Arhive lunare: noiembrie 2012

Ziua a zecea – Paradoxul libertății

70932Dacă sufletul nu se lasă în voia lui Dumnezeu, nu îndeplinește întocmai toate poruncile Domnului, nu-și va afla niciunde liniștea, chiar dacă, pe de altă parte, ține posturi aspre și se abandonează rugăciunii. Cel ce ascultă de Domnul va înainta cu repeziciune în trăirea duhovnicească, căci Acesta îl iubește pe dânsul.

Cunoscându-ne de mai înainte puterile, Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va încerca peste puterile noastre. Dacă încercările ni se par prea anevoioase, acesta este semnul că nu ne-am încredințat întru totul voii lui Dumnezeu.

„Prin libertatea sa, omul este de origine dumnezeiască, este chiar egal lui Dumnezeu”, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa (trăitor în secolul al IV-lea). Zidit după chipul lui Dumnezeu, protopărintele Adam era liber. Pentru a-i îngădui să-și împlinească libertatea aceasta, Dumnezeu i-a poruncit însă să nu guste din rodul pomului cunoștinței binelui și a răului. Însă Adam nu l-a ascultat, lăsându-se înșelat de satan și de perspectiva de a deveni „asemenea lui Dumnezeu”. Mai mult decât atât, în loc să se pocăiască, atunci când Dumnezeu l-a chemat: „Unde ești, Adame?”, el a aruncat responsabilitatea greșelii asupra Evei. Rezultatul: Adam a fost alungat din grădina Raiului.

Fără îndoială, Adam suntem noi toți. Sfântul Siluan este convins de aceasta: dacă, dăunezi, protopărintele Adam L-ar fi iubit cu adevărat pe Dumnezeu, și el, și toți urmașii săi s-ar fi aflat astăzi în Rai. Tot așa, dacă noi, cei ce viețuim astăzi, am asculta, am ajunge în Împărăția cerurilor, fiindcă Sfântul Duh viază în inima noastră.

„Puțini sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu”. Fără îndoială că așa este. Dar de ce să asculte? De poruncile lui Iisus Hristos – noul Arbore al vieții, după cum ne amintește Sfântul Siluan –, care, făcând o sinteză surprinzătoare între Lege și Profeți, ne cere, înainte de toate, să-L iubim pe Dumnezeu din toată ființa noastră, ca și pe aproapele nostru. Dar, după cum ne arată parabola  tânărului bogat din Sfânta Evanghelie (v. Mat. 19, 16-22), cuvântul evanghelic trece mult dincolo de vechile prevederi ale Decalogului. El ne îndeamnă să abandonăm totul, cu o îndrăzneală ieșită din comun, pentru a ne îndrepta către necunoscutul Împărăției cerurilor, „să umblăm pe urmele lui Iisus Hristos, Care ne-a dăruit, prin însăși pilda Sa, modelul ascultării depline”.

Contrar a ceea ce termenul lasă să se înțeleagă, poruncile evanghelice nu sunt de ordin etic, ci de ordin ontologic; ele privesc însăși „ființa” omului, creat după chipul lui Dumnezeu. Nefiind înainte de toate precepte morale, ci vectori de energie dumnezeiască, ele sunt căi ale mântuirii, iar Sfântul Siluan este îndreptățit să ne spună: „Cel ce va păzi toate poruncile lui Iisus Hristos va avea pururea cu sine, chiar dacă abia simțită, prezența harului.”

Acest toate este grăitor. Pentru stareț, toate vorbele și toate gesturile lui Iisus Hristos au, într-un anumit fel, valoare de „porunci”: „Pentru a dobândi dragostea lui Dumnezeu, se cuvine să respectăm tot ceea ce Domnul ne-a poruncit în Evanghelia Sa sfântă.” Nu trebuie, așadar, numai să devenim smeriți, blânzi, cumsecade, iubitori sau milostivi în purtarea noastră din afară; ci trebuie să devenim smeriți, blânzi, cumsecade și iubitori în chiar ființa noastră, în lăuntrul nostru.

Prin urmare a respecta poruncile lui Iisus Hristos nu înseamnă atât să ne îndeplinim niște datorii sau să ne potrivim unui model, ci să devenim, cu ajutorul harului, ceea ce este Iisus Hristos prin firea Sa. Aceasta însă presupune pocăința și smerenia. Presupune pocăința, fiindcă, în ciuda voinței noastre, nu putem ajunge – sau nu putem „decât în puține clipe” – să iubim așa cum ne-o cere Dumnezeu. Presupune smerenia, fiindcă, înțelegând-o doar după propriile noastre puteri, suntem neputincioși să trăim după cerințele Sfintei Evanghelii.

„Din fericire, văzându-ne nevoințele, Domnul ne vine în ajutor, și aceasta pentru că ne iubește. La rândul Lui, Sfântul Duh învață sufletul să împlinească poruncile dumnezeiești, dăruindu-i totodată puterea de a săvârși numai binele.”

Etimologic, verbul „a se supune” vine din latinescul oboedire (ob-audire), care înseamnă „a asculta”. Audire a dat, în franceză, verbul ouir, astăzi deja arhaic, din care s-au derivat ouie și oui. A se supune înseamnă, deci, a asculta: în special a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce ne transmite Sfântul Duh prin intermediul Sfintei Scripturi, al textelor Sfinților Părinți și al Sfintei Liturghii, dar și prin intermediul tuturor întâmplărilor vieții noastre, al întâlnirilor noastre, al celor din jurul nostru, al părintelui nostru duhovnicesc, al naturii, al istoriei. Fiindcă Dumnezeu ni Se adresează în mii și milioane de feluri. Să învățăm să-L ascultăm, să ne amuțim sufletul, pentru ca să-L putem auzi grăind în lăuntrul nostru! A ne ruga înseamnă în același timp a pătrunde în tăcerea aceasta, în ascultarea aceasta desăvârșită de Domnul.

A te supune înseamnă a spune „da”. În cazul de față, a spune „da” voinței dumnezeiești, așa cum se vădește aceasta în planul cel dinainte de toți vecii al Ziditorului, în ce ne privește, în felul viețuirii noastre evanghelice, în chemările speciale pe care Dumnezeu ni le adresează conform propriilor noastre harisme, dar și în toate bucuriile și suferințele vieții noastre. Aceasta se manifestă prin cele două atitudini, simbolizate prin prima și ultima din cele șapte fortărețe, pe care, după cum ne spune Sfântul Siluan, în calitate de ucenici ai lui Iisus Hristos, trebuie să le cucerim în bătălia noastră împotriva vrăjmașului. Pe de o parte, trebuie să nu ne punem nădejdile în noi înșine și să renunțăm la propria voință, care este „întocmai asemenea unui zid aerian între noi și Dumnezeu” (ava Pimen). Pe de altă parte, să ne încredințăm în întregime lui Dumnezeu și sfintei Sale Providențe, asemenea unor copii, convinși că Părintele cel Bun Se va îngriji de noi și ne va dărui tot ceea ce ne trebuie, chiar și ceva mai mult, ce nu așteptăm. Pentru Sfântul Siluan, modelul prin excelență al ascultării este Ferioara Maria: cea care a ascultat Vestea cea Bună, de neînchipuit, adusă de Arhanghel, și și-a dat consimțământul, prin cuvintele: Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău! (Lc. 1, 38).

