Arhive lunare: Decembrie 2012

Ziua a cincisprezecea – Dragostea față de vrăjmași

49226Domnul ne-a spus: „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”, iar cel ce-și iubește vrăjmașii este asemenea Domnului Iisus Hristos.

Cel ce are puterea să-și iubească vrăjmașii Îl cunoaște pe Domnul nostru Iisus Hristos în duh și în adevăr. Cel ce însă n-o are dăinuie încă în ghearele morții, iar harul și dragostea lui Dumnezeu nu sunt, cu adevărat, în chip deplin, împreună cu el. Dacă ai puterea să ierți greșelile fratelui tău și să-i iubești pe vrăjmașii tăi, atunci îți vei dobândi iertarea păcatelor proprii, iar Domnul îți va îngădui cunoașterea Sfântului Său Duh.

Doamne, învață-ne pe noi, prin Sfântul Tău Duh, să ne iubim vrăjmașii și să ne putem ruga, cu lacrimi, pentru dânșii!

Punctul cel mai înalt al Sfintei Evanghelii, împlinirea desăvârșită a asemănării cu Iisus Hristos, este tocmai această iubire a vrăjmașilor. Ați auzit că s-a spus: Să-l iubești pe aproapele tău și să-l urăști pe vrăjmașul tău; dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru celui din Ceruri, că El face să răsară Soarele Său peste cei răi și peste cei buni și face să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți (Mat. 5, 43-45). Domnul nostru Iisus Hristos nu doar a predicat acestea, ci le-a trăit în adâncurile inimii Sale. Spânzurat pe Cruce, a primit să moară pentru mântuirea vrăjmașilor Săi, iar cu ultima suflare Și-a iertat călăii.

Pentru că „Domnul are milostenie față de toți oamenii, cel ce vrea să-L iubească și să fie împreună cu El trebuie să-și iubească vrăjmașii”, ne avertizează Sfântul Siluan. A-L cunoaște pe Dumnezeu, Care este iubire, înseamnă, așadar, a-L iubi nu numai pe El, ci și pe cei pe care El i-a iubit: toate ființele omenești, indiferent de rasă, de sex, de religie sau de status social, în mod special pe cei săraci, pe cei neputincioși, pe cei alungați și pe vrăjmași. Iar iubirea aceasta trebuie să fie întocmai așa după cum i-a iubit El: iertându-i, slujindu-i, primind să-ți dăruiești viața pentru ei. În sensul acesta, dragostea față de vrăjmași este cu mult mai mult decât o lege morală; este un principiu ontologic și spiritual, de nedespărțit de unirea noastră cu Iisus Hristos întru Duhul Sfânt.

Și aici starețul Siluan este foarte clar: cel ce nu-și iubește vrăjmașii n-a învățat încă de la Sfântul Duh să iubească cu adevărat pe Dumnezeu și pe aproapele. Iar harul dumnezeiesc nu sălășluiește deplin în lăuntrul său și nu-L poate „cunoaște pe Domnul, nici blândețea Duhului Sfânt”. Iar aceasta, s-o reținem, indiferent de milostenia sa, de nevoințele sale liturgice și ascetice. Alături de smerenie, de care nu poate fi despărțită, iubirea vrăjmașilor este, deci, aceea care, mai presus de toate ritualurile, de lucrările teologice și de trăirile mistice – fie ele și cele mai alese – mărturisește adevărul Bisericii și al vieții întru Hristos.

Dar cine sunt oare vrăjmașii noștri? Fără îndoială, Sfântul Siluan, contemporan al marii teorii staliniste, se gândea, înainte de toate, la asupritorii Bisericii rusești, ca și la toți cei cărora, rătăciți în păcate, nu le păsa de Dumnezeu sau Îl tăgăduiau. Cu toate acestea, noțiunea de iertare a vrăjmașilor trebuie înțeleasă în sens mai larg. Vrăjmașul nostru nu este numai cel ce ne face sau ne dorește răul – nouă sau celor apropiați nouă –, cel care ne rănește sau ne ocărăște, cu bună știință sau nu; ci este, deopotrivă, și cel ce ne supără sau nu ne ascultă, se opune voii și planurilor noastre, ne irită prin caracterul și felul său de a fi. Mai mult încă, vrăjmașul nostru este și „celălalt”, cel ce nu este și nu trăiește asemenea nouă, nu gândește ori nu se închină asemenea nouă, nu aparține aceleiași etnii, clase sociale ori confesiuni cu noi, și care, chiar prin aceasta, ne stânjenește, ne determină să ne interogăm și ne pune sub semnul întrebării.

Iubirea aceasta față de vrăjmași trebuie însă să-i includă și pe satan și îngerii săi, diavolii? Se cuvine ca, în punctul acesta, să interpretăm cu luare-aminte scrierile Sfântului Siluan. Și aceasta, fiindcă diavolul, vrăjmașul nostru, care ne vrea moartea și ne vrea despărțiți de Dumnezeu, n-ar putea în nici un caz să devină aproapele nostru. De aceea trebuie să ne luptăm cu el – având drept arme dragostea și smerenia –, iar nu să-l iubim. În schimb, războindu-ne împotriva lor din toate puterile noastre, putem, asemenea starețului Siluan, încerca mila față de diavoli, „putem să-i deplângem, fiindcă sunt despărțiți de tot binele, care este Dumnezeu.”

Cum oare să ne iubim vrăjmașii? Se cuvine, ne avertizează Sfântul Siluan, să ne amintim că „Domnul îi iubește, în ciuda a orice, că a murit pe Cruce, în chinuri, și pentru mântuirea lor”. De aici recurg patru principii, care ar trebui să ne călăuzească în relațiile cu ceilalți. Cel dintâi: se cuvine să rezistăm înaintea oricărei intenții de a-l judeca pe aceasta, înaintea oricărui resentiment sau sentiment de ură față de el; fiindcă a bombăni împotriva cuiva, a-l critica, înseamnă, din punct de vedere duhovnicesc, a deveni asemenea lui. În al doilea rând, se cuvine „să ne fie milă de vrăjmași, cum ne este de proprii noștri copii”, conștientizând suferințele pe care le îndură din cauza patimilor lor și a duhurilor rele – un om rău, coleric sau însetat de putere este, din punct de vedere duhovnicesc, bolnav. În al treilea rând, trebuie să le arătăm milostenie, în ciuda tuturor  neplăcerilor și durerilor pe care ni le-au cauzat; să ne amintim că Domnul a poruncit ucenicilor Săi să ierte până la șaptezeci de ori câte șapte (Mat. 18, 22), subliniind astfel că nu ne va primi jertfa decât după ce, mai înainte, ne vom fi împăcat cu frații și surorile noastre. Mai mult, Sfântul Siluan precizează că, în măsura în care noi le vom ierta celorlalți greșelile comise față de noi, Domnul nu Și le va aminti pe ale noastre la Judecata de Apoi. În al patrulea rând, iubirea vrăjmașilor înseamnă a ne obișnui să ne rugăm pentru ei, din toată inima noastră, așa cum ne rugăm pentru noi înșine, pentru ca Dumnezeu să Se milostivească de dânșii, să-i slobozească de cel rău și să-i aducă pe cale pocăinței.

