Arhive pe categorii: Despre cunoașterea lui Dumnezeu

„Cunoaşteţi iubirea lui Hristos şi trăiţi în pace”

Ca şi iubirea lui Iisus Hristos, tot aşa şi pătimirile Lui au fost prea mari ca noi să le putem pricepe, pentru că iu­bim prea puţin pe Domnul. Dar cine iubeşte mult, 75491acela poate înţelege mult şi din pătimirile Domnului. Iubirea este mică, este mijlocie, dar este şi desăvârşită, şi cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai desăvârşită e şi cu­noştinţa.

Îndeobşte, fiecare dintre noi poate înţelege despre Dum­nezeu atât cât i-a făcut cunoscut harul Duhului Sfânt, căci cum am putea gândi sau judeca despre ceea ce n-am văzut sau n-am auzit şi nu cunoaştem? Iată, sfinţii zic că ei au văzut pe Dumnezeu; dar sunt oameni care zic că Dumne­zeu nu există. Este limpede că ei vorbesc aşa pentru că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă deloc că El nu există.

Sfinţii vorbesc despre ceea ce au văzut şi au cunoscut aievea. Ei nu vorbesc despre ceva ce n-au văzut. Nu spun, de pildă, că au văzut un cal lung de un kilometru sau un vapor de zece kilometri – ceea ce nici nu există. Şi eu cred că dacă Dumnezeu n-ar exista, nu s-ar mai pomeni despre El pe pământ; dar oamenii vor să trăiască după voia lor şi de aceea zic că Dumnezeu nu există, şi prin aceasta de­monstrează că El există.

Chiar şi la păgâni sufletul simţea că Dumnezeu există, deşi ei nu ştiau cum să cinstească pe adevăratul Dumne­zeu [Rm 1, 21]. Dar Duhul Sfânt i-a învăţat pe sfinţii pro­roci, apoi pe apostoli, apoi pe sfinţii părinţi şi episcopi, şi aşa credinţa cea adevărată a ajuns până la noi. Şi noi L-am cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi, când L-am cu­noscut, sufletul nostru s-a întărit întru El.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul simte în chip nevă­zut prezenţa Făcătorului său şi rămâne în El foarte liniştit şi bucuros. Şi cu ce s-ar putea asemăna această bucurie? Este asemenea celei pe care o simte un fiu iubit care se întoarce după o lungă despărţire dintr-o ţară îndepărtată în casa sa părintească şi vorbeşte pe săturate cu tatăl său, cu iubita lui mamă, cu fraţii şi surorile lui dragi.

Oamenilor, făpturi ale lui Dumnezeu, cunoaşteţi pe Făcătorul! El ne iubeşte. Cunoaşteţi iubirea lui Hristos şi trăiţi în pace şi aşa bucuraţi-L pe Domnul. El îi aşteaptă la Sine milostiv pe toţi.

__________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre cunoașterea lui Dumnezeu

Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!

Mult timp m-am chinuit necunoscând calea Domnu­lui, dar acum, după mulţi ani şi multe întristări am cunos­cut prin Duhul Sfânt voia lui Dumnezeu. Trebuie împli­nite61475 întocmai toate câte a poruncit Domnul [Mt 28, 20], pentru că aceasta este calea care duce în împărăţia ceru­rilor, unde vom vedea pe Dumnezeu. Dar nu gândi că vei vedea pe Dumnezeu, ci smereşte-te gândindu-te că după moarte vei fi azvârlit în temniţa întunecoasă, în care te vei chinui şi vei tânji după Domnul. Când plângem şi smerim sufletul nostru, harul lui Dumnezeu ne păzeşte, dar dacă lepădăm plânsul şi smerenia, putem fi amăgiţi de gânduri sau de vedenii. Sufletul smerit nu are vedenii şi nici nu le doreşte, ci se roagă cu mintea curată lui Dumnezeu; dar o minte căzută în slavă deşartă nu va fi curată de gânduri şide închipuiri şi poate ajunge până acolo încât să vadă de­moni şi să vorbească cu ei. Scriu despre aceasta, pentru că eu însumi am fost în această nenorocire.

