Arhive lunare: Februarie 2012

Smerenia ne va da dulceața rugăciunii

Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întot­deauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea. Dar, dacă nu-ţi vei aduce aminte, atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul Duhului Sfânt. Prin rugăciune se păzeşte omul de păcat, fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu şi cu duh smerit stă înaintea Feţei Domnului, pe Care-L cu­noaşte sufletul ce se roagă.

Fireşte, începătorul are nevoie de o călăuză, căci până se dă harul Sfântului Duh, sufletul are mare luptă cu vrăj­maşii şi nu-şi poate da seama dacă vrăjmaşul îi aduce dulceaţa sa. Poate deosebi aceasta numai cel ce a gustat el însuşi din experienţă harul Duhului Sfânt. Cine a gustat Duhul Sfânt recunoaşte apoi harul după gust.

Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fără o călăuză şi îşi închipuie în mândria lui că poate să o înveţe singur după cărţi şi nu se va duce la un „stareţ” [„bătrân iscusit”], acela a căzut deja pe jumătate în înşelare. Dar pe cel smerit Domnul îl va ajuta şi, chiar dacă nu găseşte un povăţuitor experimentat, dar va merge la duhovnicul lui, oricare ar fi el, Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia lui.

Gândeşte-te că în duhovnic viază Duhul Sfânt, şi el îţi va spune ce trebuie să faci. Dar dacă îţi spui: „Duhovnicul vieţuieşte în nepăsare, cum poate via în el Duhul Sfânt?”, pentru un astfel de gând vei suferi silnic şi Domnul te va smeri şi, negreşit, vei cădea în înşelare.

Rugăciunea se dă celui ce se roagă, cum se spune în Scripturi; dar rugăciunea pe care o săvârşim numai din obişnuinţă, fără zdrobire de inimă pentru păcate, nu este plăcută Domnului.

Întrerup pentru o vreme cuvântul despre rugăciune.

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi îl caut fierbinte, şi sufletul meu nu suferă să se gândească la altceva.

Sufletul meu tânjeşte după Domnul Cel Viu, şi duhul meu se avântă spre El ca spre Tatăl Ceresc şi o rudenie. Domnul ne înrudeşte cu El prin Duhul Sfânt. Domnul este drag inimii – e bucuria, veselia şi nădejdea noastră tare.

Bunule Doamne, caută cu milă la zidirea Ta şi arată-Te oamenilor prin Duhul Sfânt aşa cum Te-ai arătat robului Tău.

Bucură, Doamne, cu venirea Sfântului Tău Duh tot su­fletul cel întristat. Fă, Doamne, ca toţi oamenii care se roagă Ţie să cunoască pe Duhul Sfânt.

Oamenilor, să ne smerim toţi pentru Domnul şi pentru împărăţia cerurilor. Să ne smerim şi Domnul ne va face cunoscută puterea rugăciunii lui Iisus. Să ne smerim şi în­suşi Duhul lui Dumnezeu va învăţa sufletul.

Omule, învaţă smerenia lui Hristos şi Domnul îţi va da să guşti dulceaţa rugăciunii. Dacă vrei rugăciunea curată, atunci fii smerit, înfrânat, mărturiseşte-te cu sinceritate, şi rugăciunea te va iubi. Fii ascultător, supune-te cu bună conştiinţă stăpânirilor rânduite, fii mulţumit de toate şi atunci inima ta se va curaţi de gândurile deşarte. Adu-ţi aminte că Domnul te vede şi teme-te să nu întristezi cum­va pe fratele tău; nu-1 judeca şi nu-1 dispreţui nici măcar cu o privire, şi Duhul Sfânt te va iubi şi te va ajuta El însuşi întru toate.

Duhul Sfânt se aseamănă unei mame pline de dragoste. O mamă îşi iubeşte copilul şi-i este milă de el, tot aşa şi Duhului Sfânt îi este milă de noi, ne iartă, ne vindecă, ne povăţuieşte şi ne bucură; Duhul Sfânt se face cunoscut în rugăciunea smerită.

Cine iubeşte pe vrăjmaşi va cunoaşte degrabă pe Dom­nul prin Duhul Sfânt, dar despre cel ce nu-i iubeşte, nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuşi şi pe alţii şi nu cunoaşte pe Domnul.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Să cerem Domnului să putem iubi

Ia aminte la două gânduri şi teme-te de ele. Unul îţi spune: „Eşti un sfânt!”, altul: „Nu te vei mântui!” Aceste două gânduri vin de la vrăjmaşul şi nu este adevăr în ele. Tu însă cugetă: „Sunt un mare păcătos, dar Domnul e mi­lostiv, El îi iubeşte mult pe oameni şi-mi va ierta păcatele mele”. Crede aceasta şi-ţi va fi aşa: Domnul te va ierta. Dar nu-ţi pune nădejdea în nevoinţele tale, chiar dacă te-ai nevoi mult.