O asemenea cale este, desigur, anevoioasă. „Este foarte ușor să iubești pe un sfânt, căci este vrednic de aceasta”, dar pe un mare păcătos, care, pe deasupra, ne-a mai și supărat, ne disprețuiește, ne face rău, cum oare să-l poți iubi? În absența harului, fără sălășluirea lui Iisus Hristos cel atot milostiv în inimile noastre, lucrul acesta este cu neputință. Numai „Duhul lui Dumnezeu ne poate dărui puterea de a-l iubi”. La început, totuși, trebuie „să ne silim un pic inima”, ne sfătuiește Sfântul Siluan. Văzându-ne străduințele, bunele noastre intenții, Domnul ne va ajuta. Dacă totuși nu putem dintr-o dată face aceasta, un lucru de nimic ne stă în putință: „dacă nu-ți iubești vrăjmașii, cel puțin nu-i bruftului și nu-i blestema; acesta este deja un pas înainte. Iar dacă nu poți rosti rugăciuni pentru ei, atunci măcar suspină pentru ei înaintea lui Dumnezeu.” La urma urmelor, dacă nu putem face nici aceasta, ne rămâne posibilitatea de a ne recunoaște slăbiciunea, de a ne mărturisi neputința și de a ne întoarce către Domnul, către Preasfânta Sa Maică și către toți sfinții, ca să ne ajute.

Cu adevărat, „mare este lucrarea celui ce se roagă pentru sufletul vătămat al celui ce ne mânie, al celui ce ne ocărăște, al celui ce ne face să suferim; dar și noi vom dobândi în schimb iertarea Domnului, darul harului, îndelunga răbdare, puterea de a răbda suferințele, darul rugăciunii”. Darurile duhovnicești ale iubirii față de vrăjmași sunt nenumărate, dar cel mai însemnat este, fără îndoială, liniștea. „Dacă nu ajungem să ne iubim vrăjmașii, sufletul nostru nu-și va afla decât puține clipe de liniște; dacă însă ajungem să-i iubim, pacea se va așterne zi și noapte în sufletele noastre.” În liniștea aceasta, care este totuna cu rugăciunea, ne mai înștiințează Sfântul Siluan, vine o clipă când sufletul nu-i mai vede pe vrăjmași, căci el doar Îl contemplă pe Dumnezeu. Și atunci, rugăciunea, care ar fi trebuit să se înalțe fără odihnă spre Ceruri, țâșnește singură din sufletele noastre, astfel: „O, Dumnezeule, cel Atotputernic, dăruiește-ne nouă darurile Sfântului Tău Duh, pentru ca să cunoaștem astfel slava Ta și ca să viețuim pe pământ în pace și în dragoste, pentru ca să nu mai existe nici ură, nici război, nici vrăjmași, ci să dăinuie singură dragostea pe întreg pământul. În felul acesta, nu vom mai avea nevoie nici de armate, nici de închisori și va fi o bucurie să trăiască pe acest pământ, pentru toți fiii Tăi!”

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a paisprezecea – Fratele nostru este propria noastră viață

57379Urmărind mântuirea tuturor oamenilor, dragostea vrea să meargă până la capăt; de aceea, ea cuprinde nu numai lumea celor ce viețuiesc în clipa aceasta pe pământ, ci și pe cei care au răposat, până și iadul, și pe cei ce nu s-au născut încă, altfel spus, ea este Adamul total.

Binecuvântat este sufletul ce-și iubește fratele, fiindcă fratele nostru este propria noastră viață!

Sufletul se întristează când îl vede pe aproapele pătimind. Dacă mi s-ar îngădui să fiu de folos fie și unui singur om, L-aș preamări pe Domnul în vecii vecilor.

Trebuie să avem sufletul milostiv și să iubim nu numai oamenii, ci să prețuim întreaga creatură, tot ceea ce a fost zidit de Bunul Dumnezeu.

Sfântul Siluan nu spune că viața fratelui îl interesează sau îl privește, ci că viața lui este propria sa viață. Atingem aici semnificația cea mai adâncă a celei de-a doua porunci a lui Iisus Hristos: Iubește-l pe fratele tău ca pe tine însuți! (Mat. 22, 39). La starețul Siluan, acest „ca pe tine însuți” nu arată măsura în care trebuie să ne iubim aproapele; ci arată unitatea ontologică, consubstanțialitatea neamului omenesc în cel dintâi Adam – protopărintele nostru –, împărțit prin cădere și restaurat în Iisus Hristos. Anulând toate separațiile spațiale și temporale, Noul Adam recapitulează într-Însul toate ființele vii, pe cei morți și pe cei ce nu s-au născut încă.

A-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine înseamnă a-l iubi ca și când ar aparține propriei nostre vieți. „Cu cât dragostea este mai adâncă, cu atât suferința este mai mare”, ne amintește Sfântul Siluan. Cu cât mai deplin va dăinui Iisus Hristos în lăuntrul sufletelor noastre, cu atât mai mult dragostea Sa răstignită pentru protopărintele Adam va spori în noi, și cu atât mai mult vom trăi suferința și păcatul aproapelui ca și când ar fi ale noastre. Aceasta este treapta cea mai înaltă a milosteniei: părtășia la crucea aproapelui, pe care o luăm nu numai asupra noastră, ci și în lăuntrul nostru, într-un proces de interiorizare întru Hristos.

Întocmai așa arată viețuirea Sfântului Siluan. Este uimitor să constatăm felul în care, acest simplu țăran, abia trecut prin școală, retras apoi la Sfântul Munte, fără să fi citit nici un ziar, resimte în inima sa toate tragediile vremii sale. Ca și când Duhul Sfânt, în lucrarea Sa de curățire prin intermediul rugăciunii, ar descoperi în chip direct sufletului problemele și suferințele oamenilor, făcând inutile învolburările de suprafață ale istoriei, înfățișate de mass-media.

Conștient deopotrivă de apartenența sa la acel Adam total și de valoarea unică a fiecărei persoane, Sfântul Siluan varsă lacrimi pentru toate neamurile pământului, pentru toți cei care n-au ajuns la cunoașterea lui Dumnezeu și a marii Sale milostenii, pentru cei ce pătimesc din cauza mândriei sau a neștiinței lor, pentru cei ce suspină în suferință, în foamete și în războaie. „Monahul este cel care se roagă pentru întreaga lume, așa cum se roagă pentru sine însuși”, mai notează Sfântul Siluan, dând-o drept pildă pe Preacurata Fecioară Maria. Dacă aceste cuvinte ne dezvăluie sensul adânc al monahismului, ele sunt la fel de potrivite pentru orice creștin. Fiindcă, numai datorită rugăciunii celor ce viețuiesc, lumea aceasta, așa divizată cum este, dăinuie încă și nu se risipește în bucăți. De aceea, fiecare dintre noi, după puterile și după măsurile proprii, este chemat să devină un adevărat culoar de intermediere între pământ și Ceruri.