De două ori m-am aflat în înşelare. Prima dată, chiar la început, pe când eram încă un tânăr frate sub ascultare, din lipsă de experienţă, şi atunci Domnul m-a miluit de­grabă. Dar a doua oară a fost din mândrie şi atunci am fost îndelung chinuit înainte ca Domnul să mă vindece pentru rugăciunile duhovnicului meu. Aceasta s-a întâmplat după ce primisem o vedenie oarecare. Am descoperit despre această vedenie la patru bărbaţi duhovniceşti, dar nici unul din ei nu mi-a zis că ea era de la vrăjmaşul, deşi înşelarea mă ţinea în ghearele slavei deşarte. Dar mai apoi am în­ţeles eu însumi greşeala mea, pentru că demonii au înce­put să mi se arate din nou nu numai noaptea, dar şi ziua. Sufletul meu îi vedea dar nu se temea, pentru că simţeam cu mine şi mila lui Dumnezeu. Şi astfel am pătimit mulţi ani din partea lor; şi dacă Domnul nu mi-ar fi dat să-L cu­nosc prin Duhul Sfânt şi dacă n-aş fi avut ajutorul Preasfintei şi bunei Stăpâne, aş fi deznădăjduit de mântuirea mea, dar acum sufletul meu nădăjduieşte cu tărie în mi­lostivirea lui Dumnezeu, deşi după faptele mele sunt vred­nic de chinuri şi pe pământ şi în iad.

Multă vreme n-am putut înţelege ce este cu mine. Îmi spuneam: Nu judec pe nimeni, nu primesc gânduri rele, îmi fac conştiincios ascultarea, mă înfrânez de la hrană, mă rog neîncetat, dar atunci de ce şi-au luat demonii obi­ceiul de a veni la mine? Văd că sunt în greşeală, dar nu-mi pot da seama de ce. Când mă rog, ei pier pentru o vreme, după care vin din nou. Şi mult timp sufletul meu a fost în această luptă. Am vorbit despre aceasta cu unii „bătrâni”, iar ei au tăcut; şi eram nedumerit.

Şi iată că într-o noapte şedeam în chilie şi demonii au venit la mine şi s-a umplut chilia de ei. M-am rugat din inimă şi Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am sculat ca să fac închinăciuni la icoane, dar demonii erau de jur-împrejurul meu, iar unul dintre ei stă­tea în aşa fel că nu mă puteam închina la icoane fără să mă închin înaintea lui. Atunci am şezut din nou jos şi am zis:

„Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ţie cu mintea cu­rată, dar demonii nu mă lasă. Spune-mi ce trebuie să fac ca să se depărteze de la mine.”

Şi atunci am primit în sufletul meu acest răspuns de la Domnul:

„Cei mândri sunt întotdeauna chinuiţi aşa de către de­moni.”

Iar eu am zis:

„Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te cunoaşte; spune-mi ce trebuie să fac ca să se smerească sufletul meu”.

Şi Domnul mi-a răspuns în suflet:

„Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”

O, milostivirea lui Dumnezeu! Sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar Domnul mă iubeşte, mă luminează şi mă vindecă şi El însuşi învaţă sufletul meu smerenia şi iubirea, răbdarea şi ascultarea şi revarsă peste mine toată mila Sa.

De atunci ţin mintea mea în iad şi ard în focul cel întu­necos şi tânjesc după Domnul şi-L caut cu lacrimi şi zic:

„Degrabă voi muri şi mă voi sălăşlui în temniţa întune­cată a iadului şi eu singur voi arde acolo şi voi tânji după Domnul şi voi plânge: Unde eşti Domnul meu, pe Care Te cunoaşte sufletul meu?”

Şi mare folos am dobândit de la acest gând: mintea mea s-a curăţit şi sufletul meu a aflat odihna.

Lucru uimitor: Domnul mi-a poruncit să ţin mintea mea în iad şi să nu deznădăjduiesc. El este atât de aproape de noi: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” [Mt 28, 20], şi încă: „Cheamă-Mă în ziua necazului tău, şi Eu te voi izbăvi şi tu Mă vei preamări” [Ps 49,15].

Când Domnul se atinge de un suflet, acesta se face tot nou, dar lucrul acesta e înţeles numai de cel ce l-a cunos­cut din experienţă, pentru că fără Duhul Sfânt e cu neputinţă să cunoaştem cele cereşti, şi acest Duh e dat pe pă­mânt de către Domnul.