Un nevoitor [ascet] mi-a spus: „Negreşit trebuie să fiu miluit, pentru că în fiecare zi am făcut atâtea închină­ciuni”; dar când a venit moartea, şi-a rupt de pe el cămaşa.

Astfel, nu pentru nevoinţele noastre, ci în dar, pentru bunătatea Sa, se milostiveşte de noi Domnul. Domnul vrea ca sufletul să fie smerit şi să ierte tuturor cu iubire; atunci şi Domnul îl va ierta cu bucurie. Domnul îi iubeşte pe toţi, şi noi trebuie să-L imităm şi să-i iubim şi noi pe toţi; şi dacă nu putem, să o cerem, şi Domnul nu va zăbovi să ne ajute cu harul Său.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

Izgonirea lui Adam din Rai

Adam plângea:

„Nu-mi mai este dragă pustia. Nu-mi mai sunt dragi munţii cei înalţi, nici câmpiile, nici codrii, nici cântecul pă­sărilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e într-o mare mâhnire pentru că am întristat pe Dumnezeu. Şi da­că Domnul m-ar aşeza din nou în rai, chiar şi acolo aş su­feri şi aş plânge pentru că am întristat pe Dumnezeu pe Care îl iubesc.”

După izgonirea din rai, Adam s-a îmbolnăvit cu sufle­tul şi de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot aşa, orice su­flet care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El şi spune:

„Unde eşti Tu, Doamne? Unde eşti Tu, Lumina mea? De ce Ţi-ai ascuns faţa Ta de la mine? De multă vreme su­fletul meu nu Te mai vede şi tânjeşte după Tine şi Te caută cu lacrimi.”

„Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai văd în sufletul meu? Ce-L împiedică să vieze în mine? Iată ce: nu este în mine smerenia lui Hristos şi iubirea de vrăjmaşi.

 

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Un comentariu

Din categoria Despre tânjirea după Dumnezeu

Unirea Bisericilor – Potrivit învățăturii sfântului Siluan Athonitul

Convorbire cu Părintele Arhimandrit Sofronie, fiul duhovnicesc, biograful și continuatorul învățăturii Sfântului Siluan

Unirea se află într-o aceeași trăire în Dumnezeu

Problema unirii Bisericilor nu poate veni decât de la o identitate a trăirii în Dumnezeu. Într-adevăr, dacă noi Îl experiem, Îl trăim pe Dumnezeu în chip diferit, numele pot rămâne aceleași, dar în fapt noi cinstim dumnezei diferiti. Noi spunem : „Cred într-unul Dumnezeu, Făcătorul tuturor celor ce viază”. Evrei, musulmani, chinezi, ruși, cu toții ne aflăm la același nivel pe acest plan, dar Îl cunoaștem în chip diferit și toate încercările de unire printr-un demers intelectual sunt false.

A dori să Îl vezi pe Dumnezeu „așa cum este El” este întru totul normal. Citim în Biblie că și Moisi voia „să Îl vadă pe Dumnezeu așa cum este” și noi, cu toții dorim aceasta. Atunci când este vorba de revelație, nu se pune altă întrebare decât: „Cum este El?” și aici se află toate liniile de demarcație între diferitele religii și confesiuni creștine. Dar dacă avem aceeași trăire în Dumnezeu, unirea vine de la sine.

Unirea nu poate veni decât dintr-o viețuire în Duhul Sfânt

Trebuie să ne arătăm dorința de unire prin Duhul Sfânt, printr-o viețuire în Duhul Sfânt. Dacă încercăm să lucrăm în exterior, la ce va sluji aceasta? Dar dacă păzim tot mai deplin poruncile, Duhul Sfânt Își va face lăcaș în ființa noastră duhovnicească. Atunci vor cădea toate barierele, care nu sunt decât dovada că noi nu păzim poruncile lui Iisus Hristos. Dacă nu păzim poruncile Sale, nu putem fi călăuziți de Duhul Sfânt.

„Iubirea vrăjmașilor”

Mulți oameni își pun, în chip arătat sau nearătat, problema unirii. Dar unirea nu poate fi atinsă decât prin aflare în duhul poruncilor lui Hristos și a sfârșitului poruncilor : „Iubiți pe vrăjmașii voștri, fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârșit este”. Dacă nu iubim, acesta este semnul ca încă nu L-am cunoscut pe Dumnezeu așa cum trebuie să-l cunoaștem.