Ascultarea aceasta va fi, în chip paradoxal, calea și garantul libertății noastre. Nu este vorba despre pseudolibertatea iluzorie și individualistă, înșelător luminoasă și lipsită de obiect, în care se străduiește să ne facă să credem societatea de consum, ci de adevărata libertate de fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 21). O libertate pe care Sfântul Siluan o definește astfel: „să exiști întru Dumnezeu”, să stărui liniștit  și fericit în Lumina Dumnezeului celui Viu, care a hotărât într-o bună zi să fie împreună cu noi. A ne încredința în mâinile lui Dumnezeu nu înseamnă a renunța la libertatea noastră, ci a o deschide lucrării Sfântului Duh, astfel încât El s-o dirijeze către ceea ce este bine, către depășirea condiției noastre de ființă limitată, pentru a năzui la nesfârșirea lui Dumnezeu și a iubirii Sale. Dacă libertatea este condiția adevăratei iubiri, iubirea este desăvârșirea, dincolo de care nu se poate trece, a libertății.

Dar cum oare să deosebim, fie și în parte, voința dumnezeiască în ceea ce ne privește, „lucrul cel mai însemnat din întreaga lume? În absența harului, aceasta este cu neputință”, fiindcă sufletul se află atunci în încurcătură. Însă, în același timp, subliniază Sfântul Siluan, se cuvine să învățăm și să experiem harul. Iar pentru aceasta nu avem decât două mijloace. În primul rând, rugăciunea: „Trebuie să ne rugăm în tot timpul, pentru ca Domnul să ne ajute să înțelegem ceea ce se cuvine să facem, iar Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va lăsa să apucăm pe drumul pierzaniei.” După aceea, se cuvine să ne adresăm în toate situațiile părintelui nostru duhovnicesc: „Toate nenoricirile noastre vin din faptul că nu mai cerem sfatul bătrânilor, care au fost aleși de Dumnezeu tocmai pentru a ne călăuzi.”

Pentru Sfântul Siluan, după cum împlinirea voii proprii „nu este deloc semn de înțelepciune, fiind chiar primejdioasă pentru suflet”, tot așa, lăsarea în voia lui Dumnezeu este rodnică din punct de vedere duhovnicesc. O asemenea lăsare în voia lui Dumnezeu ne aduce o liniște adâncă a sufletului și a trupului: „Cel ce s-a lăsat pe sine în seama voii lui Dumnezeu nu se întristează de nimic, chiar dacă ar fi să fie bolnav, sărac și oropsit. Este cu totul liniștit, pentru că harul Sfântului Duh este cu el.” Este liber, fiindcă este eliberat. Nu se mai teme de nimic, nici măcar de moarte. Nu mai este el cel care se roagă, dorește sau vrea, ci Sfântul Duh Se roagă, dorește și vrea, în lăuntrul său. Fie că lucrează, fie că glăsuiește, fie că se bucură, fie că se întristează, sufletul său este în Dumnezeu, care-Și „răspândește liniștea împrejurul și în lăuntrul său”.

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a noua – „Rugați-vă neîncetat!”

Multor oameni le place să citească carți ziditoare, și aceasta este bine; însă rugăciunea este mai bună decât toate.

Cum oare am putea iubi fără să ne rugăm?

Cel care-L iubește pe Domnul se poate gândi la El zi și noapte, căci nici o îndeletnicire nu-l poate împiedica să-L iubească pe Dumnezeu. Dacă amintirea Domnului nu va stărui pururea în mintea ta, nici nu te vei mai ruga. Fără rugăciune, sufletul nu se va sălășlui în iubirea de Dumnezeu, fiindcă numai prin intermediul rugăciunii se pogoară asupra noastră harul Sfântului Duh.

Însă rugăciunea făcută doar din obișnuință, fără să avem în același timp și inima zdrobită din cauza păcatelor noastre, nu este primită de Domnul nostru Iisus Hristos.

Dacă scopul vieții duhovnicești este dobândirea asemănării și a unirii cu Iisus Hristos, rugăciunea este principala ei cale. Prin rugăciune, ne mai spune Sfântul Siluan, „omul se păzește de păcat”, prin rugăciune „dobândim harul Sfântului Duh” și-L putem cunoaște pe Dumnezeu în plinătatea Sa. În absența rugăciunii, nu putem stărui în dragostea lui Dumnezeu. De aceea, „rugăciunea este cea mai potrivită lucrare a sufletului nostru”, calea, prin excelență, către sfințenie, „mai de preț decât orice altceva: sfinții, cu toții, s-au rugat fără încetare; n-au fost nici o clipă lipsiți de rugăciune”. Așa după cum o dovedesc scrierile sale, rugăciunea era întreaga viață a Sfântului Siluan, era însăși respirația lui. Nu doar că se ruga, ci era rugăciunea însăși.

Ce este oare rugăciunea? Pentru Sfântul Siluan, mai mult decât o lucrare anume, rugăciunea era modalitatea cea mai sigură de a fi împreună cu Dumnezeu. Rostită în singurătate (în propria chilie) sau în obște (în timpul Sfintei Liturghii), rugăciunea este, în același timp, atitudine, mișcare și cuvânt. A te ruga înseamnă a „te afla înaintea Chipului lui Dumnezeu”, cu smerenie, cu frică și cutremur, cu credință și cu dragoste. Înseamnă „a reflecta asupra lui Dumnezeu, a-L ține pururea în amintire”. În timpul rugăciunii, „mintea se înflăcărează și se înalță cu mare dorință către Domnul, ca spre propriul său Părinte ceresc, către Lumina și Bucuria sa”. În rugăciune, nu doar șezi înaintea lui Dumnezeu, ci și vorbești cu El: fie pentru a-L chema în ajutor și a-L slăvi, fie pentru a redobândi dorul harului, fie pentru a mijloci pentru aproapele sau pentru a-I mărturisi propriile tale nevoi. Ajuns aici, Sfântul Siluan face precizarea că cel dintâi lucru ce se cuvine a fi cerut, atât pentru sine, cât și pentru ceilalți, este Sfântul Duh – și toate celelalte bunătăți care vin o dată cu El –, ca și starea ce îngăduie a-L dobândi: starea de smerenie și de pocăință.

În scrierile sale, Sfântul Siluan se adresează tot timpul, în chip direct, lui Dumnezeu. Tânjește după El, Îi cere fierbinte milostenia, cere să-i dăruiască puterea de a-L slăvi zi și noapte, ajutorul în încercările grele, iertarea păcatelor proprii. Tresaltă de bucurie înaintea frumuseții imnurilor prin care îngerii aduc slavă Domnului și Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, în Ceruri, preamărire cerească, la care oamenii sunt părtași prin Sfânta Liturghie.

Mai mult decât orice, Sfântul Siluan stăruie asupra rugăciunii lăuntrice: „Fiindcă nu se cuvine numai să ne adresăm lui Dumnezeu, ci și să fim pururea întru El.” Să fim noi întru El, și El întru noi. Deoarece o asemenea rugăciune nu necesită nici cărți, nici un spațiu anume în care să fie rostită, poate fi făcută în orice loc și în orice timp. Sălașul ei este inima omului, „cea mai potrivită biserică pentru Dumnezeu. Pentru cel ce se roagă în inima sa, lumea întreagă devine un templu”, este de părere starețul Siluan.

În Tradiția ortodoxă, forma de rugăciune lăuntrică prin excelență, aflată și în miezul nevoinței Sfântului Siluan, este rugăciunea numită, „a lui Iisus”, răspândită prin acele Povestiri ale unui pelerin rus și prin Filocalia: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Este o rugăciune de pocăință, centrată pe figura lui Iisus Hristos, și, în același timp, întru totul treimică, fiindcă Iisus este „Fiul” Tatălui și nu poate fi numit „Domn” decât întru Sfântul Duh (v. I Cor. 12, 3).