Cine va descrie bucuria de a cunoaşte pe Domnul şi de a năzui neîncetat spre El ziua şi noaptea?

Ah, cât de fericiţi şi norocoşi suntem noi, creştinii! Nu e nimic mai preţios decât a cunoaşte pe Domnul şi nu e nimic mai rău decât a nu-L cunoaşte pe El. Dar fericit este şi acela care, chiar dacă nu cunoaşte, totuşi crede.

Am început să fac aşa cum m-a învăţat Domnul şi su­fletul meu a aflat odihna în Dumnezeu, şi acum ziua şi noaptea cer de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. O, sme­renia lui Hristos! O cunosc deşi nu pot să o am. O cunosc din harul lui Dumnezeu, dar nu o pot descrie. O caut ca pe un mărgăritar scump şi scânteietor. E mai plăcută şi mai dulce sufletului decât lumea întreagă. Am cunoscut-o din experienţă. Şi nu vă miraţi de aceasta. Duhul Sfânt viază în noi pe pământ şi El ne luminează. El ne dă să cunoaş­tem pe Dumnezeu. El ne dă să iubim pe Domnul. El ne dă să ne gândim la Dumnezeu. El ne dă darul cuvântului. El ne dă să preamărim pe Domnul. El ne dă bucuria şi veselia. Duhul Sfânt ne dă puterea de a duce lupta cu vrăjmaşii şi de a-i birui.

______________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Din categoria Despre cunoașterea lui Dumnezeu

„Dacă m-aş teme de cruce, n-aş mai propovădui-o.”

Cel leneş la rugăciune cercetează cu nesaţ tot ce vede pe pământ şi în cer, dar cum este Domnul nu ştie şi nici nu se străduieşte să cunoască, iar când aude învăţătura despre Dumnezeu, el spune:

79085

„Cum e cu putinţă a cunoaşte pe Dumnezeu? Şi tu de unde îl cunoşti?”

Îţi voi spune:

„Duhul Sfânt dă mărturie despre Dumne­zeu [1 In 5, 6]. El îl cunoaşte şi ne învaţă şi pe noi”.

„Dar oare Duhul se vede?”

Apostolii L-au văzut pogorând în chip de limbi de foc, dar noi îl simţim în noi. Este mai dulce decât tot ce-i pă­mântesc. Pe El L-au gustat prorocii şi au vorbit norodului, şi norodul le dădea ascultare. Sfinţii Apostoli au primit pe Duhul Sfânt şi au propovăduit oamenilor mântuirea netemându-se de nimic, fiindcă Duhul lui Dumnezeu îi întă­rea. Guvernatorului care-l ameninţa cu răstignirea dacă va mai propovădui, Apostolul Andrei i-a spus:

„Dacă m-aş teme de cruce, n-aş mai propovădui-o.”

Aşa şi toţi ceilalţi apostoli şi apoi mucenicii şi, mai apoi, sfinţii cuvioşi mergeau cu bucurie la chinuri şi sufe­rinţă. Şi toate acestea pentru că Duhul Sfânt e bun şi dulce şi el atrage sufletul să iubească pe Domnul şi din pricina dulceţii Duhului Sfânt sufletul nu se teme de suferinţe.

Mulţi sfinţi mucenici au cunoscut în suferinţe pe Dom­nul şi ajutorul Lui. Mulţi monahi săvârşesc mari nevoinţe şi suferă aspre osteneli pentru Domnul; şi ei au cunoscut pe Domnul şi se tem să nu fie biruiţi în patimile lor şi se roagă pentru întreaga lume şi harul lui Dumnezeu îi înva­ţă să iubească pe vrăjmaşi, pentru că cine nu iubeşte pe vrăjmaşi nu poate să cunoască pe Domnul, Care a murit pe cruce pentru vrăjmaşi, ne-a dat pildă în El însuşi şi ne-a dat porunca de a-i iubi pe vrăjmaşi [Mt 5,44].

Domnul este iubire şi ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii [In 13, 34] şi să-i iubim pe vrăjmaşi; Duhul Sfânt ne învaţă această iubire [1 In 4,12-13].

Sufletul care n-a cunoscut pe Duhul Sfânt nu înţelege cum e cu putinţă a-i iubi pe vrăjmaşi şi nu primeşte aceasta; dar Domnul are milă de toţi şi cine vrea să fie cu Domnul, acela trebuie să-i iubească pe vrăjmaşi.