Dacă starețul Siluan plânge, zi și noapte, pentru întreaga lume, aceasta se datorează faptului că sufletul său, mânat de Duhul lui Iisus Hristos, „arde de dorința ca toți oamenii să ajungă la cunoașterea adevărului în deplinătatea sa și să întrezărească Slava Domnului nostru Iisus Hristos”. Acesta se cuvine să fie, ne mai spune Sfântul Siluan, „singurul nostru gând” și singura noastră rugăciune: „ca toți oamenii să se mântuiască”, ceea ce înseamnă să se vindece de patimi, să li se ierte păcatele, să li se restureze în întregime ființa și să se împace cu Dumnezeu. Atâta vreme cât oamenii, în totalitatea lor, nu se vor sălășlui, cu bucurie și liniște, în Împărăția cerurilor, nici un suflet plin de iubire dumnezeiască nu va cunoaște odihna.

Sfântul Siluan se roagă, așadar, pentru mântuirea universală. Prin aceasta, împlinește chiar dorința lui Dumnezeu (I Tim. 2, 4) și milostenia lui Iisus Hristos, care nu îngăduie pierderea nici unui suflet. Covârșit de flacăra dumnezeiască, starețul depășește, prin milostenia sa, categoriile morale și spațio-temporale, pentru a îmbrățișa întreaga lume a celor vii și a celor morți, a credincioșilor și a ereticilor, a prietenilor și a vrăjmașilor. Prin puterea sa de mijlocire universal, Siluan amplifică Biserica până dincolo de marginile ei văzute, pentru a-și îndeplini cea mai înaltă misiune: jertfa proprie și jertfa lui Iisus Hristos pentru mântuirea întregii lumi, pentru ca dragostea nebună a lui Dumnezeu să strălucească în întreaga creație.

De la rugăciune și de la dorință la credință și nădejde nu este, de cele mai multe ori, decât un pas. Iar Sfântul Siluan a experiat prea îndelungă vreme milostenia Domnului, pentru a nu încerca să treacă dincolo de ea. Fără a îndrăzni să închipuie mai dinainte cum va fi la Judecata din Urmă, care nu Îi poate aparține decât lui Dumnezeu, Siluan nădăjduiește într-o asemenea mântuire a tuturor: „Noi, toți cei păcătoși, vom fi mântuiți”, afirmă el. Pentru el, Domnul, Care i-a dăruit tâlharului cel bun, in extremis, moștenirea Raiului, nu o va refuza nimănui. Cu o condiție totuși: ca toți să se pocăiască. De aici, rugăciunea sa stăruitoare, care trebuie să fie și a noastră: pentru ca toți bărbații și toate femeile de pe pământ să se pocăiască, deschizându-și astfel sufletul înaintea harului Duhului Sfânt, care îi va face să-L cunoască pe Dumnezeu, laolaltă cu dragostea și smerenia Sa nesfârșită. Numai în felul acesta, tot răul și toată ura vor fi alungate de pe pământ și pacea va domni.

Ce putem însă face pentru cei ce nu vor sau au refuzat să se pocăiască, cei ce stăruie în întuneric? Pentru aceștia, trebuie să ne înmulțim rugăciunile și să ne smerim și mai mult sufletele, după cum îi spune un ascet de la Muntele Athos Sfântului Siluan: „Dacă mi-ar sta în putință, i-aș scoate pe toți din adâncurile iadului, și numai atunci sufletul meu și-ar afla liniștea și se va putea veseli.” Este aici o modalitate tainică de a se întâlni cu Moise și cu Sfântul Pavel, cei ce s-au dovedit pregătiți să-și jertfească propria lor mântuire, pentru a-i mântui pe ceilalți (v. Rom. 9, 3).

Avem de-a face aici cu o preschimbare a pocăinței personale în pocăință ontologică, posibilă doar în creuzetul iubirii. Iată culmea cea mai înaltă a milosteniei! „Dacă fiecare persoană omenească, creată după chipul Preasfintei Treimi, ajunge să cuprindă și să includă în propria sa existență totalitatea existenței omenești, atunci ea este purtătoare, după cum este fiecare persoană a Sfintei Treimi, a întregii plinătăți a Ființei dumnezeiești; și atunci, tot răul care se săvârșește în lume nu mai este condiderat doar ca ceva din afara noastră, ci ca propriul nostru rău. Numai asumându-ne greșelile celuilalt ne dovedim adevărata dragoste”, scrie Arhimandritul Sofronie. Sufletul trebuie să se pocăiască nu numai pentru propriile păcate, ci și pentru ale celorlalți, pe care să le ia asupra sa, ca și când ar fi ale sale.

O asemenea rugăciune de intermediere și de pocăință este anevoiasă și dureroasă. Ea se constituie, de facto, într-un adevărat martiraj interior. Sfântul Siluan ne amintește, pe bună dreptate: „A ne ruga pentru ceilalți oameni însemnă a ne vărsa sângele pentru ei.” Înseamnă a-ți dărui viața lui Dumnezeu pentru ceilalți, așa după cum Dumnezeu Și-a dăruit unicul Său Fiu pentru mântuirea noastră. Înseamnă a ne înălța pe Cruce – locul paroxismului iubirii –, acolo unde Iisus Hristos Și-a jertfit trupul și Și-a vărsat sângele pentru a dărui viață lumii.

Este aici una dintre cele mai însemnate învățături ale Sfântului Siluan: nimeni nu se poate mântui de unul singur. Mântuirea – ca și păcatul – nu este o chestiune proprie sau individuală. Ci este un eveniment ontologic, care privește întreaga omenire și, mai mult încă, întreaga zidire dumnezeiască. În minunatele pagini de delicatețe interioară, starețul Siluan ne vorbește despre tristețea care-l copleșește după ce a smuls, fără nici o necesitate, o frunză dintr-un pom, despre nenumăratele lacrimi, vărsate timp de trei zile, pentru că a rănit mortal o muscă ce-l supărase, sau pentru a fi aruncat apă fierbinte asupra unui cuib de lilieci, ca să scape de ei. „Din ziua aceea, n-am mai făcut rău nici unei creaturi. Căci Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne învață să iubim tot ceea ce viază.”

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a treisprezecea – Taina iubirii

75853Nimic nu este mai bun în lumea aceasta decât dragostea de Dumnezeu și față de aproapele. Întru aceste două iubiri sufletul își află pacea și bucuria.

Dragostea față de Dumnezeu, împreună cu blândețea Sfântului Duh îl pot face pe om să uite întru totul cele ale pământului. Când Duhul sălășluiește în întregime în Dumnezeu, omul uită de lume. Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu iubește întreaga lume.

Nu-l judeca pe aproapele, căci se întâmplă adeseori să spui lucruri rele despre un om, fără să-l cunoști bine; dar se poate întâmpla ca acesta să fie, prin duhul său, asemenea unui înger.