Cum trebuie să ne rugăm? Credincios învățăturii lui Iisus Hristos, Care este părintele rugăciunii, Sfântul Siluan face mai multe recomandări. Se cuvine, ne spune el, să ne rugăm „cu simplitate, asemenea unui prunc”. Să ne rugăm cu luare-aminte, fiindcă, „dacă ne rugăm lăsându-ne gândul să rătăcească în alte locuri, Domnul nu ne va asculta rugăciunea”. Să ne rugăm cu măsură, căci sufletul, mai ales la începutul rugăciunii, „nu are puterea de a ne ruga continuu cu aceași dăruire”; dimpotrivă, are nevoie de multe răgazuri, atât în citire, cât și în lucrul mâinilor, de pildă. Și, mai înainte de toate, rugăciunea cere multă dragoste. Anume, dragoste de Dumnezeu, Care nu poate fi rugat fierbinte fără ca, în același timp, să nu dorești să te unești cu El, din toată ființa ta. Dar și, în același timp, iubire față de aproapele – și, îndeosebi, față de vrăjmași – și față de întreaga creație, fiindcă nimeni nu-și poate dobândi liniștea prin rugăciune, fie ea rostită corect, fără să se fi împăcat mai înainte cu fratele său și să-și fi arătat milostenia față de orice creatură ce pătimește. „Fiindcă lumea dăinuie și durează puterea rugăciunii; însă, atunci când rugăciunea se va diminua, lumea va pieri și ea.”

Atunci când vom ajunge să iubim în felul acesta, din toată ființa noastră, ne vom ruga și noi în chipul acesta; toate puterile ne vor fi absorbite de Dumnezeu, toate gândurile ni se vor împreună în Numele Domnului nostru Iisus Hristos, mintea ni se va împreuna cu inima. Scopul fiind ajungerea la „rugăciunea curată”, ce se rostește singură și fără  întrerupere, fără risipire și năluciri ale celui rău.

Dar al Sfântului Duh, rugăciunea aceasta poate fi făcută atât viețuind în lume, dar și călătorind în lungul pământului, trudind cu propriile mâini sau cu creierul, ajutându-ne să rămânem astfel pururea în lăuntrul lui Dumnezeu.

Rugăciunea este, în chip paradoxal, lucrul cel mai ușor și, în același timp, cel mai dificil din câte există. Este ușoară, în măsura în care Dumnezeu Însuși „îi dăruiește rugăciunea celui ce se roagă”, și, totodată, în măsura în care „Duhul Sfânt rostește El Însuși rugăciunea în lăuntrul inimii noastre”. Este anevoioasă, fiindcă nu se desfășoară fără a întâmpina nenumărate încercări, o luptă înverșunată cu noi înșine, cu patimile noastre, cu vrăjmașul, care ține cu orice preț să ne îndepărteze de rugăciune, să ne despartă de gândul pe care I-l închinăm numai lui Dumnezeu. „În toate aceste bătălii, omul trebuie să facă dovadă de multă îndrăzneală.”

Sfântul Siluan ne asigură că: „Nici un gând bun nu se rătăcește înaintea lui Dumnezeu.” Într-adevăr, Domnul – Care ne poartă de grijă cu bunătate, asemenea unui părinte și a unei maici – ne ascultă și ne împlinește orice rugăciune. Aceasta însă, cu câteva condiții: ca rugăciunea să nu fie rostită din pură obișnuință, ci cu inima zdrobită, din cauza păcatelor noastre, cu reculegere, cu smerenie și cu trezvie. Pentru că Domnul este milostiv, iar nu pentru că cel ce se roagă ar fi sfânt ori în rândul celor desăvârșiți, El răspunde rugăciunii noastre. Iar dacă uneori ni se pare că rugăciunea nu ne este băgată în seamă, este numai din pricina mândriei sufletului nostru. Așa după cum îi spunea părintele Israel Sfântului Siluan, „rugăciunea este tot timpul plină de duh, noi suntem cei lipsiți uneori de duh. Fiindcă nu știm să viețuim așa cum se cuvine, și nici să lucrăm pentru Dumnezeu”.

Dar cum oare cunoaștem dacă rugăciunea ne-a fost primită de Domnul? Sfântul Siluan ne învață: „Știm, pentru că Duhul Sfânt este Cel ce-o mărturisește în lăuntrul sufletului nostru.” Recunoaștem aceasta după blândețea și liniștea pe care Duhul le răspândește în lăuntrul nostru. Nu prin „blândețea amestecată cu orgoliu”, cu automulțumire și cu „satisfacție întunecată”, care ne vin de la vrăjmașul, ci cu blândețea harului, care ne dăruiește „o umilă afecțiune pentru Dumnezeu”, dragoste pentru toți oamenii – inclusiv pentru vrăjmașii noștri –, „fericirea și veselia până la lacrimi, odihna desăvârșită”, o neîncetată minunare, mereu reînnoită, „înaintea milosteniei, a măreției și a puterii lui Dumnezeu”.

La urma urmelor, numai cunoașterea experiată a Sfântului Duh ne ajută să deosebim între cele două feluri de blândețe. Tot așa, numai Duhul ne ajută să deosebim adevărata natură – dumnezeiască, omenească sau diavolească – a viziunilor, a extazurilor și a celorlalte arătări de lumină, care ne pot încerca în timpul rugăciunii. Dacă suntem începători, cel mai potrivit este să ne așezăm cu smerenie sub ascultarea unui părinte duhovnicesc. În lipsa acestuia, dar și în toate celelalte situații, să-L rugăm fierbinte pe Domnul să ne lumineze – așa cum n-a făcut protopărintele Adam când a fost pus înaintea pomului oprit. Înainte de toate, pentru a ne feri să cădem în amăgiri duhovnicești, să nu căutăm cu orice preț să avem asemenea stări și să nu le primim decât cu nespus de multă luare-aminte: „Dacă ți se întâmplă să ai o vedenie, să întrezărești un chip sau să ai un vis tulburător, nu te încrede în acestea, căci, dacă ele vin de la Dumnezeu, atunci Domnul te va face să înțelegi.”

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Ziua a opta – Lupta duhovnicească

Numai după o îndelungată luptă, sufletul învață smerenia. Toți cei ce au decis să-L urmeze pe Domnul nostru Iisus Hristos sunt angajați într-o batălie duhovnicească.

Nu ne putem păstra liniștea sufletească, dacă nu veghem asupra propriei noastre minți.

Dacă însă iubești banul ori puterea, nu vei cunoaște niciodată dragostea lui Dumnezeu.

Când ți se iau cele ce ai agonisit, dăruiește-le, fiindcă dragostei dumnezeiești nu i se poate nimic refuza. Pentru ca să rămâi pururea în Domnul, mulțumește-te cu ceea ce ai, chiar dacă nu ai nimic.

Mergi cu încredere la părintele tău duhovnicesc și cercetează-l, și în felul acesta vei dobândi Împărăția Raiului.

„Binecuvântați vor fi toți cei ce s-au biruit pe ei înșiși”, și pentru aceasta sunt zi de zi răstigniți o dată cu Domnul. Viața duhovnicească este cu totul sinergie, împreună-lucrare a harului dumnezeiesc și a voinței omenești. Dumnezeu Își dăruiește harul Său, omul Îl cheamă la sine prin rugăciune și pregătește un spațiu lăuntric pentru a-L putea găzdui. Dar dorința aceasta și darul acesta sunt deja rodul harului, pe care Dumnezeu îl oferă întotdeauna cel dintâi, în chip tainic. A începe viața creștină înseamnă a intra în cercul acesta al sfinților, pe spirala aceasta de dobândire mereu crescătoare a darurilor Sfântului Duh, către mereu mai multă plinătate și desăvârșire duhovnicească.