Cine a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela se face asemenea Domnului, după cum a zis Ioan Teologul: „Vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este” [1 In 3,2] şi vom vedea slava Lui [In 17,24].

Tu zici că mulţi oameni suferă de tot felul de nenoro­ciri şi de la oamenii răi; dar eu te rog: smereşte-te sub mâ­na cea tare a lui Dumnezeu şi atunci harul te va învăţa şi tu însuţi vei voi să suferi pentru iubirea Domnului. Iată ce te învaţă Duhul Sfânt pe Care L-am cunoscut în Biserică.

Dar cine-i ocărăşte pe oamenii răi şi nu se roagă pentru ei, acela nu va cunoaşte niciodată harul lui Dumnezeu.

_____________________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre cunoașterea lui Dumnezeu

Insemnări pe marginea unui catalog de plante de grădină şi flori

Sufletul blând şi smerit e mai bun decât aceste flori, şi aroma şi parfumul său sunt mai bune şi mai frumoase. Domnul a făcut frumoase aceste flori, dar El iubeşte încă şi mai mult omul şi i-a dat Duhul Sfânt, iar El este mai dulce decât lumea întreagă şi plăcut sufletului.

79152

Dumnezeu a făcut florile pentru om, pentru ca sufletul să proslăvească pe Făcătorul în făpturi şi să-L iubească. Nu trebuie să-L uităm pe Dumnezeu nici măcar pentru o singură secundă din zi şi noapte, pentru că El ne iubeşte. Să-L iubim şi noi din toate puterile noastre şi să-i cerem milostivirea şi puterea de a împlini sfintele Sale porunci.

Iubeşti florile, dar îl iubeşti pe Domnul şi îi iubeşti oa­re pe vrăjmaşii care te mâhnesc? Dacă îi iubeşti, atunci eşti un om bun.

Sfinţilor le plăcea să verse lacrimi în faţa lui Dumne­zeu, pentru că se veseleau cu duhul; dar se întristează pen­tru noi, fiindcă trăim rău.

E bine dacă sufletul s-a obişnuit să se roage pentru toată lumea şi să verse lacrimi pentru lumea întreagă. Sunt mulţi asemenea monahi care plâng pentru lumea întreagă: o ştiu şi o cred. Maica Domnului îi iubeşte pe mo­nahii ascultători care se mărturisesc des şi nu primesc gân­durile rele. Maica Domnului se întristează foarte atunci când cineva duce o viaţă fără rânduială şi necurată, şi Du­hul Sfânt nu va veni în acel suflet. Şi atunci în suflet va fi întristare, urât şi mânie.

Dumnezeu e cunoscut prin Duhul Sfânt şi nu numai cu mintea. Omul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu în felul unui dobitoc lipsit de minte. Monahii ştiu cât îl iubesc ei pe Domnul şi cât îi iubeşte pe monahi Domnul. „Cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-1 voi iubi şi Eu” [In 14, 21], zice Domnul. „îi voi slăvi pe cei ce Mă slăvesc” [1 Rg 2, 30]. Bun lucru este să fii cu Dumnezeu: sufletul îşi găseşte odihnă în Dumnezeu. Semnul iubirii faţă de Dumnezeu e împlinirea poruncilor Lui. Cel mândru nu poate iubi pe Dumnezeu. Cine iubeşte multa mâncare nu poate iubi pe Dumnezeu cum trebuie. Pentru a iubi pe Dumnezeu e nevoie să te lepezi de tot ce-i pământesc, să nu te alipeşti de nimic, ci să te gândeşti mereu la Dumne­zeu, la iubirea Sa şi la dulceaţa Duhului Sfânt.

Ascultarea ne smereşte; postul şi rugăciunea însă dau naştere uneori gândurilor rele care ne fac să postim şi să ne rugăm cu mândrie. Dacă un frate sub ascultare se obişnuieşte să gândească: „Dumnezeu îl îndreptează pe „bătrâ­nul” [„stareţul”] meu”, atunci se va mântui uşor pentru ascultare. Pentru cel ce ascultă, totul e virtute, ca şi rugă­ciunea inimii, care îi este dată pentru ascultare, zdrobirea inimii şi lacrimi. El iubeşte pe Domnul şi se teme să nu-L supere prin vreo încălcare [a poruncilor]; pentru că Dom­nul Cel Milostiv îi dă gânduri sfinte şi smerite şi el iubeşte lumea întreagă şi înalţă pentru lume rugăciuni cu lacrimi – aşa învaţă harul sufletul pentru ascultare.