Cu cât este mai mare iubirea, cu atât mai însemnate sunt întristările și durerile sufletului. Cu cât este mai desăvârșită dragostea, cu atât mai desăvârșită este cunoașterea lui Dumnezeu. Cu cât este dragostea mai fierbinte, cu atât este și rugăciunea mai stăruitoare. Dacă dragostea este desăvârșită, viața este încă și mai sfințită.

Dumnezeu se arată oamenilor cu ajutorul Sfântului Duh, asemenea unui Dumnezeu nu numai iubitor, dar care este  însăși iubirea (v. I In 4, 8). Așa după cum El ne cunoaște iubindu-ne, nici noi nu putem să-L cunoaștem decât iubindu-L, pe El și pe aproapele nostru. Să nu credem că nu are însemnătate cum anume iubim: trebuie să iubim așa cum El ne-a iubit pe noi. Fiindcă există iubiri și iubiri – dar știm cu toții că nici un cuvânt n-a fost, poate, atât de trivializat ca acesta.

Dar să nu ne amăgim singuri: iubirea evanghelică nu este dragostea egocentrică, sentimentală și posesivă a inimii pline de pasiune, care ne împarte lăuntric, ridică bariere (ale dragostei de sine) împrejurul nostru, pentru că așteaptă totul de la cei din jur. Nu! Iubirea evanghelică este iubirea dezinteresată și smerită a inimii eliberate de tirania eului, care înfrânge orice separație fiindcă știe să ierte, să-l primească și să-l accepte pe celălalt așa cum este, fără prejudecăți. Adevărata dragoste constă în a dărui celuilalt puterea de viață și harul pe care le-am dobândit și continuăm să le primim de la Dumnezeu, îndeosebi cu ocazia Sfintei Euharistii. Numai trăind iubirea aceasta, după calea arătată de Iisus Hristos, putem împlini chipul lui Dumnezeu în lăuntrul nostru.

La Sfântul Siluan, iubirea față de aproapele se dovedește nu atât prin faptele bune (exterioare), cât printr-un fel de a fi (interior). Avem de-a face, în cazul lui, cu un ethos, fondat pe primirea plină de bucurie și slujirea smerită a fratelui, blândețea și răbdarea în relațiile cu acesta, atenția acordată celuilalt. În chip concret, aceasta înseamnă a avea grijă de cineva, a nu-l judeca, a nu gândi rău despre el, a nu-l răni și a nu-l indispune – „fie și prin expresia chipului nostru” –, a nu-i impune propria noastră voie, a ne arăta milostivi față de ființa care păcătuiește sau suferă. Dacă o cer împrejurările, îl putem mustra pe aproapele nostru, dar nu cu scopul de a-l nimici, ci de a-l îndrepta, în chip frățesc, referindu-ne la faptele comise, și nu la persoana sa, și aceasta, cu conștiința eliberată de orice sentiment negativ sau de mânie.

Aceasta a fost atitudinea Sfântului Siluan, îndeosebi în relațiile sale cu lucrătorii, atunci când a fost iconom la mănăstire. Și în felul acesta S-a purtat Domnul Însuși, pe toată durata vieții Sale pământești. După Înviere, când l-a văzut pe Petru – care se lepădase de trei ori de El –, nu i-a reproșat nimic, ci numai l-a întrebat: Mă iubești tu pe Mine? (Io. 21, 15). Dacă și noi facem la fel, ne vom păstra pacea în suflete, iar „Sfântul Duh ne va iubi și ne va ajuta în toate”. Vom intra astfel în dinamica tainică a împreună-lucrării divino-umane, conform căreia, cu cât dăruim mai mult, cu atât dobândim mai mult. „Harul vine din tot ceea ce este bun, dar mai ales din dragostea față de fratele nostru. Când îl iubim pe fratele nostru, dragostea lui Dumnezeu este cu noi.” Și, oare, nu ajunge adesea un simplu gest prietenesc, o vorbă plăcută sau un simplu zâmbet, pentru ca „sufletul să resimtă în lăuntrul lui o schimbare binefăcătoare?” În schimb, „doar pentru o privire neprietenească putem pierde harul și dragostea dumnezeiască”.

Însă o asemenea noblețe a inimii și a caracterului nu este firească. Ea este cu putință numai întru Duhul Sfânt, Care, după cum ne spune și Sfântul Siluan, „este iubire, provoacă la iubire, dă puterea de a iubi”. Prin aceasta, noblețea este de nedespărțit de smerenia lui Iisus Hristos, care-i este condiția și chipul ascuns. Hristos ne-a arătat calea smereniei spălând picioarele ucenicilor Săi, primind să fie răstignit pe Cruce și să Se pogoare la iad. După învățătura Sa, dragostea înseamnă renunțarea la propria voință, slujirea aproapelui, răstignirea eului propriu și jertfelnicia de sine (v. In 15, 13). Cu cât mai mult vom fi de acord să ne micșorăm înaintea celorlalți și să le dorim binele, mai mult chiar decât nouă înșine, cu atât mai bine vom vedea cât de mare este dragostea lui Dumnezeu, prin urmare se cuvine să-i iubim și să suferim pentru durerile lor.

Întemeiată astfel pe smerenie, dragostea este, pentru Sfântul Siluan, izvorul libertății și al egalității. Logica sa este opusă ordinii socio-economice: dacă este cu neputință ca toți oamenii să fie conducători de stat, directori sau episcopi, în schimb, fiecare – oricare ar fi starea sa sau împrejurările vieții sale – este iubit de Dumnezeu și-L poate iubi pe Domnul și pe aproapele său. Până la urmă, numai aceasta are însemnătate pentru suflet și pentru mântuirea sa.

Sfântul Siluan ne avertizează: „Luați aminte, frații mei, și nimeni să nu cadă pradă amăgirii: cel ce nu-l iubește pe fratele său nu-L va iubi cu mult mai mult pe Dumnezeu.” Cele două porunci ale Domnului – dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele – sunt una. Pentru Sfântul Siluan, totuși, dragostea față de Dumnezeu este pe primul loc; ea este, într-un anumit fel, fundamentul și izvorul dragostei omenești. Ea crește în inimile noastre după o scară ce corespunde diverselor grade de curățire a inimii, de biruință asupra patimilor și de lucrare conștientă a harului. Iubirea desăvârșită, așa cum a dovedit-o îndeosebi Fecioara Maria, este starea în care întreaga persoană – trup, suflet și minte – este atât de plină de harul Sfântului Duh, încât nu mai este ea aceea care iubește, ci Iisus Hristos este Cel ce iubește într-însa și printr-însa.

Pe această din urmă treaptă, atinsă și de Sfântul Siluan, mintea este atât de „absorbită în Dumnezeu”, atât de robită de Lumina și atât de plină de amintirea Sa, încât uită de lume și de oameni, nu mai vrea nici măcar să le vadă sau să le audă. Frumusețea creației și suferințele omenirii sunt aproape umbrite de frumusețea și bunătatea lui Dumnezeu; sufletul nu se mai arată interesat de nimic altceva decât de acestea. Dar, în același timp, „după ce va fi uitat de lumea pământească, ca și când nici n-ar exista, omul înalță privirea și o zărește iarăși”.