Pentru Sfântul Siluan, care este credincios Tradiției Bisericii, viața în Hristos se menține pe cinci piloni: Sfintele Taine, asceza, rugăciunea, ascultarea Cuvântului și ascultarea poruncilor Evangheliei.

La baza vieții noastre duhovnicești, adevărat pilon de susținere și izvor de har fără de sfârșit, se află Sfintele Taine. Îndeosebi Taina Botezului, care ne face părtași la moartea și învierea lui Iisus Hristos, apoi Mirungerea, care ne dăruiește Sfântul Duh, și, desigur, Sfânta Euharistie: „Ne-ai dăruit Trupul Tău preacurat și Sângele Tău preasfânt, pentru ca noi să trăim în veșnicie laolaltă cu Tine și să venim și noi în locul în care Tu sălăsluiești, preamărind Slava Ta.”

În Sfintele Taine, starețul vede arătarea nesfârșitei iubiri a lui Dumnezeu față de ființele omenești. Funcția lor este aceea de a ne „face asemenea Domnului nostru Iisus Hristos”.

„Ești aceeași bucată de lemn nesimțitor după ce te-ai împărtășit?” m-a întrebat într-o zi un călugăr de la Muntele Athos, iscoditor. Sfintele Taine nu sunt o magie. Efectul lor nu se resimte automat. Harul pe care ni-l transmit nu ne schimbă ființa și existența decât în măsura în care ni-l însușim și-l facem să rodească. Aceasta necesită nenumărate nevoințe, fiindcă, în condiția noastră trupească, însemnată de urmările căderii, nu putem dobândi pentru multă vreme Sfântul Duh fără o îndelungată luptă împotriva patimilor, împotriva vicleniilor vrăjmașului, care face să sporească în noi trufia și nălucirile duhovnicești. Cum omul este deopotrivă trup, suflet și minte, se cuvine să ducem această bătălie duhovnicească pe toate cele trei fronturi, în același timp. „Pentru ca să-și păstreze harul dobândit, se cuvine ca omul să fie cumpătat în toate: în gesturi, în cuvinte, în priviri, în gânduri și în hrană”, ne amintește starețul.

Este, mai întâi, o asceză trupească. Sfântul Siluan numește aceasta „uciderea trupului, din dragoste de Dumnezeu”, fiindcă „harului îi place să vieze într-un trup despătimit”. Ținta nu este, în cazul acesta, trupul, ci carnea, altfel spus, toate patimile legate de omul cel vechi, care înrobesc trupul, împiedicându-l să ajungă templu al Sfântului Duh. În marea sa înțelepciune, starețul recomandă să postim cu măsură și cu discernământ: să mâncăm cât mai sumar cu putință, fără însă „să ne facem neputincioși înainte de vreme”, și nici să împiedicăm buna împlinire a lucrului nostru. Măsura adevărată este atunci când, plecând de la masă, mintea rămâne vie și râvnitoare, mânată de dorința de a se ruga. Cu adevărat, „trupul sătul este un obstacol înaintea rugăciunii curate, iar Duhul cel dumnezeiesc nu Se sălășluiește în lăuntrul nostru când pântecele este plin”.

Dar lucrurile pământești, de care se cuvine să ne eliberăm – căci robesc sufletul și-l pustiesc –, înseamnă, în egală măsură, banul și puterea. Și aici, Sfântul Siluan o spune cu limpezime: omul care iubește banul și puterea și le devine credincios nu va putea nici să cunoască dragostea lui Dumnezeu, nici să se roage așa cum se cuvine. Împărțit între mai mulți stăpâni, sufletul lui nu va cunoaște nicicând liniștea. Fiindcă bogățiile acestea ocupă mintea și învârtoșează inima, deschizând totodată porți către vrăjmașul nostru și către tot felul de gânduri necurate, care despart sufletul de ceea ce este important și-l îndepărtează de Dumnezeu. Prin urmare se cuvine să „exersăm” – termenul „asceză” vine din grecescul askesis, care înseamnă „exercițiu” – dobândirea acelei sărăcii evanghelice, care constă în avea o singură comoară: „dragostea de Dumnezeu, și a nu avea nevoie de nimic, în afară de Domnul nostru Iisus Hristos, căci întru El sălășluiește plinătatea vieții.” Numai plecând de la sărăcia aceasta vom fi cu adevărat liberi, vom putea dărui – așa cum a făcut părintele Sfântului Siluan – celui ce va dori să ne prade, și nu ne vom întrista de pierderea bunurilor noastre, conștienți fiind că „nu merităm s-o facem”. Este aceasta o modalitate de a ne încredința  pe noi înșine lui Dumnezeu, cu credința și nădejdea că „ne va dărui întotdeauna ceea ce ne este necesar”.

Pentru a dobândi în chip permanent libertatea Duhului, trebuie însă să mergem și mai departe: să ne curățim sufletul de patimi, care sunt rădăcina păcatului. Sfântul Siluan ne dăruiește cheia acestei lupte, a cărei principală armă este rugăciunea: să luăm tot timpul aminte la noi înșine, să veghem asupra minții noastre, să ne păzim sufletul de orice ispită vătămătoare – ne recomandă, astfel, să nu citim ziarele –, să alungăm îndată orice gând care nu I-ar fi pe plac lui Dumnezeu și să le păstrăm pe cele care sunt bineplăcute Lui, să ne înfrânăm orice curiozitate legată de cei din jur, să-i iertăm pe cei ce ne-au greșit. Și, mai presus de toate, să-L iubim pe Dumnezeu din toată ființa noastră.

Bătălia aceasta duhovnicească este de primă însemnătate, fiind, în același timp, anevoiasă și subtilă. De primă însemnătate, pentru că, asemenea bătăilor din aripi ale fluturilor, orice gând are urmări invizibile, de năbănuit: sufletul răspândește asupra celor din jur ceea ce are în lăuntrul său: ori pacea lui Dumnezeu, ori răul. Bătălia este anevoiasă pentru că trebuie să luptăm cu ceea ce este mai greu de schimbat în noi: obiceiurilor lăuntrice dăunătoare, cutele trupului și ale sufletului. Ea este, totodată, subtilă, fiindcă este nespus de anevoios să aflăm când un gând ne vine de la Dumnezeu, de la noi înșine sau de la diavol. Cum anume putem deosebi cât mai curând cu putință prezența vrăjmașului, ca să-i putem face față? Cum să stabilim granița între ceea ce este psihic și ceea ce este duhovnicesc? Iată tot atâtea întrebări care țin nu te cunoașterea abstractă sau teoretică, ci de experierea lăuntrică a lui Dumnezeu. Duhul Sfânt Se lasă recunoscut după gustul Său, după anumite senzații duhovnicești și după roadele Sale. Este vorba aici de un îndelung proces de ucenicie, de un discernământ aparte, care presupune sprijinul unui părinte duhovnicesc, căruia să ne deschidem inima, să-i cerem sfatul, și care, mai ales, să se roage pentru noi.

Așa după cum există mai multe „trepte în dragostea lui Dumnezeu”, există mai multe trepte ale luptei duhovnicești. Dacă ajungerea la capătul acesteia depinde, în ultimă instanță, de Domnul, parcurgerea ei depinde, în mare măsură, de noi înșine. Depinde de credința și stăruința noastră, „fiindcă lupta aceasta este de fiecare zi și de fiecare oră, iar bătălia sufletului împotriva vrăjmașilor săi durează până la mormânt”. Parcurgerea acestei bătălii duhovnicești depinde, în egală măsură, de îndrăzneala noastră, căci, deși sunt înspăimântători, nu trebuie să ne fie teamă de diavoli.