Trebuie să gândim: Domnul m-a adus în acest loc şi la acest „bătrân” [„stareţ”]: dă Doamne să ne mântuim. Vrăj­maşul ne întinde multe curse, dar cel care îşi va mărturisi gândurile, acela se va mântui, pentru că părintelui duhov­nicesc i se dă Duhul Sfânt pentru mântuirea noastră.

Domnul se face cunoscut ascultătorilor simpli. Regele David era fratele mai mic şi păstor [cf. 1 Rg 16, 11], şi Domnul 1-a iubit pentru blândeţea sa; cei blânzi sunt în­totdeauna ascultători. El a scris pentru noi Psaltirea în puterea Duhului Sfânt Care era viu întru el. Şi Prorocul Moise a fost păstor la socrul său [cf. Iş 3,1]: iată asculta­rea. Şi Maica Domnului era ascultătoare şi sfinţii Apostoli.Aceasta e calea pe care ne-a arătat-o însuşi Domnul; să ne ţinem de ea şi vom primi pe pământ roadele Duhului Sfânt.

Cei neascultători sunt chinuiţi de gândurile cele rele; Domnul vrea să ne înveţe să fim ascultători şi să vedem bogata Sa milostivire încă de pe pământ. Mintea noastră va fi mereu ocupată în Dumnezeu, sufletul nostru va fi mereu smerit.

Când eram în lume, oamenii mă lăudau şi eu credeam că sunt bun. Dar când am venit la mănăstire, atunci într-adevăr am întâlnit oameni buni – eu nu fac nici cât de­getul lor cel mic sau cât un şiret de la încălţămintea lor. Iată cum se poate greşi, cum se poate cădea în mândrie şi rătăci. Oamenii buni strălucesc de bucurie şi veselie, nu ca mine.

Noi trăim după voia noastră şi ne chinuim pe noi în­şine. Cine trăieşte după voia lui Dumnezeu e bun, vesel şi are odihnă. Spune-mi, o, Adame, cum să fugi de întristare pe pământ? Nu e mângâiere pe pământ: numai tristeţe ca­re macină sufletul.

Predă-te voii lui Dumnezeu: întristarea se va împuţina şi va fi mai uşoară, pentru că sufletul va fi în Dumnezeu şi va afla în El mângâiere, fiindcă Domnul iubeşte sufletul care s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi părinţilor.

Sufletul închis în sine nu se deschide părintelui du­hovnicesc şi cade în înşelare. Vrea să dobândească cele înalte, dar aceasta este o dorinţă drăcească, spune Cuvio­sul Serafim [din Sarov]. Trebuie să izgonim patimile din suflet şi din trup şi să fugim de înşelare. Domnul se arată celor simpli şi fără răutate [cf. Mt n, 25] nu numai sfin­ţilor, dar şi păcătoşilor: iată cum ne iubeşte Domnul.

Trăim în război. Dacă ai căzut în înşelăciune (ispită, păcat, tulburare), fugi degrabă la părintele tău duhovnicesc şi povesteşte-i totul, pentru ca să te acopere cu epitra­hilul său. Crede că ai fost îndreptat, şi demonul primit de tine pentru greşeala ta s-a dus de la tine. Dacă însă nu te căieşti, nu te vei îndrepta înainte de mormânt. Ei [demo­nii] intră şi ies din trupul nostru. Dacă omul se mânie,demonul intră în el; dar dacă se smereşte, demonul îl lasă.

Dacă începi să te rogi lui Dumnezeu şi demonul stă împotriva ta şi nu-ţi îngăduie să te închini, smereşte-te şi spune: „Nimeni nu e mai rău decât mine pe pământ”, şi în acel ceas demonul va pieri; ei se tem tare de smerenie, de străpungerea inimii şi de mărturisirea sinceră. Dacă simţi că sunt demoni în tine şi îi auzi vorbind între ei, nu deznădăjdui: ei viază în trupul tău, dar nu în sufletul tău.Smereşte-te, iubeşte postul şi nu bea vodcă şi nici vin. Da­că n-ai ascultat de „bătrânul” [„stareţul”] tău, atunci e un demon în tine: şi aşa pentru fiecare păcat.