Înaintea tuturor ispitelor de a părăsi lumea și realitatea, de care nu este scutită nici o tradiție religioasă, mesajul Sfântului Siluan este limpede: omul care se învrednicește să dobândească harul unei mari experiei mistice nu se cuvine să se zăvorască în lăuntrul extazului său. El poate, pentru o vreme, să uite lumea, pentru a se recentra în Dumnezeu, să se lase cu totul în voia contemplației dumnezeiești, dar nu se cuvine să se abandoneze sie însuși. Asemenea Apostolilor, după Schimbarea la Față a lui Iisus Hristos, omul care a dobândit harul trebuie să se întoarcă la sine însuși, să-și amintească de ceilalți oameni și să coboare de pe Tabor. În felul acesta va regăsi lumea, însă în alt chip, cu alți ochi – transfigurând, căci este el însuși transfigurat –, capabili nu numai să vadă prezența Dumnezeului ascuns în inima oamenilor și în creație, ci și să le împărtășească suferințele și bucuriile. „Vei uita cu totul de lume și, când te vei întoarce iarăși la tine și ți-o vei aminti din nou, te vei ruga pentru ea din întreaga ta inimă”, ne asigură Sfântul Siluan.

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a douăsprezecea – Cunoașterea lui Dumnezeu

75825Doamne, Preamilostive, ascultă-mi rugăciunea, fă în așa fel încât toate popoarele pământului să Te cunoască, prin ajutorul Sfântului Tău Duh!

Cel mai de preț din lume este cunoașterea lui Dumnezeu. Credința în Dumnezeu este un lucru, cunoașterea lui Dumnezeu este un altul.

În general, fiecare dintre noi nu poate medita asupra lui Dumnezeu decât în măsura în care a cunoscut harul Sfântului Duh; deoarece, cum oare am putea reflecta și medita la cineva pe care nu l-am văzut, nici nu l-am auzit, nici nu l-am cunoscut?

Sfântul Siluan nu încetează să ne îndemne: „Fiii mei, cunoașteți-L pe Ziditorul Cerului și al Pământului! Cunoașteți dragostea lui Dumnezeu!” Pentru el, nimic nu este mai de preț pe pământ decât această cunoaștere. Orice om, creat, prin firea sa, după chipul dumnezeiesc, este chemat la această cunoaștere.

Starețul ne reamintește vocația dumnezeiască a omului cu atât mai multă putere, cu cât n-a cunoscut el însuși, multă vreme, Sfântul Duh. Trecând, în tinerețea sa, prin îndoială și cunoscând ispita ateismului, Sfântul Siluan cunoaște mai bine ca oricine ravagiile provocate în suflet de necunoașterea lui Dumnezeu și de lipsa credinței. Pentru că „oamenii vor să trăiască după bunul lor plac, ei spun că Dumnezeu nu există”. Pentru că nu-L cunosc pe Dumnezeu și dragostea Sa, oamenii se chinuie pe pământ.

Există, așadar, așezată în adâncul ființei noastre, o sete de cunoaștere. O dorință care nu poate fi întru totul îndestulată decât prin și în Dumnezeu. Atunci când ne depărtăm de Dumnezeu, îndreptându-ne către realitățile pământești, dorința aceasta de neatins se preschimbă în pasiune, antrenându-ne într-o dorință nesfârșită de a cunoaște, o căutare a puterii prin cunoaștere, în care se exprimă voința noastră de a stăpâni lumea și pe cei din jur. Pentru Sfântul Siluan, această cunoaștere, gâdilată de acul curiozității este adesea o manifestare a mândriei. Oricât de folositoare ar putea fi în anumite domenii, în realitate ea nu este esențială: „Dacă Domnul nu ne-a dăruit cunoașterea tainei numeroaselor lucruri din lumea aceasta, este doar pentru că nu avem nevoie de cunoașterea aceasta.” Mai mult, taina aceasta poate fi, într-un anumit fel, înșelătoare: „Nu putem, doar cu ajutorul minții noastre, să cunoaștem toată zidirea lui Dumnezeu.” La ce folosește să explorezi întreg cosmosul, dacă, în schimb, îți vei pierde sufletul, ignorând Cerul? „Ce valoare are știința oamenilor, dacă nu-L cunosc pe Domnul și harul Sfântului Duh, dacă nu știu cum ajunge El la noi și din ce cauză Îl pierdem?”

Cum însă să-L cunoaștem pe Dumnezeu? Starețul Siluan face deosebire  între cele două feluri de cunoaștere, radical diferite: cunoașterea despre Dumnezeu și cunoașterea lui Dumnezeu. Cea dintâi, mai curând intelectuală și exterioară, se dobândește; cea de-a doua, mai degrabă experiată și interioară, este dăruită.

 Astfel, putem căpăta o cunoaștere despre Dumnezeu cu ajutorul studiului, a lecturilor, a reflecției teologice, și chiar a revelațiilor naturale. Cu toate acestea, după cum ne învață Sfântul Siluan, „a căuta să-L cunoaștem pe Dumnezeu prin propria noastră minte este cu totul amăgitor, smintit și nechibzuit.”

În schimb, cunoașterea lui Dumnezeu, așa cum Se dezvăluie El prin iubire, prin milostenia și prin smerenia Sa, nu este cu putință decât cu ajutorul harului. „Numai cu ajutorul minții nu putem cunoaște decât ceea ce aparține lumii pământești, și aceasta numai în parte, în vreme ce cunoașterea lui Dumnezeu și a lumii cerești nu ne-o dăruiește decât Duhul Sfânt.” Mângâietorul este Cel care ni-L revelează pe Iisus Hristos în divino-umanitatea Sa, ne călăuzește sufletul în tainele lui Dumnezeu (v. In. 16, 13-14). Cunoașterea lui Dumnezeu va depinde deci de dispozițiile care ne îngăduie să dobândim și să găzduim harul, în special smerenia, căci „Dumnezeu nu Se dezvăluie decât celor smeriți cu inima”. Roadele sale sunt aceleași cu cele ale harului: dragostea, pacea, „plinătatea bucuriei Raiului”.

Calea cunoașterii duhovnicești nu este, așadar, cea a științei și a studiilor, fie ele și de nivel foarte ridicat; ci trece prin curăția inimii – Fericiți cei curați cu inima, căci aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu (Mat. 5, 8) – și legarea unei relații personale cu Dumnezeu. Ea este de ordinul trăirii: „Cum, oare, am putea înțelege ceea ce nici n-am văzut, nici n-am gustat? Și, dacă n-am cunoscut ceva, cum oare am putea vorbi despre acel lucru? Numai prin trăire și simțire putem cunoaște harul Sfântului Duh.” A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a ne naște cu și întru El, a viețui în El, lăsându-L să viețuiască și El în noi, părtași fiind astfel chiar la viața Sfintei Treimi.