Înainte de toate însă, o repetăm încă o dată, este nevoie de smerenie. Sfântul Siluan ne avertizează: posturile, lipsurile de tot felul, privegherile, rugăciunile, toate aceste nevoințe ascetice ne sunt de folos, însă fără smerenie arată ca și cum „ai turna apă într-un vas găurit”. Dacă Sfântul Duh poate preschimba patimile în virtuți, la rândul ei, mândria poate preschimba virtuțile în otravă a sufletului. A fi smerit înseamnă a-ți recunoaște limitele și slăbiciunile, a-ți întemeia nădejdea mântuirii nu pe propriile tale osteneli, ci pe milostenia lui Dumnezeu. Cum harul cel de viață făcător nu este dăruit în plinătate decât sufletele smerite, asceza noastră nu poate avea, la urma urmelor, decât un singur scop: smerenia.

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

„Cine n-are iubire pentru vrăjmaşi, nu poate avea pace sufletească”

Slavă Domnului că nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a dat pe pământ pe Duhul Sfânt [In 14,15-18]. Duhul Sfânt învaţă sufletul o negrăită iubire pentru norod şi milă pentru toţi cei rătăciţi. Domnului i-a fost milă de cei rătăciţi şi a tri­mis pe Fiul Său Unul-Născut ca să-i mântuiască; iar Du­hul Sfânt învaţă aceeaşi milă pentru cei rătăciţi care merg în iad. Dar cine n-a primit pe Duhul Sfânt, acela nu vrea să se roage pentru vrăjmaşi.

Cuviosul Paisie cel Mare se ruga pentru unul dintre ucenicii lui care se lepădase de Hristos şi, pe când se ruga, i S-a arătat Domnul şi i-a zis: „Pentru cine te rogi, Paisie? Nu ştii că el s-a lepădat de Mine?” Dar cuviosul continua să-i fie milă pentru ucenicul său, şi atunci Domnul i-a zis: „Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat Mie”.

Aşa se dobândeşte pacea, altă cale decât aceasta nu este.

Dacă cineva se roagă mult şi posteşte, dar n-are iubire pentru vrăjmaşi, nu poate avea pace sufletească. Nici eu n-aş putea vorbi despre ea, dacă Duhul Sfânt nu m-ar fi învăţat această iubire.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre pace

Ziua a șaptea – „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”

„Doamne, Tu știi că eu vreau să mă rog Ție cu mintea curată, însă diavolii se împotrivesc. Spune-mi Tu ce trebuie să fac, pentru ca să se depărteze de mine.” Și atunci am primit în inima mea răspunsul acesta al Domnului: „Cei lipsiți de smerenie au întotdeauna de suferit de pe urma diavolilor.”

Și atunci I-am răspuns: „Cât de milostiv ești, Doamne; sufletul meu Te cunoaște; spune-mi ce trebuie să fac pentru ca să se smerească sufletul meu?” Iar Domnul a răspuns în sufletul meu: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”

Pocăința drept cale a smereniei a fost experiată de Sfântul Siluan într-un chip aparte, pe cea mai înaltă treaptă a incandescenței, după îndemnul lui Iisus Hristos: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui!” Este acesta un cuvânt tare, uimitor, dar nu mai puțin greu de purtat. Pentru a-l înțelege în toată profunzimea lui, e necesar să te afli tu însuți într-o situație duhovnicească identică cu a celui căruia i-au fost adresate aceste cuvinte. Astfel încât nu o putem aproxima decât cu o anumită prudență, renunțând la înțelepciunea lumii acesteia, pentru a lăsa loc celui a Duhului, care este obligatoriu paradoxală.

De fapt, cuvântul acesta a dat naștere la nenumărate tălmăciri. De multe ori a fost înțeles pe treapta cea mai de jos – psihologică –, asemenea unei mângâieri, a unei încurajări de a te ține drept într-o situație de mare suferință, de nefericire sau de deznădejde. Tâlcuirea aceasta, oricât de rodnică ar fi ea, nu este totuși cea a Sfântului Siluan. Pentru el, „a-ți ține mintea în iad” este o străduință ascetică de autoosândire, care te ajută „să te pocăiești așa cum se cuvine”, să te războiești cu propriul tău orgoliu și să birui patimile și diavolii.

Pentru a putea pătrunde în taina cuvântului acestuia sau, mai degrabă, pentru a-l lăsa să pogoare în inimile noastre, se cuvine, mai întâi, să ne despărțim de o anumită viziune asupra iadului, așa cum se manifestă ea adesea în Occident, cu tot talmeș-balmeșul acela de conotații medievale ale termenului. În Răsărit, iadul nu desemnează un spațiu geografic – în care Dumnezeu nici n-ar avea loc –, ci o stare spirituală, o „flacără a conștiinței” (Origen, secolul al II-lea). În cazul de față, este starea sufletului despărțit de Dumnezeu, din cauza păcatelor sale, sau, pentru a fi mai limpezi, este acea stare a sufletului, expus la lumina neînserată a iubirii lui Dumnezeu, fiind însă atât de întunecat și de ferecat, atât de plin de el însuși și de propriile patimi, încât nu-L poate adăposti și nu-I poate răspunde lui Dumnezeu, fără a fi mai degrabă pârjolit decât înviorat de lumina aceasta.

Așa după cum spune și Sfântul Isaac Sirul (secolul al VII-lea), de care Sfântul Siluan se simțea foarte apropiat, „chinurile iadului sunt întocmai cu chinurile iubirii”. Cu adevărat, vom fi cu toții cuprinși de dragostea lui Dumnezeu, însă, după puterile inimii noastre, întâlnirea aceasta va fi trăită altfel de fiecare în parte: unii, ca pe niște bunătăți ale Raiului, dacă sunt deja curățați și iluminați de harul dumnezeiesc; alții, ca pe niște chinuri ale iadului, dacă se află încă în întuneric.

„A ne ține mintea în iad” înseamnă, așadar, un îndemn ca să ne coborâm în adâncurile cele mai de jos ale ființei noastre, ca se ne dezgolim sufletul și să ne descoperim strălucirii dragostei dumnezeiești – fiindcă acea „flacără a pocăinței”, despre care vorbește Sfântul Siluan, nu este altceva decât flacăra Sfântului Duh. Coborârea aceasta este modul nostru de a fi părtași la lupta Domnului nostru Iisus Hristos împotriva lui satan, în pustie, și la pogorârea sa la iad – punctul cel mai înalt al „kenozei” Sale. Fiindcă, bineînțeles, numai alături de El putem să biruim diavolii și să pătrundem, fără să întâmpinăm primejdii de altă natură, în adâncurile noastre; numai înaintea Luminii Sale, care ne dăruiește viață și ne învie din morți, trebuie să ne dezgolim sufletul.

Nevoința aceasta este, la început, un netăgăduit izvor de suferință. Fiindcă ea ne dezvăluie, în chip nemilos, tot ceea ce aparține încă, în ființa noastră, vechiului Adam (prin urmare, morții) și se împotrivește harului lui Dumnezeu (prin urmare, vieții). Este o revelație de o limpezime ce sporește necontenit, căci, cu cât strălucirea dumnezeiască luminează mai mult cămara întunecată a inimii noastre, cu atât mai limpede vedem aici necurățiile care întunecă chipul lui Dumnezeu în lăuntrul nostru. Cu cât conștientizăm mai mult dragostea pentru noi a Ziditorului și a Domnului nostru, cu atât mai mult suferim pentru că am păcătuit împotriva Lui sau pentru că ne-am lepădat de El. Suferința aceasta însă – care este chiar suferința Crucii – este dătătoare de viață, opusul celei a păcatului, care este ucigătoare. Ea este, dimpotrivă, izvorul smereniei: înaintea spectacolului netrebniciei sufletului nostru nu putem decât să încetăm să-l judecăm pe aproapele nostru și să ne osândim pe noi înșine. Sfântul Siluan, care se considera pe sine întocmai asemenea unui „câine râios”, notează: „Se cuvine să ne considerăm pe noi înșine ca cel din urmă dintre oameni și să ne osândim la chinurile iadului. Cred despre mine că nu sunt vrednic nici de mila lui Dumnezeu, nici să ajung în Rai, ci de toate chinurile iadului. Sfântul Duh este Cel ce ne învață să gândim în felul acesta despre noi înșine.”