Lui Siluan i-a fost dat să trăiască harul de a-și iubi vrăjmașii; El spunea: „Vrăjmașii nu pot fi iubiți fără Duhul Sfânt” și „Cel care nu-i iubește pe vrăjmași, încă nu-L cunoaște pe Dumnezeu precum trebuie să-L cunoască, și dacă întâlnim încă oameni despărțiți prin ură, prin idei, de diferențe de cultură, atunci nu se poate vorbi de Duhul Sfânt. Toate acestea nu sunt decât patimi omenești”.

În toate mișcările ecumenice, în toate întâlnirile de acest gen, cea dintâi problemă abordată ar trebui să fie: „Cum am putea să trăim fără a păcătui în societatea zilelor noastre?”. Din ce în ce este mai puțin cu putință să fi și al lui Dumnezeu și al lumii. Aceasta este problema noastră. Spunem în rugăciune: „Dumnezeu să ne dea harul de a petrece ziua – noaptea sau seara, sau dimineața – fără de păcat”. Și acest cuget ar trebui să ne stăpânească întreaga viață. Dacă nu ne iubim vrăjmașii, starețul a spus aceasta adeseori, riscăm ca Duhul Sfânt să ne părăsească. Starețul vorbea mai ales de aceasta și nu de formule dogmatice.

Noi viem toți în Dumnezeu, dar sunt anumite chipuri diferite în felul nostru de a ne ruga, în atitudinea noastră de a trăi în fiecare zi. Dacă am trăi cu adevărat într-o atitudine marcată de prezența lui Dumnezeu, temându-ne de a săvârși orice fel de păcat, încetul cu încetul, vom începe să-L trăim  ca singura realitate și vom trăi ca frați adevărați, în aceeași sferă.

A trăi poruncile

Despărțirea nu se datorează decât patimilor: pe de o parte a puterii (adică patima pentru lumea aceasta), și pe de altă parte a neștiinței. Conducătorii bisericilor, ai confesiunilor sunt apărătorii învățăturilor, ai confesiunilor lor. Uneori, când se întâlnesc, ei nu se gândesc la unire, ci adesea cugetă că ceilalți trebuie să se supună vederii lor.

Deși trăim în chip diferit, să-i iubim pe frații celorlalte confesiuni, chiar și atunci când, cunoscând punctul lor de vedere, noi nu vedem lucrurile astfel și nu ne putem schimba viziunea proprie.

Dacă trăim poruncile lui Hristos, negreșit, după mai mulţi ani de suferințe, pentru a afla calea cea adevărată, starea noastră va fi unirea, stare care este în Dumnezeu însuși, deoarece poruncile lui Dumnezeu date prin Hristos nu pot fi în dezacord cu esența Sa.

Păzind poruncile Sale, intrăm în sfera dumnezeiască. Și dacă gândim în perspectiva poruncilor lui Hristos, începem să cugetăm așa cum cugetă Dumnezeu Însuși, să iubim precum iubește Dumnezeu Însuși. Suntem cuprinși de Dumnezeu și ne-am însușit viața dumnezeiască.

Pentru unire nu este altă cale decât aceasta: de a păzi poruncile lui Hristos și de a nu uita, precum spune El, „nici cea mai mică din poruncile Sale”.

(din „Feu et Lumiere”, nr 131, iulie-august, 1995, trad de G.F.)

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

Domnul iubește pe cel care-L caută din inimă

Dacă, venind în mănăstire, iubeşti pe Domnul chiar şi numai într-o mică măsură şi dacă crezi că Domnul te-a adus aici şi că El îi călăuzeşte pe „bătrânii” [„stareţii”] tăi, atunci harul lui Dumnezeu se va sălăşlui în tine şi Domnul îţi va da pacea şi darul deosebirii binelui şi răului, şi su­fletul tău va privi spre bine în fiecare zi şi în fiecare ceas, pentru că el se desfătează de legea lui Dumnezeu.

Dacă ai intrat în viaţa de obşte, îmbărbătează-te şi să nu se tulbure sufletul tău.

Dacă slujeşti la arhondaric, fii asemenea lui Avraam care s-a învrednicit să primească Trei Pelerini minunaţi. Cu smerenie şi bucurie slujeşte-i pe părinţi, pe fraţi şi pe pelerini şi vei primi plata lui Avraam.

Dacă lucrezi printre fraţi şi înduri ispite, fii asemenea nebunilor pentru Hristos: ei se rugau pentru cei ce lucrau ispitele, şi pentru această iubire Domnul le dădea harul Sfântului Duh şi le era uşor să trăiască cu oamenii şi să îndure tot felul de necazuri. Domnul e milostiv faţă de cel ce e în ascultare, chiar dacă uneori acela e cu nebăgare de seamă; dar cel ce nu ascultă depărtează el însuşi de la el harul lui Dumnezeu.