Dacă cineva se mărturiseşte nesincer şi îşi face voia proprie, atunci chiar dacă se împărtăşeşte cu Sfintele Tai­ne, demonii viază în trupul său şi îi tulbură mintea. Dacă vrei ca demonii să nu vieze în tine, atunci smereşte-te, fii ascultător şi neagonisitor, îndeplineşte-ţi cu dragoste şi întocmai ascultările şi mărturiseşte-te sincer. Când îmbra­că epitrahilul în Duhul Sfânt, părintele duhovnicesc e ase­menea Domnului nostru Iisus Hristos şi străluceşte în Du­hul Sfânt: iată, când părintele duhovnicesc vorbeşte, Du­hul Sfânt alungă păcatul prin cuvintele lui. Părintele du­hovnicesc şi preoţii au pe Duhul Sfânt. Un bătrân 1-a văzut pe părintele său duhovnicesc în chipul lui Hristos – iată cât de mult ne iubeşte Domnul!

Domnul iubeşte sufletul curajos, pentru că el îşi pune cu tărie nădejdea în Domnul. Trebuie să-1 imitam pe Adam în pocăinţă şi în răbdare. Trebuie să-i iubim pe păstori şi să avem evlavie faţă de ei. Dacă nu vedem prin ce har al Sfântului Duh au ajuns ei păstori, e pentru mândria noas­tră şi pentru că nu ne iubim unii pe alţii.

Sufletului care se căieşte Domnul îi dă, pentru pocă­inţă, darul Duhului Sfânt. Sufletul îl iubeşte pe Dumnezeu şi nimeni nu-1 va putea smulge din această iubire. Domnul vrea să-L iubim şi, din iubire pentru el, să ne smerim. Domnul vrea să i ne rugăm simplu ca un copil mamei sale [cf. Ps 131,2]. Dacă suntem mândri, trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenie şi Domnul va da celui smerit să vadă cursele vrăjmaşului. Domnul ne iubeşte mult şi ne dă să ştim ceea ce se întâmplă în cer şi cum trăiesc fraţii noştri care au fost înainte de noi şi au bineplăcut lui Dumnezeu prin smerenia şi iubirea lor. Domnul a arătat raiul sfinţilor smeriţi.

Impărăţia lui Dumnezeu e în noi [cf. Le 17, 21]. Tre­buie să cercetăm dacă nu cumva păcatul e viu în noi. Când părintele duhovnicesc spune un cuvânt, păcatul este ars în suflet şi sufletul simte libertatea şi pacea. Şi dacă apoi su­fletul face pocăinţă, atunci Domnul îi dă să cunoască bu­curia şi veselia în Dumnezeu. Atunci va fi în noi împărăţia lui Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre cunoașterea lui Dumnezeu

„Vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este”

Cel leneş la rugăciune cercetează cu nesaţ tot ce vede pe pământ şi în cer, dar cum este Domnul nu ştie şi nici nu se străduieşte să cunoască, iar când aude învăţătura despre Dumnezeu, el spune:

75634

„Cum e cu putinţă a cunoaşte pe Dumnezeu? Şi tu de unde îl cunoşti?”

Îţi voi spune: „Duhul Sfânt dă mărturie despre Dumne­zeu [1 In 5, 6]. El îl cunoaşte şi ne învaţă şi pe noi”.

„Dar oare Duhul se vede?”

Apostolii L-au văzut pogorând în chip de limbi de foc, dar noi îl simţim în noi. Este mai dulce decât tot ce-i pă­mântesc. Pe El L-au gustat prorocii şi au vorbit norodului, şi norodul le dădea ascultare. Sfinţii Apostoli au primit pe Duhul Sfânt şi au propovăduit oamenilor mântuirea netemându-se de nimic, fiindcă Duhul lui Dumnezeu îi întă­rea. Guvernatorului care-l ameninţa cu răstignirea dacă va mai propovădui, Apostolul Andrei i-a spus:

„Dacă m-aş teme de cruce, n-aş mai propovădui-o.”