Forma aceasta de pocăință, care face pururea prezentă în mintea noastră amintirea morții și înaintevederea Judecății de Apoi, devine, la Sfântul Siluan, o adevărată practică ascetică, o „sabie duhovnicească”, necesară curățirii inimii și sălășluirii în lăuntrul lui Dumnezeu: „Când îmi țin mintea în iad, sufletul îmi este liniștit. În schimb, când îmi las mintea să iasă din focul acesta, gândurile neplăcute lui Dumnezeu își recapătă puterea.”

Formula: „Ține-ți mintea în iad” nu-și dobândește, totuși, întreaga semnificație decât în prezența celei de-a doua părți a frazei, care o contrabalansează: „Și nu deznădăjdui”. Se subînțelege: nu deznădăjdui de mântuirea ta, de milostenia dumnezeiască, care este nesfârșită. Cu alte cuvinte: să nu cedăm niciodată în fața deznădejdii, care este o subtilă formă a orgoliului, o patimă stăruitoare a eului, prizonier al propriei sale îndestulări, și care nu are alte limite decât cele proprii. „Cel ce deznădăjduiește este propriul său ucigaș”, spune Sfântul Ioan Scărarul (secolul al IV-lea). Să nu uităm nici o clipă că nu Dumnezeu, ci păcătosul este cel ce-și zidește propriul său iad, că întunericul este cel mai de jos a fost biruit de Lumina pascală, că, dacă propria noastră conștiință ne osândește, Dumnezeu este mai presus de aceasta (v. I In. 3, 20). „Dacă sufletele tuturor oamenilor ar ști cât de mult ne iubește Domnul, nici unul nu ar deznădăjdui și nici măcar nu ar cârti”, ne încredințează Sfântul Siluan.

Ne aflăm, iată, în miezul paradoxului viețuirii creștine, unde trebuie să mori (omul cel vechi), pentru a învia (omul cel nou), trebuie să străbați iadul, pentru a ajunge la Împărăția cerurilor, trebuie să te micşorezi, pentru a fi apoi înălțat, să te golești (de propriul eu), ca să poți fi umplut (de Sfântul Duh). Sfântul Siluan ne amintește și el: „Cu cât mai mult ne micșorăm, cu atât mai însemnate vor fi darurile lui Dumnezeu. Dacă sufletul se osândește singur la chinurile iadului, nădăjduind în milostenia lui Dumnezeu, cea care-l plinește este însăși puterea lui Dumnezeu.”

Pocăința, fie și în forma ei cea mai radicală, care este autoosândirea, este, așadar, contrariul învinovățirii. În vreme ce aceasta din urmă este închidere, consumare și retragere în sine, pocăința este eliberare, mișcare, deschidere către celălalt sau către Celălalt Absolut. Principala diferență stă în locul acordat sau nu milosteniei dumnezeiești. „Ține pururea în mintea ta aceste două gânduri și teme-te de ele. Unul dintre ele ne spune: «Ești un sfânt!»; celălalt: «Nu vei fi nicicând mântuit!» Aceste două gânduri ni le strecoară vrăjmașul, și nimic nu este adevărat în ele.” Calea creștină este chiar firul ce leagă conștiința păcatului propriu de nădejdea în Dumnezeu, Care este milostiv și dorește ca noi să ne mântuim. Meșteșugul nostru duhovnicesc este tocmai păstarea echilibrului și a tensiunii între acești doi poli.

În același timp, sfatul pe care Domnul nostru Iisus Hristos i l-a dat Sfântului Siluan cere mult discernământ și multă precauție pentru a putea fi pus în practică. Să ne amintim că starețul era un gigant din punct de vedere duhovnicesc, însă nu toate sufletele au aceeași putere, și nici măcar același har. Trebuie, așadar, „să ne ținem minte în iad” după propriile noastre puteri spirituale și psihice, cunoscându-le granițele, „pentru a nu ne strica sufletul”. Departe de a aplica vorbele acestea literal, se cuvine, dimpotrivă, să le pricepem mai curând în chip duhovnicesc.

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

„Domnul nu ne uită niciodată”

Domnul ne iubeşte ca pe propriii Săi copii şi ne iu­beşte mai mult decât iubeşte o mamă, căci o mamă îşi poate uita copilul, dar Domnul nu ne uită niciodată. Şi dacă Domnul însuşi n-ar fi dat Duhul Sfânt poporului or­todox şi marilor noştri păstori, n-am fi putut şti cât de mult ne iubeşte El.

Slavă Domnului şi marii Lui milostiviri, că unor oa­meni păcătoşi El le dă harul Duhului Sfânt. Bogaţii şi îm­păraţii nu cunosc pe Domnul, dar noi, nişte monahi şi păs­toriţi sărmani, îl  cunoaştem pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Pentru a cunoaşte pe Domnul n-avem nevoie nici de bogăţii, nici de învăţătură, ci e nevoie să fim ascultători şi înfrânaţi, să avem duh smerit şi să-l iubim pe aproapele, şi Domnul va iubi un asemenea suflet şi Se va arăta pe Sine însuşi sufletului şi îl va învăţa iubirea şi smerenia, şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi odihna în Dum­nezeu.

Oricât am învăţa, e cu neputinţă să cunoaştem pe Dom­nul dacă nu vom vieţui după poruncile Lui, pentru că nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulţi filozofi şi savanţi au ajuns la credinţa că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Şi noi, mona­hii, învăţăm ziua şi noaptea Legea Domnului, dar nu toţi ajung să-L cunoască, chiar dacă cred în El.

A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cu­noaşte pe Dumnezeu e altceva.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre cunoașterea lui Dumnezeu

Să ne iubim și să ne cinstim păstorii

Domnul cheamă episcopi să păstorească turma Sa şi le dă în dar harul Sfântului Duh. Duhul Sfânt, se spune, a aşezat în Biserică episcopi [FA 20,28], şi în Duhul Sfânt ei au puterea de a lega şi dezlega păcatele [In 20, 21-22]. Iar noi suntem oile Domnului, pe care El le-a iubit până la capăt [In 13,1], şi ne-a dat sfinţi păstori.

Ei sunt moştenitorii apostolilor şi, după harul dat lor, ne duc la Hristos. Ne învaţă pocăinţa, ne învaţă să păzim poruncile Domnului. Ne vorbesc cuvântul lui Dumnezeu, ca să cunoaştem pe Domnul. Ne povăţuiesc pe calea mân­tuirii şi ne ajută să ne ridicăm la înălţimea duhului smerit al lui Hristos. Adună în staulul Bisericii oile întristate şi rătăcite ale lui Hristos, ca sufletele lor să-şi găsească odih­na în Dumnezeu.

Se roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne mântuim toţi. Pot, ca nişte prieteni ai lui Hristos, să roage pe Dom­nul şi să ceară pentru cei vii smerenia şi harul Duhului Sfânt, pentru cei morţi iertarea păcatelor, iar pentru Bise­rică pacea şi libertatea.