Dacă te linişteşti [te dedici isihiei] în chilie, imită liniş­tirea Marelui Arsenie, ca Duhul Sfânt să cârmuiască cora­bia sufletului tău.

Dacă îţi este greu, adu-ţi aminte de cuvintele milostive ale Domnului:

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovă­raţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt 11, 28].

Această odihnă în Duhul Sfânt sufletul o primeşte prin pocăinţă.

Domnul iubeşte sufletul care-L caută din toată inima, pentru că El a zis:

„Iubesc pe cei ce Mă iubesc şi cei ce Mă caută vor afla har” [Pr 8,17].

Iar acest har atrage sufletul să-L caute pe Dumnezeu cu lacrimi.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre monahi

Iubirea egoistă de sine – iubire falsă

Există o durere pentru lume adevărată, sfântă, iubită lui Dumnezeu; dar este şi una strâmbă, întunecată. În sufletul omului ce nu a cunoscut desăvârşita iubire, cele două porunci ale lui Hristos nu arareori se află într-o crâncenă împotrivire. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu iese din lume şi se afundă într-un egoism duhovnicesc şi, ca şi nepăsător faţă de ce se întâmplă în lume, îşi mântuieşte propriul suflet. Cel ce pătimaş iubeşte lumea oamenilor, îi trăieşte suferinţele. Purtând în sine durerea pentru lume, el se ridică împotriva lui Dumnezeu, socotindu-L pricina suferinţelor de care este plină întreaga lume; şi uneori se ridică până la o puternică învrăjbirei.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

„Şi dacă ar fi numai suferinţa, ea ar fi cu neputinţă de purtat. Şi dacă ar fi numai fericirea, şi aceasta ar fi cu neputinţă de purtat.”

Cântul meu iubit: Curând voi muri, şi ocârnic sufletul meu se va pogorî in iad, şi acolo singur eu voi suferi în întunecata temniţă, şi amarnic mă voi tângui: Tânjeşte sufletul meu dupre Domnul, şi cu lacrimi Îl caut pre El. Cum să nu Îl caut? El mai nainte pre mine m-au căutat, şi S-au arătat mie, păcătosului.

Când spunea: <<ocârnic sufletul meu se va pogorî în iad>>, acestea nu erau doar cuvinte, ci adevărata trăire a suferinţelor iadului ce se alipise de inima lui, astfel încât el putea în chip voit, printr-o mişcare lăuntrică a duhului, să le reînnoiască în sine, uneori într-o măsură mai mare, alteori într-una mai mică. Iar când focul chinului iadului îşi făcuse lucrarea dorită, adică stinsese gândul pătimaş, atunci înaintea atotmistuitoarei lucrări a acestui foc punea împotrivă lucrarea mântuitoare a iubirii lui Hristos, pe care de asemenea o cunoştea şi o purta în inima sa.

Această lucrare o învăţase primind răspunsul <<Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui>>. Cu prima parte a <<cântului său iubit>> el se adâncea în iad, cu a doua se întorcea la pomenirea iubirii lui Dumnezeu şi se izbăvea de deznădejde. <<Şi nu deznădăjdui>>.

A face precum Stareţul puţini pot. Din contenita petrecere în această nevoinţă sufletul dobândeşte o deosebită obişnuinţă şi putere de a răbda, aşa încât pomenirea iadului într-atâta o însuşeşte sufletul, că îi devine aproape nedespărţită. Neapărata trebuinţă a unei astfel de statornicii  este cerută de faptul că omul, <<în lume vieţuind şi trup purtând>>, este neîncetat supus înrâuririi păcatului ce-l înconjoară, de care sufletul precum cu o platoşă se apără prin aceea că se smereşte până în iadul cel mai de dedesupt.

Stareţul spune:

Domnul Însuşi m-au învăţat cum trebuie a mă smeri: “Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui”. Şi astfel se biruiesc vrăjmaşii; dar când eu cu mintea ies din acel foc, gândurile prind din nou putere.

Din sărăcăcioasele şi nelimpezile mele graiuri este cu neputinţă a dobândi adevăratul înţeles al acestei minunate şi negrăite vieţi, în care suferinţele până la limita firii omeneşti se împletesc cu fericirea până la limita firii omeneşti. Una o însoţeşte pe cealaltă în chip de neînţeles. Şi dacă ar fi numai suferinţa, ea ar fi cu neputinţă de purtat. Şi dacă ar fi numai fericirea, şi aceasta ar fi cu neputinţă de purtat.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre smerenie