Aşa şi toţi ceilalţi apostoli şi apoi mucenicii şi, mai apoi, sfinţii cuvioşi mergeau cu bucurie la chinuri şi sufe­rinţă. Şi toate acestea pentru că Duhul Sfânt e bun şi dulce şi el atrage sufletul să iubească pe Domnul şi din pricina dulceţii Duhului Sfânt sufletul nu se teme de suferinţe.

Mulţi sfinţi mucenici au cunoscut în suferinţe pe Dom­nul şi ajutorul Lui. Mulţi monahi săvârşesc mari nevoinţe şi suferă aspre osteneli pentru Domnul; şi ei au cunoscut pe Domnul şi se tem să nu fie biruiţi în patimile lor şi se roagă pentru întreaga lume şi harul lui Dumnezeu îi înva­ţă să iubească pe vrăjmaşi, pentru că cine nu iubeşte pe vrăjmaşi nu poate să cunoască pe Domnul, Care a murit pe cruce pentru vrăjmaşi, ne-a dat pildă în El însuşi şi ne-a dat porunca de a-i iubi pe vrăjmaşi [Mt 5,44].

Domnul este iubire şi ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii [In 13, 34] şi să-i iubim pe vrăjmaşi; Duhul Sfânt ne învaţă această iubire [1 In 4,12-13].

Sufletul care n-a cunoscut pe Duhul Sfânt nu înţelege cum e cu putinţă a-i iubi pe vrăjmaşi şi nu primeşte aceasta; dar Domnul are milă de toţi şi cine vrea să fie cu Domnul, acela trebuie să-i iubească pe vrăjmaşi.

Cine a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela se face asemenea Domnului, după cum a zis Ioan Teologul: „Vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este” [1 In 3,2] şi vom vedea slava Lui [In 17,24].

Tu zici că mulţi oameni suferă de tot felul de nenoro­ciri şi de la oamenii răi; dar eu te rog: smereşte-te sub mâ­na cea tare a lui Dumnezeu şi atunci harul te va învăţa şi tu însuţi vei voi să suferi pentru iubirea Domnului. Iată ce te învaţă Duhul Sfânt pe Care L-am cunoscut în Biserică.

Dar cine-i ocărăşte pe oamenii răi şi nu se roagă pentru ei, acela nu va cunoaşte niciodată harul lui Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre cunoașterea lui Dumnezeu

„Toți vorbim neapărat în limbi diferite”

În contemplarea duhovnicească nevoitorul se face văzător al unor lucruri ce pentru covârșitoarea majoritate rămân o 75090taină, însă se află neputincios a povesti despre această taină, deoarece, transpusă în limba omenească, ea se înfățișează celui ce o aude într-un chip cu totul altul. Graiul cuvintelor și conceptelor omenești este cât se poate de limitat în putința de a împărtăși starea lăuntrică. O neapărată condiție pentru a se putea înțelege este faptul de a avea o experiență comună sau identică. Unde nu este experiență comună, nu se va ajunge nici la înțelegere, căci îndărătul fiecărui cuvânt se ascunde întreaga noastră viață; fiecare dintre  noi  adaugă fiecărui concept cuprinsul experienței sale, drept care toți vorbim neapărat în limbi diferite. Însă în vârtutea faptului că neamul omenesc este de-o-fiiere, este cu putință ca și prin cuvânt să trezești o nouă experiență în sufletul celui ce aude, și astfel să naști cumva în el o nouă viață. Iar dacă aceasta este adevărată în împărtășirile noastre omenești, cu atât mai mult va fi acolo unde va lucra și Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu, acolo unde este o anume înclinare a sufletului ce-l primește, aduce cu sine cu adevărat o nouă viață, iar aceasta este viața cuprinsă în el, adică vecinică.

Având în vedere nu numai nedesăvârșirea mijloacelor noastre – graiul, dar încă și propria-mi neștiință și neputință, îmi voi îngădui totuși să mă întorc la dialogul-rugăciune, cuprins prin forma sa, de care am pomenit mai sus, și anume la cuvintele: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”.

Cine a citit Evanghelia nu se poate să nu fi luat aminte la originalitatea convorbirilor lui Hristos. Văzute din afară, formal, ele nu par să aibă nici o dreaptă înșiruire. Să luăm, de pildă, convorbirea cu Nicodim, cu Samarineanca, cu Ucenicii la Cina cea de Taină. Grija lui Hristos nu se îndreaptă atâta la ceea ce spune omul, cât la ceea ce zace în adâncul lui și la ce poate primi el de la Dumnezeu.

