, acela iubeşte încă şi mai mult; dar cine are harul în suflet şi în trup, acela are iubirea desăvârşită. Un astfel de har a dat Duhul Sfânt mucenici­lor, şi el îi ajuta să îndure cu bărbăţie toate suferinţele.

_________________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

„Iată robii Tăi, Doamne”

Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu uşurinţă. El vede întristările, dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristă­rile trec.

78159

Când Maica Domnului stătea la picioarele crucii, întris­tarea ei era necuprins de mare, pentru că ea îl iubea pe Fiul ei mai mult decât îşi poate închipui cineva. Şi noi ştim că cine iubeşte mult, acela şi suferă mult. După firea ome­nească, Maica Domnului n-ar fi putut îndura întristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a întărit-o şi i-a dat puterea de a îndura această întristare.

Şi mai apoi, după înălţarea Domnului, Ea s-a făcut pen­tru tot poporul lui Dumnezeu mare mângâiere în întristări.

Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi cel în care Acesta viază simte în el raiul.

Vei zice poate: „De ce nu este şi în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci tră­ieşti după voia ta.

Priveşte pe cel ce-şi iubeşte voia sa proprie; n-are nici­odată pace în suflet şi e mereu nemulţumit: „Asta nu e aşa, asta nu e bine”. Dar cel ce s-a predat pe sine însuşi în chip desăvârşit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubeşte pe Domnul, şi toate ale lui sunt dragi şi plăcute.

Aşa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară: „Iată roaba Ta. Fie mie după cuvântul tău!” [Lc 1, 38]. Dacă am spune şi noi aşa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”, cele spuse de Domnul şi scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar rămâne în sufletele noastre şi atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu şi cât de minunată ar fi viaţa pe întregul pământ. Dar, deşi cu­vintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lu­me, oamenii nu le înţeleg şi nu vor să le primească. Dar cine trăieşte după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamă­rit în cer şi pe pământ.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preo­cupă numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îl ajută să rămână întotdeauna în rugăciune. Chiar dacă lucrează sau vorbeşte, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru că s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi pentru aceasta Domnul îl are în purtarea Sa de grijă.

___________________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre voia lui Dumnezeu

„Poate va veni o vreme când prin singur acest cuvânt ne vom mai putea mântui”

79245În viețile Sfinților adesea se observă că nevoitorul întâi ajunge la o fundătură, o stare fără ieșire, un prag unde întru sfârșit primește o încunoștințare, un cuvânt care îl va trece dincolo și, odată trecut, atinge acea stare pentru care este recunoscut ca sfânt, adică unul ce nu mai este clătinat de patimi, unul ce-și stăpânește firea, unul întru care Duhul Sfânt poate de acum sălășlui nestingherit. Cu adevărat, este culminarea căii unei lungi nevoințe, și nimenea dintre cei ce nu au străbătut-o deplin nu au volnicia de a se „aventura” pe calea unui astfel de cuvânt. Părintele Sofronie adesea zice: „Nu vă încumetați să cercați după mintea voastră cuvântul Sfântului Siluan, că riscați să ajungeți la spitalul de nebuni! Cuvântului lui nu este pe măsura noastră.” Însă cândva a adăugat: „Și totuși… cuvântul în sine înfățișează însăși structura nevoinței duhovnicești”. Cu alte cuvinte, sub forma în care l-a primit Sfântul Siluan se poate trăi de fiecare dintre noi cumva, într-o anume măsură, la orice nivel duhovnicesc ne-am afla. De pildă, când te duci să-ți spovedești păcatele nu te duci să te îndreptățești, să „ieși din propriul tău iad”, prin propria-ți putere, sau inițiativă, sau închipuire, ci în nădejdea iertării și a tămăduirii. Iată, practic, un fel în care tot omul își „ține mintea în [propriul său] iad fără a deznădăjdui”. Iar acest cuvânt ne va însoți de-a lungul întregii duhovnicești călătorii a devenirii noastre, ba chiar o va strecura, până ce ne va deschide porțile Împărăției, și ne va duce înăuntru. Astfel, „legea” prin care se poartă biruința stăpânește și calea către ea.