Poartă în ei pe Duhul Sfânt şi prin Duhul Sfânt ne iartă păcatele. Au cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi, ase­menea unor îngeri, văd cu mintea pe Dumnezeu. Au destulă putere să desfacă şi mintea noastră de pământ şi să o statornicească în Domnul.

Se întristează când văd că întristăm pe Domnul şi nu-L lăsăm pe Duhul Sfânt să vieze întru noi. Asupra lor apasă necazurile şi întristările întregului pământ, şi sufletele lor sunt atrase de iubirea lui Dumnezeu şi se roagă neîncetat ca să dobândim mângâiere în întristări şi necazuri şi pace pentru întreaga lume.

Prin rugăciunile lor fierbinţi ei ne atrag şi pe noi să slu­jim lui Dumnezeu în duh smerit şi iubire.

Pentru smerenia şi iubirea lor de norod îi iubeşte pe ei Domnul. Se află în mare osteneală şi luptă duhovnicească şi de aceea se îmbogăţesc în înţelegerea sfinţilor, pe care-i imită în vieţile lor.

Domnul ne-a iubit până într-atât încât a suferit pentru noi pe cruce; şi suferinţele Lui au fost atât de mari, încât nu le putem pricepe, pentru că iubim puţin pe Domnul. Tot aşa, şi păstorii noştri duhovniceşti suferă pentru noi, deşi adeseori nu vedem suferinţele lor. Şi pe cât de mare e iubirea păstorilor, pe atât de mari sunt şi suferinţele lor. Noi, oile, trebuie să înţelegem aceasta şi să-i iubim şi cin­stim pe păstorii noştri.

Fraţilor, să rămânem în ascultare de păstorii noştri şi atunci va fi pace obştească şi Domnul va rămâne prin Du­hul Sfânt cu noi toţi.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre păstori și duhovnici

„Dă-mi mie smeritul Duh Sfânt”

Când harul se împuţinează în suflet, atunci el cere ia­răşi de la Domnul mila pe care a cunoscut-o. Atunci su­fletul se frământă pentru că îl chinuie gândurile rele şi caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, şi-L roagă să-i dea duh smerit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc.

Domnul îşi retrage adeseori harul Lui de la suflet şi  prin aceasta povăţuieşte cu milostivire şi înţelepciune sufletul, pentru care în mari chinuri şi-a întins braţele pe  cruce, ca el să fie smerit. El lasă sufletul să-şi arate alegerea liberă în lupta cu vrăjmaşii noştri, dar prin el însuşi  sufletul e lipsit de putere pentru a-i birui şi, de aceea, sufletul meu e trist şi tânjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi.

Doamne, Tu vezi cât de neputincios e sufletul meu fără harul Tău, şi că nu are nicăieri odihnă. Tu, dulceaţa noas­tră, Tatăl nostru Cel Ceresc, dă-ne puterea de a Te iubi, dă-ne frica Ta sfântă, aşa cum tremură şi Te iubesc heru­vimii.

Tu, Lumina noastră, luminează sufletul ca el să Te iu­bească nesăturat. Tu retragi harul Tău de la mine, pentru că sufletul meu nu rămâne totdeauna în smerenie, dar Tu vezi cât sunt de trist şi cum Te rog: „Dă-mi mie smeritul Duh Sfânt”.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre Har

Ziua a șasea – Calea pocăinței

Dă-ne nouă, Doamne, duhul pocăinței, cel pe care l-a avut Adam, precum și sfânta Ta smerenie, dăruiește-ni-le nouă, Doamne, ca să putem să ne plângem și să ne jelim păcatele.

Dacă te găsești în necazuri, amintește-ți cuvintele pline de bunătate ale Domnului: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni!” (Mat. 11, 28). Sufletul dobândește această odihnă întru Sfântul Duh cu ajutorul pocăinței.

Sufletele care și-au pierdut liniștea trebuie să se pocăiască și Domnul le va ispăși păcatele. Celui ce se pocăiește, Domnul îi dăruiește Raiul și Împărăția cerurilor, și i Se dăruiește chiar pe Sine Însuși. Numai atunci bucuria și liniștea vor stăpâni iarăși în sufletul său.

Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor! (Mat. 3, 2). Nu este deloc întâmplător că Sfânta Evanghelie începe cu acest îndemn. În vreme ce Duhul Sfânt este „Împărăția cerurilor în lăuntrul nostru”, în vreme ce harul este motorul vieții duhovnicești, iar smerenia este cheia, pocăința este însăși ușa pe care pătrundem în Împărăția cerurilor, de care nu ne putem lipsi, fiindcă nu există om fără de păcat. În ale sale Plângeri ale lui Adam, Sfântul Siluan îl întreabă pe Adam ce să facă să-și afle smerenia. Iar acesta îi răspunde: „Pocăiți-vă toți înaintea Domnului și cereți-I să vă dăruiască smerenia. Fiindcă El îi iubește pe oameni și le va dărui tot ceea ce-I cer.” Să ne amintim că tocmai pe calea aceasta a pocăinței și a lacrimilor, „care reprezintă părtășia oamenilor la darul mântuirii”, au ajuns și sfinții în Împărăția cerurilor, în care nu pătrunde ceva necurat. Pentru fiecare dintre noi, „chiar din clipa aceasta, este cu putință să redobândim Raiul, cu ajutorul pocăinței”. În schimb, „cel ce nu se pocăiește în chip sincer și nu se osândește de a fi păcătuit împotriva lui Dumnezeu se va prăpădi în chinuri, fără să-L fi cunoscut pe Domnul.”

Dar ce este, oare, pocăința? În limba franceză, termenul repentir are ceva sumbru, fiind plin de conotații negative, care-i falsifică și-i umbresc realitatea spirituală. A te pocăi nu înseamnă numai a avea regrete sau remușcări. Ci înseamnă cu totul altceva, cu mult mai însemnat și mai profund: înseamnă un proces complex de prefacere duhovnicească, unul care antrenează sufletul în dinamica morții și a învierii în Iisus Hristos. Cea mai potrivită aproximare, pentru a-l înțelege, este, fără îndoială, meditația asupra parabolei fiului risipitor (v. Lc. 15, 11-32), amintită de Sfântul Siluan în mai multe rânduri. Putem vedea de aici diferitele momente și dimensiuni ale pocăinței, asupra cărora ne vom opri în continuare.

Primul moment: cercetarea sinelui. Aflat departe de casa părintească, după ce va fi risipit toate bogățiile părintești din cauza patimilor sale, fiul risipitor „se reîntoarce asupra sinelui”. La începutul pocăinței, este un moment de oprire în parcursul acesta, adeseori prea agitat și prea rapid, al vieții noastre, care ne îndepărtează de noi înșine și, deopotrivă, de Dumnezeu. Luăm o pauză – care este, în același timp, o modalitate de a lua poziție față de Dumnezeu –, pentru ca, în felul acesta, să ne reașezăm sub supravegherea lui Dumnezeu, să ne centrăm iarăși, să încercăm să pogorâm în noi înșine și să privim în lăuntrul inimii noastre. Atunci conștientizăm propria noastră nimicnicie și propriul  nostru păcat, altfel spus, tot ceea ce, în lăuntrul nostru, ne desparte de Dumnezeu și de ceilalți, tot ceea ce am fi putut face, tot ceea ce am fi putut gândi – în chip conștient sau nu – împotriva iubirii. „Se cuvine să înveți că greșeala se află în lăuntrul tău”, ne atenționează Sfântul Siluan.