Tot așa și în rugăcinea-dialog a Starețului Siluan: văzută din afară, nu pare a avea mult sens, ba unora chiar  le poate părea pur și simplu o aiureală fără noimă. Dar de ni s-ar dezvălui adevăratul ei cuprins și puterea descoperirii date prin ea lui Siluan, am putea spune cu încredințare că întreaga noastră făptură s-ar cutremura până în străfunduri.

Starețul Siluan zeci de ani plânsese „până la fiebinți lacrămi”, ca lumea să cunoască pe Dumnezeu. El purta în cugetul său faptul că dacă toate noroadele – el gândea noroadele, purtându-le în dragostea rugăciunii inimii sale – ar ști dragostea și smerenia lui Dumnezeu, atunci asemenea Apostolului Pavel, ele ar lăsa ca pe niște gunoaie (vezi Flps. 3: 7-8), ca pe niște jucării toate împătimirile lor, tot ceea ce le absoarbe întreaga ființă, și ar începe să caute această smerenie și această dragoste din toate puterile, zi și noapte. Iar dacă s-ar întâmpla așa, întreagă fața pământului s-ar schimba, și soarta tuturor oamenilor și a întregii lumi și-ar schimba chipul, precum zicea Starețul, „întru un ceas”. Atât este de mare acea putere.

Vi se pare oare straniu auzind că lui Siluan i s-a descoperit atunci taina căderii și a răscumpărării, și toate căile duhovnicești ale omului? Dumnezeiescului Petru, pe Thavor, și în ziua Pogorârii Sfântului Duh , i s-a descoperit cu o vădire de nătăgăduit ca „nu este alt nume sub cer dat oamenilor, prin care să li se dea a se mântui”. Nu numai bătrânii și cărturarii lui Israil s-au minunat de afirmarea hotărâtă a lui Petru și Ioan, oameni „proști și necărturari”, precum povestește Scriptura (vezi Fap. 4: 12-13), ci și până azi ne uimim cu toții. Fără să vrem ni se naște întrebarea: „O, Petre, de unde știi tu, simplu și necărturar fiind, ce nume sunt date sub cer? Oare îți erau cunoscute istoriile și religiile Chinei, Indiei, ale Vavilonului, ale Eghipetului și celelalte?”.

„Necărturarului și prostului” Siluan așijderea i s-au descoperit taine ascunse „celor înțelepți și pricepuți”, iar noaptea când s-a petrecut acea rugăciune convorbire mai presus de fire are o deosebită însemnătate în viața sa. Lumea este adâncită în întunerecul necunoașterii duhovnicești. Calea către vecinica viață neîncetat se propovăduiește în toate limbile, totuși adevărata ei cunoaștere o dobândește doar câte unul într-o generație.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre cunoașterea lui Dumnezeu

Cunoașterea cea adevărată

Iată o taină: există suflete care au cunoscut pe Dom­nul; există suflete care nu L-au cunoscut, dar cred în El; şi, în sfârşit, există oameni care nu numai că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar care nici măcar nu cred în El, şi printre aceştia din urmă există mulţi oameni învăţaţi.

75592

La necredinţă se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin mintea şi prin ştiinţa lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Dom­nul nu Se descoperă decât sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul le face cunoscute lucrurile Sale, care sunt de neînţeles pentru mintea noastră, dar se descoperă prin Duhul Sfânt. Numai cu mintea omul nu poate cunoaşte decât cele pământeşti şi pe acestea numai în parte, dar Dumnezeu şi toate cele cereşti nu se cunosc decât prin Duhul Sfânt.

Unii se ostenesc toată viaţa lor să cunoască ce este pe soare sau pe lună sau aiurea, dar aceasta nu e de folos pentru sufletul lor. Dar dacă ne vom strădui să cunoaştem ce este înăuntrul inimii omului, iată ce vom vedea: în su­fletul unui sfânt – împărăţia cerurilor, iar în sufletul unui păcătos – întuneric şi chin. Şi e de folos să ştim aceasta, pentru că vom locui veşnic fie în împărăţie, fie în chinuri.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre cunoașterea lui Dumnezeu