Făcând din experierea Sfântului Duh cheia cunoașterii lui Dumnezeu, Sfântul Siluan ne ajută să depășim vechea dezbatere, răsuflată, între credință și rațiune. Ne îndeamnă, în același timp, să nu ne rătăcim în interminabile dezbateri teologico-dogmatice asupra credinței, care nu sunt, de cele mai multe ori, decât bătălii de cuvinte. „Nu trebuie să discutăm, ci numai să ne rugăm la Dumnezeu și la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, și atunci Domnul ne va lumina.”

„Dar, poate fi, oare, Duhul văzut?” se mai întreabă Sfântul Siluan. În teologia ortodoxă, Dumnezeu este transcendent, de necunoscut, de nevăzut și de negrăit în ființa Sa, și în același timp, imanent, pasibil de a fi cunoscut, văzut și la care poți avea părtășie, prin energiile Sale. În nesfârșita Lui dragoste față de noi, Dumnezeu iese în chip veșnic din Sine Însuși, pentru a ne invita la intimitatea acelui „Față către față”, pentru a ne comunica înțelepciunea Sa și a ne face părtași la însăși viața Sa, adresându-Se tuturor simțurilor duhovnicești, prin care noi auzim „cântarea Cerurilor, putem vedea și gusta” cât de bun este Domnul: „Întru Sfântul Duh Îl cunoaștem pe Domnul, iar Duhul Sfânt pătrunde omul în întregimea sa: suflet, minte și trup.” Cunoașterea aceasta poate fi bruscă și imediată – „dintr-o dată, sufletul Îl vede pe Domnul și-L recunoaște” – sau treptată. Astfel, Sfântul Siluan deosebește patru niveluri ale cunoașterii, corespunzând diferitelor trepte ale harului.

Pe prima treaptă se află credința în existența lui Dumnezeu, dobândită prin raționament filosofic, autosugestie sau anumite mecanisme psihologice. După aceea, vine cunoașterea naturală: „Numai prin contemplarea creației un om bun și care-și păstrează conștiința curată Îl poate cunoaște pe Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. Aceasta este o lucrare a harului, chiar dacă este una abia resimțită.” A treia treaptă este cea a credinței: „Fericit este și acela care, cu toate că nu cunoaște, crede totuși.” Dar al Duhului Sfânt, credința – care presupune îndeosebi mărturisirea Sfintei Treimi și a Dumnezeului-Om, Care a înviat din morți – este mai mult decât o simplă opinie: este o mișcare de încredere și de adeziune la o prezență personală, este deja o formă de cunoaștere, fără a fi una completă.

De unde rezultă cea de-a patra treaptă: cunoașterea lui Dumnezeu prin întâlnirea Față către față, o legătură de la persoană la persoană, o comuniune din ce în ce mai adâncă. „Taina aceasta de neînțeles”, pe care Sfântul Duh ne-o revelează,  este că Dumnezeu este iubire. A-L experia pe Dumnezeu înseamnă „să fii rănit de nesfârșita Lui dragoste”, fierbinte și de neînțeles, atât de profundă, încât lasă în inimă o urmă de neșters. Or, iubirea nu poate fi cunoscută decât tot prin iubire. A cunoaște înseamnă, prin urmare, a iubi: „prin Sfântul Duh Îl cunoaștem pe Domnul și întru Sfântul Duh Îl iubim pe Domnul.” Dar și a iubi înseamnă a cunoaște: „Cu cât iubirea este mai mare și mai desăvârșită, cu atât mai mare și mai desăvârșită este cunoașterea.”

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a unsprezecea – Cercetarea cuvântului dumnezeiesc

75839Pentru a putea trăi în trezvie, avem drept ajutor cercetarea Cuvântului dumnezeiesc. Căci a fost spus: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci și cu tot cuvântul care răsare din gura lui Dumnezeu.”

Plăcute sunt inimii cuvintele Domnului, atunci când Sfântul Duh dăruiește inimii înțelegerea acestora!

O, frații mei, citiți cu râvnă Sfânta Evanghelie, Epistolele Sfinților Apostoli și scrierile Sfinților Părinți! Cercetându-le, sufletele voastre Îl vor cunoaște pe Dumnezeu.

Domnul ne-a dăruit Evanghelia Sa și vrea ca noi să-L urmăm, cu toții, pe calea aceasta.

Noi, oamenii, suntem atât limbajul pe care-l vorbim, cât și, deopotrivă, ceea ce  spunem sau ceea ce scriem. Această mare lecție de sociolingvistică modernă i se potrivește în mod special Sfântului Siluan. Ceea ce izbeșteîn scrierile sale este îndeosebi stilul lor direct, nemediat, care trimite la o dimensiune existențială, la o trăire duhovnicescă dintre cele mai profunde. Textele sale ne pun în prezența lui Iisus Hristos, ne dăruiesc gustul lui Dumnezeu, ne fac să simțim suflarea Duhului Sfânt. Și aceasta, nu prin intermediul unei doctrine mai mult sau mai puțin abstracte, printr-o reflecție speculativă, ci prin cuvinte dintre cele mai simple. Cuvinte care exprimă realități mistice și dogmatice dintre cele mai înalte, lipsite fiind însă de filtrul jargonului teologic, lipsite de aparatul conceptual al Bisericii.

Sfântul Siluan comunică de la suflet la suflet. Scrie cu o minte curată, cu un suflet de copil. Cu toate că citează rareori din Sfânta Scriptură și nu face  decât puține trimiteri explicite, textele sale nu sunt mai puțin hrănite, în adâncimea lor, mai puțin impregnate, iradiate de Cartea Sfântă. Sfântul glăsuiește în limbajul Evangheliei, în limba Psalmilor și a Cântării Cântărilor, cu evidențele lor amețitoare, cu minunile și faptele harului, cu suspinele și plângerile lor.

Dacă starețul vorbea limba aceastora, este pentru că era pătruns de ele. Și era pătruns pentru că nu înceta să mediteze asupra Sfintelor Scripturi. Cuvintele sale, de o fragezime cu totul evanghelică, lasă să se întrevadă cunoașterea fidelă a Cuvântului lui Dumnezeu, învățarea pe dinafară a Evangheliilor – mai cu seamă cea a Sfântului Ioan –, citirea  neîntreruptă a Psaltirii. În mai multe rânduri, el evocă însemnătatea crucială a „trăirii și a Sfintelor Scripturi”. Amândouă, în chip nedespărțit, sunt cele care, i-au descoperit voința lui Dumnezeu, „i-au dezvăluit răul pe care-l aduce cu sine slava deșartă”, l-au îndemnat „să-I ceară fierbinte, zi și noapte, Domnului să-i dăruiască smerenia pe care a dovedit-o Iisus Hristos”, i-au dăruit certitudinea că Dumnezeu, „ne iubește nespus de mult și veghează asupra sufletelor noastre, făcând totul să vieze prin harul Său, în pace și în iubire.”