Cât despre „calea lungii nevoințe” mai sus pomenite: în viața Sfântului Siluan, cincisprezece ani de necurmată rugăciune zi și noapte, cu foarte puțin somn și înfrânare atotcuprinzătoare, nu au fost îndeajuns spre a-l slobozi de nesfârșitele năvale drăcești și gânduri urâte, nici i-au redat stare harică pe care o cunoscuse când a văzut pe Domnul cel Viu. Marea criză, „pragul”, a venit atunci când, într-o ultimă încercare de a-și arăta credincioșia, totuși față de Hristos a voit să facă metanie icoanei Lui, un drac mare s-a ivit între el și icoană ca să se inchine lui, și nu Domnului. Zdrobit de părelnicul simțământ că era desăvârșit cu neputință a ajunge la Mântuitorul cel iubit, s-a așezat din nou pe scăunelul de rugăciune cerșindu-I să caute asupra năpastei în care se afla. Acum însă, pentru prima oară primește răspuns de la Dumnezeu: cum că cei mândri suferă de la draci. Departe de a se descumpăni de păruta învinuire, ci mai curând îmbărbătat de faptul că Domnul acum răspunde, zice: „Doamne, Tu ești milostiv, sufletul meu te cunoaște: spune-mi cum să mă smeresc”. Urmează ceea ce ar părea celor mai mulți ca o ultimă osândire: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui.” Este ca și cum Domnul ar zice: „Tu însuți spui că sunt milostiv, că sufletul tău mă cunoaște: primește dar cu încredere, de la mine cuvântul mântuirii, cuvânt care altora li s-ar părea nesuferit de «greu» (vezi Ioan6, 60)”. Siluan, deplin încredințat că numai bine poate purcede de la un cuvânt dumnezeiesc, începe a se osândi, și a se osândi pe sine singur la o vecinică, chinuitoare despărțire de Domnul cel iubit, adică la însăși starea în care se afla, în neclintita nădejde că, întru sfârșit, cumva, mântuirea avea să fie deznodământul de neocolit. Ce urmează? El însuși dă mărturie, ca și uimit: „Am început să fac precum Domnul m-a povățuit – minte mi s-a curățit, iar Duhul dă mărturie mântuirii în inima mea”… Oare nu este aci aceeași mână, același glas care a răspuns „binemulțumitoriului tâlhariu” pe cruce: „Amin […] astăzi vei fi cu mine în raiu” (Luca 23, 43)? Zisa tâlharului „[…] când vei veni întru împărăția Ta” se poate, firește, înțelege ca: „Atunci când va fi să fie, când vei ajunge, întru sfârșit, întru împărăția Ta”. Răspunsul lui Dumnezeu este caracteristicul „Astăzi”, acum!

În cartea sa, „Sfântul Siluan Athonitul”, părintele Sofronie arată că nici această cale de foc nu era încă „sfârșitul călătoriei”: de multe ori avea Sfântul Siluan să sufere împuținări ale harului, chiar dacă nu ca înainte. Omul nu este obișnuit să trăiască acea stare, să „petreacă” în ea. Harul, după Cădere, deși adevărata fire a Omului, a devenit ca și cum înstrăinat de starea noastră, ca fiind ceva ce nu ține de această lume. Cu toate acestea, ceva s-a schimbat în chip hotărâtor în viața lui Siluan: de acum el putea oricând să și-l redobândească „adâncindu-se iarăși în iad”, amintindu-și iarăși de starea sa adevărată, adică cea de vecinică osândă, cântându-și „cântul său cel mai dorit”, cum îl numea însuși, astfel smerindu-se din nou, pentru ca smerit Domnul din nou poată din nou odihni în inima lui curățită. Mai târziu avea să ajungă s-o facă printr-o simplă mișcare lăuntrică a inimii, cu desăvârșire nepercepută din afară; iar aceasta, până ce harul nu-l mai părăsea; până când avea să-I devină fire, adevărata vecinică fire, de acum în veci nestrămutată.

(Cuvântul prorocesc și trăirea harului după arhimandritul Sofronie – Ieromonah Rafail Noica, cuvânt la Simpozionul „Starețul Sofronie, de Dumnezeu-Cuvântătorul celei nezidite lumini”. Athena, 19-21 octombrie 2007)

„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013 

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

„Cheamă-Mă în ziua necazului şi te voi izbăvi”

Lucrul cel mai bun este să te predai voii lui Dumnezeu şi să înduri întristările cu nădejde. Iar Domnul, văzând întristarea noastră, nu ne va da niciodată peste puterile noastre.

79162

Dar dacă întristările noastre ne par mari, aceasta în­seamnă că nu ne-am predat încă voii lui Dumnezeu.

Sufletul s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu întru toate şi se odihneşte în El, pentru că ştie din experienţă şi din Sfânta Scriptură că mult ne iubeşte Domnul şi veghea­ză asupra sufletelor noastre, ca toate să se facă vii prin ha­rul Său în pace şi iubire.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se întristează de nimic, chiar dacă ar fi bolnav, sărac şi pri­gonit. Sufletul ştie că Domnul poartă grijă de noi cu mi­lostivire. De lucrurile Domnului dă mărturie Duhul Sfânt, pe Care sufletul îl cunoaşte. Dar cei mândri şi neascultă­tori nu vor să se predea voii lui Dumnezeu, fiindcă le place să-şi facă voia lor, lucru atât de vătămător pentru suflet.

Marele Pimen zicea:

„Voia noastră este zid de aramă între noi şi Dumnezeu şi nu ne lasă să ne apropiem de El sau să vedem mila Lui”.

Întotdeauna trebuie să cerem de la Domnul pacea su­fletului ca să împlinim mai uşor poruncile Domnului; fi­indcă Domnul iubeşte pe cei ce se străduiesc să împli­nească voia Lui şi astfel ei află mare odihnă în Dumnezeu.

Cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu e mulţumit de toate, chiar dacă e sărac, bolnav sau se chinuie, pentru că îl veseleşte harul Domnului. Dar cel nemulţumit de soarta lui, care murmură pentru boala lui sau pentru cel care l-a supărat, acela e bine să ştie că în el se află un duh de mân­drie care a luat de la el mulţumirea faţă de Dumnezeu.

Chiar dacă e aşa, nu te mâhni, ci străduieşte-te cu tărie să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu şi cere de la El duh sme­rit; şi atunci când vine la tine smeritul Duh al lui Dumne­zeu, îl vei iubi şi-ţi vei găsi odihna, chiar de vei avea în­tristări.

Sufletul care are smerenie îşi aduce aminte întotdeau­na de Dumnezeu şi gândeşte aşa:

„Dumnezeu m-a făcut, a pătimit pentru Mine, îmi iartă păcatele şi mă mângâie, mă hrăneşte şi poartă de grijă de mine. De ce să-mi fac atunci griji sau de ce să mă tem, chiar dacă m-ar ameninţa moartea?”

Domnul povăţuieşte orice suflet care se predă pe sine voii lui Dumnezeu, fiindcă El a zis: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi te voi izbăvi, şi tu Mă vei preamări” [Ps 49,16].

Orice suflet tulburat de ceva trebuie să întrebe pe Dom­nul, şi Domnul îl va povăţui. Şi aceasta mai cu seamă în ceas de nenorocire şi tulburare; de obicei, însă, trebuie dis­cutat cu duhovnicul, fiindcă acest lucru înseamnă smerenie.

Bun lucru e a ne învăţa să vieţuim după voia lui Dum­nezeu. Atunci sufletul rămâne neîncetat în Dumnezeu şi are mare odihnă; şi din această bucurie omul se roagă ca tot sufletul să cunoască pe Domnul; să cunoască cât de mult ne iubeşte şi cu câtă bogăţie ne dă Duhul Sfânt Care veseleşte sufletul în Dumnezeu.

Şi atunci sufletul e în întregime drag, pentru că e în în­tregime al lui Dumnezeu.

Domnul Cel Milostiv îl povăţuieşte pe om că trebuie să îndure întristările cu mulţumire. In toată viaţa mea n-am murmurat o singură dată pentru întristări, ci le-am primit pe toate din mâinile lui Dumnezeu ca pe un leac mântui­tor şi am mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu, şi de aceea  Dumnezeu mi-a dat să îndur cu uşurinţă toate întristările.

Toţi oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări şi, deşi întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat şi îi întristează, şi  aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul, nici să  se predea voii lui Dumnezeu.

Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul însuşi îi călăuzeşte cu harul Său, şi ei îndură totul cu băr­băţie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc şi împreună cu Care vor fi preamăriţi în veci.

___________________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre voia lui Dumnezeu

„N-am venit să pierd, ci să mântui”

Pentru mândrie se pierde harul şi, împreună cu el şi iu­birea de Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune; şi atunci sufletul e chinuit de gândurile cele rele şi nu înţelege că trebuie să se smerească şi trebuie să iubească pe vrăjmaşi, fiindcă altfel nu poate să placă lui Dumnezeu.

Tu zici:

79432

„Vrăjmaşii prigonesc Sfânta noastră Biserică. Cum îi voi iubi oare?”.

Dar la aceasta eu îţi voi spune:

„Sufletul tău sărman n-a cunoscut pe Dumnezeu, n-a cu­noscut cât de mult ne iubeşte şi cu cât dor aşteaptă ca toţi oamenii să se pocăiască şi să se mântuiască. Domnul e iubire şi El a dat pe pământ pe Duhul Sfânt Care învaţă sufletul să iubească pe vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, ca ei să se mântuiască. Aceasta şi este iubirea. Dar dacă îi judecăm după fapte, merită să fie pedepsiţi”.

Slavă Domnului că ne iubeşte atât de mult, ne iartă pă­catele şi prin Duhul Sfânt ne descoperă tainele Lui.

Domnul ne-a dat porunca: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” [Mt 5, 44].

Dar cum să-i iubim când ei ne fac rău? Sau cum să-i iubim pe cei ce prigonesc Sfânta Biserică?

Când Domnul mergea spre Ierusalim şi samarinenii n-au vrut să-L primească, Ioan Teologul şi Iacob erau gata să facă să se pogoare foc din cer şi să-i nimicească pentru aceasta; dar Domnul le-a spus cu milă: „N-am venit să pierd, ci să mântui” [Lc 9, 54-56]. Aşa şi noi trebuie să avem un singur gând: ca toţi să se mântuiască. Sufletul să aibă milă de vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, pentru că au rătăcit de la adevăr şi merg în iad. Aceasta e iubirea faţă de vrăjmaşi. Atunci când Iuda se gândea să vândă pe Dom­nul, Domnul i-a răspuns cu milă ; tot aşa şi noi trebuie să fim cu milă faţă de cei ce se rătăcesc şi se pierd, şi atunci ne vom mântui prin milostivirea lui Dumnezeu.

______________________________________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre Iubire