Al doilea moment: remușcarea. Nu trebuie numai să ne vedem păcatele, ci și să le deplângem. Departe de a fi un mod de a ne plânge singuri de milă, lacrimile acestea sunt expresia suferinței de a fi păcătuit împotriva lui Dumnezeu și de a ne fi rănit aproapele. Fierbinți, căci așa sunt darurile Sfântului Duh, lacrimile acestea ne slobozesc și ne curățesc: acesta este botezul lacrimilor, care actualizează în viețuirea noastră botezul cu apă și cu duh. Ele ne străpung inima, pentru a ne deschide iarăși harului (v. Ps. 50, 19). „Domnul îi iubește pe cei ce plâng”, ne spune Sfântul Siluan, și de aceea se cuvine să ne însușim lacrimile și strigătele lui Adam, după ce a fost alungat din Rai. Numai identificându-ne cu cel dintâi Adam, nu ca chip al păcatului, ci ca model al pocăinței, vom putea și noi deveni asemenea Celui de-al doilea Adam, Domnul nostru Iisus Hristos.

Al treilea moment: metanoia. Literal, aceasta înseamnă schimbarea (meta) minții (naos). Fiul risipitor, „sculându-se, deci, se duse către tatăl său”. Este aceasta o „întoarcere” care presupune o răsturnare a întregii sale ființe: trup, minte și duh. O convertire, o reorientare. A ne pocăi înseamnă a ne întoarce de la tot ceea ce ne împarte și ne dezorientează, pentru ca apoi să ne putem întoarce către Cel ce ne reunifică și ne este Răsărit.

Al patrulea moment: iertarea. „Tată, greșit-am Cerului și față de tine, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău!” Fiul risipitor se osândește singur, se aruncă la picioarele tatălui său, ca să-i ceară iertarea. Pocăința nu înseamnă numai să-ți vezi și să-ți plângi păcatele, ci și să le spovedești, smerindu-te înaintea lui Dumnezeu. Este acesta un mod de a străbate, asumându-ți-o și depășind-o prin forța ta lăuntrică, spaima care l-a împins pe Adam să se ascundă în grădina Raiului. Făcând și noi la fel, ne deschidem sufletele către iertarea lui Dumnezeu. „Să nu întârziem să ne pocăim, și atunci vom vedea cât de mare  este puterea de iertare a Domnului”, ne îndeamnă Sfântul Siluan.

Am ajuns astfel la punctul central al pocăinței, ceea ce-i dă sens, rațiune de a fi și rodnicie: milostenia dumnezeiască. Hristosul care i S-a arătat Sfântului Siluan nu era Dumnezeul Slavei – Pantocratorul –, nici Judecătorul suprem, ci Chipul blândeții, al smereniei și al milosteniei. Dumnezeul cel Viu este asemenea tatălui din parabola fiului risipitor: El șade pe pragul casei Sale, așteptându-ne cu răbdare și dor, cu inima gata să tresalte de bucuria reîntoarcerii noastre către El. Tot El este Cel ce vine în întâmpinarea noastră, nu pentru ca să ne osândească sau să ne reproșeze ceva, ci pentru a ne primi cu dragoste și cu bucurie, pentru a ne îmbrățișa și a ne ierta. Pocăința este, la urma urmelor, acest elan încrezător către brațele deschise ale Domnului, este răspunsul nostru la dragostea lui Dumnezeu, Care ne cheamă fără încetare la El.

Cu adevărat, milostenia lui Dumnezeu este nesfârșită și nemăsurată. Păcatele noastre, chiar și cele mai apăsătoare, sunt înaintea Lui „asemenea unei picături de apă în mare”. Într-adevăr, smerenia ne obligă; se cuvine să ne amintim pe durata întregii vieți, că Domnul, în ceea ce-L privește, le iartă. Pe El Îl interesează mai puțin ceea ce am fost cândva decât ceea ce am putea deveni. Asemenea unei maici, și mai mult decât aceasta, „El nu-l uită pe nici unul dintre fiii săi, nu-l alungă pe nici unul dintre păcătoși” și iartă totul celui ce se roagă pentru aceasta. Iartă „totul și imediat, de îndată ce păcătosul se pocăiește”, ne amintește Sfântul Siluan. În același timp, așa cum a făcut Iisus Hristos cu cei pe care i-a vindecat, ne cere să făgăduim că nu vom mai păcătui, că-i vom ierta pe cei ce ne-au greșit, că vom suporta fără crâcnire toate suferințele care ne vom încerca de aici înainte.

În realitate, Dumnezeu dăruiește celui care se pocăiește nu numai iertarea păcatelor, ci și harul Sfântului Său Duh. Iar odată cu aceasta vin către noi liniștea și bucuria. Bucuria, pentru că, „acolo unde este iertare, stăpânesc, în același timp, libertatea și dragostea”. Liniștea, pentru că, odată cu pocăința și cu dobândirea iertării, „totul este restaurat”: omul se reunifică în interioritatea sa, se împacă cu aproapele și se reîntregește cu Dumnezeu.

Pentru Sfântul Siluan, pocăința este o realitate ce ține, în același timp, de urgență, de stăruință, de răbdare și de nădejde. Ține de urgență, fiindcă zilele ne sunt numărate și putem muri chiar mâine: „O, frații mei de pe întreg pământul, pocăiți-vă, cât mai aveți încă timp!” Ține de stăruință, fiindcă pocăința nu este un fapt punctual, ci un proces continuu, care trebuie mereu luat de la capăt, în măsura în care nu există nici capăt al păcatului omului, și nici capăt al dragostei lui Dumnezeu. Ține de răbdare, căci roadele sale se pot lăsa așteptate îndelungă vreme. Ține de nădejde, fiindcă nu este niciodată prea târziu să dobândim iertarea. Până la ultima noastră suflare, mântuirea este cu putință. Ca dovadă, pilda tâlharului cel bun, care, în ciuda netrebniciei sale, a îndrăznit să-I ceară Domnului: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta! (Lc. 23, 42).

Avem noi, oare, o asemenea îndrăzneală?

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Iartă, ca să fii iertat

Dacă gândeşti rău despre oameni, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi îţi insuflă gânduri rele îm­potriva oamenilor. Şi dacă cineva nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpâneşte sufletul.

Asta e legea pentru noi: dacă ierţi, aceasta înseamnă că Domnul te-a iertat; dar dacă nu ierţi fratelui tău, înseam­nă că păcatul tău rămâne cu tine.

Domnul vrea ca noi să iubim pe aproapele; şi dacă tu gândeşti despre el că Domnul îl iubeşte, aceasta înseamnă că iubirea Domnului e cu tine; şi dacă crezi că Domnul iubeşte mult făptura Sa şi ţi-e milă de întreaga zidire şi-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi, iar pe tine însuţi te socoteşti mai rău decât toţi, aceasta înseamnă că e cu tine un mare har al Duhului Sfânt.

Cine poartă în sine pe Duhul Sfânt, chiar dacă nu mult, acela se întristează pentru toţi oamenii ziua şi noaptea, şi în inima lui îi este milă de orice zidire a lui Dumnezeu şi mai cu seamă de oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se împotrivesc Lui şi care, pentru aceasta, merg în fo­cul chinurilor. El se roagă pentru ei ziua şi noaptea, mai mult decât pentru sine însuşi, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Domnul.

Hristos S-a rugat pentru cei ce-L răstigneau: „Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac” [Lc 23, 34]. Arhidiaconul Ştefan se ruga pentru cei ce-l omorau cu pietre, ca Domnul să nu le socotească păcatul acesta [FA 7, 60]. Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care se va chinui în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul Duhului Sfânt, ci în tine viază un duh rău; şi câtă vreme eşti încă în viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te eliberezi de el.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre pocaință