 Cercetarea sau, mai bine zis, meditarea zilnică la Cuvântul lui Dumnezeu este, împreună cu rugăciunea, una dintre cheile vieții duhovnicești. De aceea este potrivit, ne povățuiește Sfântul Siluan, „să cercetăm legea dumnezeiască zi și noapte, căci în felul acesta sufletul își află odihna în Dumnezeu”. Dar aceasta nu se poate face în oricare fel. Cercetarea aceasta se cuvine a fi făcută mai curând  într-o stare de rugăciune decât într-una de analiză intelectuală, nu cu scopul erudiției, ci al curățirii lăuntrice, mai degrabă cu inima decât cu raținea. Cu adevărat, „Sfânta Scriptură nu poate fi înțeleasă numai cu ajutorul inteligenței”.  Deopotrivă rod  și vector al Sfântului Duh, ea nu poate fi înțeleasă decât tot cu ajutorul Duhului.

În absența harului,  spre deosebire de ceea ce susțin cei orgolioși, „oamenii nu pot înțelege Sfânta Scriptură; ca și când ar fi pecetluită pentru ei. Însă, când ne călăuzește Duhul Sfânt, totul devine ușor de înțeles. Dacă sufletul se simte precum în Ceruri, cât și pe pământ, atât în Sfânta Scriptură, cât și în sufletele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”. Pentru Sfântul Siluan, Biblia nu are însemnătate în sine, ca text fondator și istoric. Ci Sfânta Scriptură este fundamentală și sfântă doar pentru că Sfântul Duh îi este centrul, îi este alfa și omega. Este centrul, pentru că Duhul Sfânt ne îngăduie să-i pricepem înțelesul și adevărul. Alfa, pentru că El o inspiră. Omega, pentru că tot pe El Îl descoperim în lăuntrul  acesteia și tot El ne așează în prezența lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Siluan poate scrie cu atâta îndrăzneală: „Sfântul Duh trece din Sfânta Scriptură direct în sufletele noastre.”

Dar, pentru ca această trecere să fie într-adevăr cu putință, sunt necesare trei lucruri: un canal, un teren pregătitor și un cadru.

Canalul este rugăciunea. Meditația asupra Cuvântului lui Dumnezeu înseamnă rugăciune. Dar nu a reflecta asupra lui, ca asupra unei realități exterioare, ci a-l lăsa să-și facă lucrarea în lăuntrul nostru, să ne curgă în vene, să devină propriul nostru trup.

Terenul pregătit este sufletul curățit de gânduri pătimașe. Cercetarea Legii Domnului – care, de altfel, este părtaș    la această curățire – este de nedespărțit de rugăciune, de asceză, de post, de viața sacramentală. Ea presupune un suflet smerit, răstignirea minții gânditoare, dezbrăcarea inteligenței de orice bagaj cultural nefolositor. Sensul nu este atât a crea, cât a dobândi, nu atât a cerceta, cât a lăsa să vină întru sine. A pricepe un text înseamnă – așa cum înseamnă pentru Însuși Iisus Hristos – a te lăsa pătruns de el.

În sfârșit, cadrul este Sfânta Tradiție a Bisericii, care nu este altceva decât continuarea Cincizecimii. La Sfântul Siluan, meditația asupra Sfintei Scripturi se înscrie într-o lungă tradiție a Părinților și a Sfinților Bisericii, care, din generație în generație,  și-au transmis experiența vie a Sfântului Duh. Ocupând un loc central în viața sa de rugăciune, această meditare se organizează într-un tot, alimentat deopotrivă prin imnuri liturgice, prin Sinaxar (viețile sfinților), prin Părinții pustiei și prin Filocalia. Toate aceste texte, incluzând Vechiul și Noul Testament, nu sunt, de facto, decât tot atâtea expresii diferite ale Sfintei Tradiții. Dacă, dintr-un motiv sau altul, s-ar întâmpla să piară, aceasta, cu ajutorul Sfântului Duh, care le animă, le-ar construi la loc.

De acord, așadar, cu o lectură „personală” și „originală” a Bibliei, altfel spus, în comuniune cu întreg trupul lui Hristos, care este Biserica, și care își are originile în izvoarele cele mai autentice ale Tradiției, dar feriți-vă de o tălmăcire „individuală” și strict „subiectivă”, după dorința – foarte occidentală – a noutății cu orice preț! Fără îndoială, nu se cuvine să ne mulțumim să repetăm, mai mult sau mai puțin mecanic, ceea ce a fost spus în trecut, ci să facem o adevărată muncă de tălmăcire, vie și creatoare, în și pentru situația de astăzi. De aceea trebuie să citim, să scriem și să vorbim nu la perfectul simplu sau la perfectul compus, ci la prezent.

Cu toate acestea, ci mai însemnat încă este să viețuim și să punem în practică – într-o manieră obligatoriu singulară, pentru că fiecare dintre noi este unic – Cuvântul lui Dumnezeu. Tâlcuirea nu mai înseamnă atunci joaca cu un text, ci interpretarea lui, în sensul aproape muzical al termenului, îngăduindu-ne să devenim, prin aceasta chiar, martorii a ceea ce el ne revelează. Pentru starețul Siluan, tâlcuirea Sfintei Scripturi înseamnă experierea Sfântul Duh, Care ne învață tot ce este adevărat, Care ne dă cunoașterea lui Dumnezeu, a dragostei și a voinței Sale.

Cel mai sigur semn al faptului că Sfânta Scriptură a „trecut în inimile noastre” este manifestarea ei în viața noastră, în existența noastră cea mai concretă, de zi cu zi.

Dovada că Cuvântul lui Dumnezeu a fost ascultat și înțeles este micșorarea, încetul cu încetul, a distanței între ceea ce facem și ceea ce suntem. Unui călugător care se mira că unii vizitatori „savanți” se grăbeau cu însuflețire să ajungă la starețul Siluan, pentru a se întreține cu el, zicând: „Mă tot întreb ce caută la el. Am tot timpul impresia că nu citește nimic!”, părintele Metodie i-a răspuns: „Nu citește nimic, dar face totul, în vreme ce alții citesc mult, dar nu fac nimic.”

Noi cum facem?

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Cum ştii dacă vieţuieşti după voia lui Dumnezeu?

Cum ştii dacă vieţuieşti după voia lui Dumnezeu?

Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oareca­re, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumne­zeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui.

75355

Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se în­grijeşte de nimic.

Şi dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine în­suşi şi lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-l dobândeşte, rămâne la fel de liniştit, ca şi cum l-ar avea.

Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Şi orice i s-ar întâmpla, el spune: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu”. Dacă e bolnav, gândeşte: „înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o”.

Şi aşa se păstrează pacea în suflet şi în trup.

Cine-şi face griji pentru sine însuşi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui să aibă pace în Dumnezeu.

Dar sufletul smerit se predă voii lui Dumnezeu şi vieţu­ieşte înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, ca să nu întris­teze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, căci sufletul ştie cât de mult ne iubeşte Domnul.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre voia lui Dumnezeu

Părintele Teofan (Munteanu) de la Nera – interviu în Familia Ortodoxă – „Bucuria trebuie trăită ascetic!”

–          Părinte, pentru că l-ați pomenit pe Sfântul Siluan, spuneți-ne cum putem interpreta cuvântul „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui” în contextul lumii în care trăim? Care-i taina acestui cuvânt, dacă exista una?…

–          Nu e lipsit de primejdie și de oarecare riscuri duhovnicești a vorbi despre acest cuvânt în condițiile în care fiecare dintre cei care-l aud îl primește în felul lui. Și e greu să dai unIerom.-Theofan-Evloghie-de-la-Nera cuvânt în general despre un principiu, pentru că fiecare om tăiește pe Dumnezeu personal. Din acest motiv, și Sfinții Părinți au ținut ca ale lor cuvinte să fie împărtășite în mod direct unor oameni, față către față, și se fereau pe cât se putea de generalizări.

În primul rând, aș pleca de la faptul că iadul acesta, de care Domnul îi pomenește Sfântului Siluan, este un iad care se întinde pe mai multe planuri – și o să vorbesc doar de iadul pe care îl trăim noi, în ziua de astăzi. Iadul, până la urmă, ce este? Este acel și topos, și tropos – și loc, și mod – din care Dumnezeu este alungat, este silit să plece, este silit să se retragă; sau, cel puțin, nu este primit, chiar dacă este prezent – cum zice Părintele Sofronie, că Dumnezeu este și în iad, dar este refuzat.

Acest iad își are antecamera aci, în viețuirea noastră pe pământ, își are pregustarea de-aci, își are începuturile chiar în viața pe care-o trăim. Or, cuvântul Domnului poate fi înțeles foarte bine în sensul cel mai elementar ascetic pentru noi, creștinii: a nu ne lăsa pradă ispitei care mai apare câteodată și în rândul nostru, celor (zic așa, scolastic) „practicanți”: că dacă eram la alt duhovnic, dacă eram și eu în altă mănăstire, dacă eram la altă parohie, dacă eram grec și nu român, dacă eram necăsătorit și nu căsătorit, dacă aveam și eu altă mare și alt profesor… Trebuie să avem curajul să ne ținem mintea în iadul în care ne aflăm fiecare dintre noi astăzi, aici și acum. Nu mă aflu în altă familie, în altă parohie, în altă țară, cu alt serviciu. Mă aflu în condițiile în care sunt – și în iadul astă în care sunt trebuie să-mi țin mintea, cu curaj, să nu deznădăjduiască, să știe că  aici Îl pot afla pe Domnul.

Contextul acesta negativ în care mă aflu poate deveni pozitiv numai în condițiile în care, donquijotește – în sensul propriu și duhovnicesc al cuvântului – în această „cârciumă”, în această „tavernă” împuțită, eu am curajul să văd în ceilalți cetățeni ai Împărăției, și să-L las pe Domnul să lucreze, să ne transforme cu adevărat în fii ai lui Dumnezeu. Nu se schimbă „taverna”, ci atmosfera în această tavernă se schimbă cu totul și ea devine antecamera Împărăției, nu antecamera iadului. Dar, pentru aceasta, trebuie să fac răbdare aici și acum, în acest context, al iadului pe care-l trăiesc zilnic. Să nu încerc să evadez cu mintea mea, pentru că atunci ajung să trăiesc în universuri paralele, virtuale, create de dorințe și de proiecțiile minții mele, nu în realitate. Dumnezeu ne îndeamnă să fim, în primul rând, realiști.

Creștinul – deși Părintele Virgil Gheorghiu zice că este „o orhidee care trăiește cu rădăcinile în Împărăție” – paradoxal, creștinul trăiește într-un realism foarte pământesc. Trebuie să avem curajul să transfigurăm acest iad; nu noi, ci Domnul lucrând  în noi și prin noi, chiar în acest iad. Iadul este foarte real, îl trăim în viața de zi cu zi: și lăuntric, prin scricăciunea omului vechi, cu patimile și cu neputințele lui, și în afară, prin relațiile defectuoase dintre oameni, care s-au strâmbat atât de mult și au devenit atât de potrivnice față de ce-a gândit Dumnezeu pentru om, că poți spune că sunt luciferice multe din principiile educației, vieții sociale, politicii, științei… Trebuie să avem curajul să rămânem aici și acum și să-L chemăm pe Dumnezeu să lucreze.

Să nu deznădăjduim, că este viu și lucrător. Avem despre Sfântul Ioan din Kronstadt un cuvânt: când preoții își dădeau sărutarea „Hristos în mijlocul nostru – Este și va fi!”, Sfântul Ioan adăuga: „Este și va fi viu și lucrător!”. Aici și acum este viu și lucrător Domnul, în mijlocul nostru, în noi și între noi.

–          Poate fi legat cuvântul primit de Sfântul Siluan „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, de un alt cuvânt, din Pateric: „Să te vezi pe tine mai prejos de toată zidirea”?

–          Părintele Sofronie leagă cuvântul dat Sfântului Siluan de toată tradiția ascetică a Părinților Patericului și arată că, începând cu Avva Antonie cel Mare, Avva Pimen, Avva Sisoe, toți Marii Părinți ai Patericului, ca și Părinții de după ei, au trăit ascetic acest realism duhovnicesc, de a se vedea pe sine în iad – cum zicea Avva Pimen acest cuvânt smintitor: „Credeți-mă, fiilor, că unde e satana voi fi aruncat și eu!”. Este același lucru. S-au văzut pe sine sub toată zidirea.

Și asta se întâmplă, zice Părintele Sofronie, într-un mod paradoxal, pentru că sistemul de referință al Sfinților nu este cel pe care îl avem noi, clasic – atunci când mă compar cu celălalt și mă văd întotdeauna mai bun, pentru că la mine promovez părțile mele bune și la celălalt scot în evidență părțile lui rele. Sfinții Părinți nu în felul ăsta își făceau propria analiză, ci ei se priveau în Lumina lui Dumnezeu. Și, în Lumina lui Dumnezeu, cu cât te apropii mai mult de El, cu atât fiecare pată de murdărie de pe sufletul și de pe trupul tău o vezi mai pregnant, și mai adânc, într-o vedere străină omului obișnuit. Din pricina asta ajungeau ei să se vadă mai răi decât toți criminalii, ucigașii, curvarii, animalele și demonii…

Sfinții Părinți se vedeau în Lumina iubirii lui Dumnezeu, pe măsură ce se apropiau de iubirea lui Dumnezeu, căci altfel n-ai putea să spui: „Cel dintâi dintre păcătoși sunt eu” – pentru că sunt alții care au făcut efectiv lucruri mai mari și mai rele decât tine, cuantificabil, măsurabil după criteriile omenești de cel mai bun simț. Dar, din punct de vedere duhovnicesc, lucrurile se judecă altfel. Se judecă pe de-o parte și după un randament pe care îl dai după darurile pe care le-ai primit de la Domnul (că una a primit Avva Antonie și alta am primit eu, și sigur că pe Avva Antonie îl judecă Domnul mult mai aspru decât pe mine), iar pe de altă parte, și în Lumina acestei apropieri de Dumnezeu, lucrurile se văd mai în adâncime, mai până la despărțitura dintre măduvă și duh…

Interviu integral înFamilia Ortodoxa, decembrie, nr.12(47), 2012

 

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan