Arhiva zilnică: decembrie 20, 2011

Celui ce cere Domnul îi dă toate

Acum sunt puţini „stareţi” [„bătrâni iscusiţi”] care să cunoască iubirea Domnului pentru noi şi să cunoască lup­ta cu vrăjmaşii şi că, pentru a-i birui, e nevoie de smerenia lui Hristos.

Domnul iubeşte atât de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar până când sufletul se învaţă să păstreze harul, se chinuie mult.

În primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gân­deam: „Domnul mi-a iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie să gândim aşa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viaţa tre­buie să ne aducem aminte de ele şi să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]. N-am făcut aşa şi am încetat zdrobirea şi mult am fost hărţuit de demoni. Eram nedu­merit de ce se făcea cu mine şi-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea Lui. Cum de-mi vin gân­duri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine şi m-a învăţat El însuşi cum trebuie să mă smeresc: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui” şi prin aceasta vrăjmaşii sunt biruiţi. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, gândurile rele câştigă din nou putere.

Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine să lupte curajos cu demonii. Cunoaşte că tu însuţi eşti vinovat: ai căzut în mândrie şi slavă deşartă, şi Domnul îţi dă să cunoşti cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt şi ce înseamnă să fi în luptă cu demonii. Astfel sufletul în­vaţă prin experienţă vătămările mândriei şi fuge de slava deşartă, de laudele oamenilor şi de gânduri. Atunci sufle­tul începe să se vindece şi să înveţe să păstreze harul. Cum să înţelegem dacă sufletul e sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav se mândreşte, dar sufletul sănătos iubeşte smere­nia, aşa cum l-a învăţat Duhul Sfânt, şi dacă nu o cunoaşte încă, se socoteşte pe sine mai rău decât toţi.

Chiar dacă Domnul l-ar înălţa la cer în fiecare zi şi i-ar arăta toată slava cerească în care se află El, şi iubirea serafimilor, a heruvimilor şi a tuturor sfinţilor, chiar şi atunci, învăţat de experienţă, sufletul smerit va spune: „Tu, Doamne, îmi arăţi slava Ta pentru că iubeşti zidirea Ta; mie însă dă-mi mai degrabă plâns şi puterea de a-Ţi mulţumi. Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul Duhului Sfânt pe care ţi-l dă Domnul după mila Sa.

Domnului i s-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să plâng toată viaţa. Aceasta este ca­lea Domnului. Şi iată, acum scriu din milă faţă de oame­nii care, asemenea mie, sunt mândri şi din această pricină se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.

Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem răi şi astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu pentru că am merita aceasta, ci pen­tru că El este milostiv şi ne iubeşte.

Scriu aceasta pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul.

Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica si Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Reclame

4 comentarii

Din categoria Despre smerenie

Prin rugăciune se ajunge la Dum­nezeu

Unii zic că de la rugăciune vine înşelarea. E o greşeală însă. Înşelarea vine de la rânduiala-de-sine [idioritmie], iar nu de la rugăciune. Toţi sfinţii s-au rugat mult şi în­deamnă şi pe alţii la rugăciune. Rugăciunea este cel mai bun lucru pentru suflet. Prin rugăciune se ajunge la Dum­nezeu; prin rugăciune dobândim smerenie, răbdare şi tot lucrul bun. Cine vorbeşte împotriva rugăciunii, acela n-a gustat în chip vădit niciodată ca să vadă cât de bun este Domnul şi cât de mult ne iubeşte. De la Dumnezeu nu vi­ne ceva rău. Toţi Sfinţii s-au rugat neîncetat; ei nu ră­mâneau nici o secundă fără rugăciune.

Sufletul care a pierdut smerenia, pierde o dată cu harul şi iubirea faţă de Dumnezeu, şi atunci rugăciunea fierbinte se stinge; dar când sufletul are odihnă dinspre patimi şi-şi agoniseşte smerenie, atunci Domnul îi dă harul Său şi el se roagă pentru vrăjmaşi ca pentru sine însuşi şi se roagă cu lacrimi fierbinţi pentru întreaga lume.

Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica si Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Adormirea Stareţului Siluan

Joi, 2/15 Septemvrie 1938, dimineaţa către ora cinci (după ora Athosului, unsprezece), m-am dus la Stareţ în magazie şi l-am aflat, ca întotdeauna, liniştit; vorbea cu glasul lui obişnuit, scăzut. Din afară nu am observat la el nici o schimbare; se îndeletnicea cu munca sa obişnuită.

După masa de dimineaţă, către ora zece, m-am dus la el în chilie. Şedea pe scaun, lângă măsuţă. Văzându-l schimbat, l-am întrebat:

–          Stareţ, ce aveţi?

–          Nu mi-e bine.

–          Ce aveţi?

–          Nu ştiu.

Ridicându-se de pe scaun, s-a lăsat greoi pe pat, rezemându-se cu spatele de perete, sprijinindu-şi trupul cu mâna dreaptă în poziţia jumătate culcat; îndreptându-şi încet grumazul, şi-a ridicat capul: pe faţa sa era întruchipată suferinţa.

L-am întrebat:

–          Stareţ, vreţi să muriţi?

–          Eu încă nu m-am smerit, a răspuns el.

Puţin câte puţin şi-a ridicat picioarele pe pat, iar capul şi l-a lăsat pe pernă; şi aşa, îmbrăcat, zăcea. După ceva tăcere, am zis:

–          Stareţ, poate mai bine v-ar fi în bolniţă.

–          N-aş vrea să merg la bolniţă, că acolo este lume, şi apoi iarăşi mă vor pune, ca data trecută, sub ceas, şi ticăitul lui stinghereşte rugăciunea.

–          Dar aci nu puteţi rămâne bolnav; cine vă va putea sluji?… Şi acolo, totuşi, este mai uşor.

–          Dacă mi-ar da odaie separată, aş merge la bolniţă.

Spunându-i că <<mă duc să vorbesc cu doctorul>>, m-am dus la Părintele Thoma, monahul ce răspundea de bolniţă, căruia i se spunea <<doctor>>. Părintele Thoma nu avusese în lume vreo formare medicală, dar lucrând toată viaţa în bolniţele Mănăstirii, dobândise o experienţă bogată şi chiar unele cunoştinţe teoretice. Era un om înzestrat cu o pătrunzătoare intuiţie medicală şi era foarte folositor Mănăstirii, deoarece la Athos nu sunt adevărate spitale şi doctori.

Bolniţa Mănăstirii Sfântului Panteleimon ocupa două caturi, astfel că este împărţită în două saloane: cel de sus şi cel de jos. Încăperea salonului de jos era o sală mare împărţită în două printr-un perete. În cea de-a doua jumătate, cea din spate, cu ferestrele ce dau înspre mare, cele două unghere sunt despărţite de încăperea principală prin pereţi subţiri, formând două cămărui; pe cea din dreapta doctorul, cu drag, a păstrat-o pentru Stareţ.

Întorcându-mă la dânsul i-am spus că doctorul îi va da o odaie în salonul de jos. Stareţul s-a învoit să se ducă, dar de acum era atât de bolnav, că nu a putut merge singur şi a trebuit să-l sprijin. Cu durere, l-am dus la bolniţă.

Bolniţa Mănăstirii nu dispunea de nici un mijloc tehnic spre a pune un diagnostic. Nimeni nu s-a putut lămuri ce avea Stareţul; starea sănătăţii sale se înrăutăţea repede. Ca toţi cei grav bolnavi, se împărtăşea zilnic, după obiceiul Mănăstirii. Luni, 6/19, i s-a săvârşit Sfântul Maslu.

Îl cercetam adesea, dar nu îndrăzneam să-l tulbur cu vreo convorbire, ci şedeam afară, lângă uşa întredeschisă, căci cămăruia era foarte strâmtă. În vremea vieţii sale mi s-a dat adesea putinţa de a-i vedea viaţa, a auzi de la el multe din cele ce dezvăluiau înfăţişarea căii sale lăuntrice; mi-a fost cu putinţă, într-o măsură, să-i urmăresc apropierea către marea taină a morţii, însă clipa însăşi a morţii mi-a rămas ascunsă.

Ultimele zile ale vieţii sale, de la începutul bolii până la moarte, Stareţul a tăcut. Când încă trăia, îmi povestise cum un schimonah, pregătindu-se în bolniţă spre a muri, îşi petrecuse toată vremea cu ochii închişi, pentru a nu tulbura pomenirea lui Dumnezeu cu vreun chip din afară. Acel shimonah, când venea la el prietenul şi împreună-nevoitorul său apropiat pe care îl iubea, vorbea cu el foarte pe scurt, fără să-şi deschidă ochii, recunoascându-şi prietenul doar după glas. Amintindu-mi de aceasta, nu tulburam liniştea Stareţului cu nici o întrebare, fără numai foarte rar.

O săptămână mai târziu starea sa devenise îngrijorătoare.

Vineri, 10/23 Septevrie, seara, nu mult înaintea asfinţitului, a venit la el duhovnicul, Ieromonahul Sergie, pentru a-i citi canonul umilincios al Maicii Domnului la ieşirea sufletului. Ajungând la patul bolnavului, duhovnicul a spus:

–          Blagosloviţi, Părinte Siluan.

Stareţul şi-a deschis ochii şi gingaş s-a uitat la noi. Faţa îi era bolnăvicios de palidă, însă liniştită. Văzându-l pe Stareţ tăcut, duhovnicul a întrebat:

–          Cum e, Părinte Siluan, ne recunoaşteţi?

–          Vă recunosc, a răspuns el cu glas slab, dar limpede.

–          Şi cum vă simţiţi?

–          Bine, mi-e bine.

Era oare acest răspuns dorinţa nevoitorului de a-şi ascunde suferinţele şi a nu se plânge de boală, sau cu adevărat Stareţul se simţea atât de bine duhovniceşte, încât nici nu-şi mai simţea boala, şi nu-i tulbura pacea sufletului – nu ştiu.

–          Am venit să ne rugăm împreună şi să citim canonul Maicii Domnului… Voiţi?, a zis duhovnicul.

–          Da, voiesc… mulţumesc… mult doresc.

Duhovnicul a început a citi canonul. Stareţul, palid, şedea culcat pe spate liniştit, nemişcat, cu ochii închişi; mâna dreaptă îi era pe piept, stânga pe lângă trup. Fără să-i schimb poziţia mâinii stângi, grijuliu, i-am găsit pulsul; era foarte neregulat: când foarte slab, abia simţit, când ceva mai tare, dar în ambele cazuri atât de aritmic, încât într-o jumătate de minut s-a schimbat de mai multe ori.

S-a sfârşit citirea canonului. Stareţul din nou a deschis ochii, ne-a mulţămit încetişor, iar noi ne-am luat rămas bun, zicând: <<Pe mâine dimineaţă>>.

La miezul nopţii a intrat în cămăruie infirmierul, Părintele Nicolai. Stareţul îl întreabă:

–          Se citeşte Utrenia?

–          Da, răspunse infirmierul, şi adăugă: E nevoie de ceva?

–          Mulţumesc, de nimic.

Întrebarea liniştită a Stareţului, ca şi răspunsul său către infirmierul care îi oferise ajutorul, şi faptul că auzea slujba, care oricum de-abia se desluşea în colţişorul său, toate acestea arată că era deplin conştient şi stăpân pe sine. După sfârşitul Utreniei, adică la un ceas şi jumătate după scurta convorbire, Părintele Nicolai din nou a aruncat o privire asupra Stareţului şi a fost foarte uimit să vadă că deja se săvârşise. Nimeni nu i-a simţit sfârşitul; nici măcar cei ce zăceau aproape de el. Aşa de lin s-a dus la Dumnezeu.

După tipicul Bisericii, nu se cade a dezgoli trupul monahului, şi de aceea nu se face deplina spălare, ci doar cu un burete umed se face semnul crucii pe frunte, pe piept, pe mâini, pe picioare şi pe genunchi. Îmbrăcat în toate cele monahiceşti, în dulama cu schima pe deasupra, trupul şi capul celui adormit se înfăşoară şi se coase în rasă, se pune pe o năsălie anume, se cântă scurta rânduială după ieşirea sufletului şi este dus în biserică, acoperit cu un val negru brodat cu o cruce roşu închis, asemenea crucii de pe schimă.

Utrenia în bolniţă se slujeşte ceva mai repede decât în biserica mare, şi deci înaintea liturghiei rămăsese câtăva vreme în care au putut fi săvârşite toate acele puţine pregătiri ale trupului monahului spre a-l duce în biserică. Trupul Stareţului a fost pus în năsălie în biserica bolniţei pentru liturghia celor adormiţi, dupa săvârşirea căreia monahii îi citeau pe rând Psaltirea.

Dupa obiceiul Mănăstirii, Stareţul, ca unul ce trăise mulţi ani în obşte şi avusese ascultări de mare răspundere, a fost prohodit <<în sobor>>. După Vecernie trupul său a fost dus din biserica bolniţei în biserica mare a Mănăstirii, închinată Sfântului Mare Mucenic Panteleimon, unde rânduiala prohodirii s-a săvârşit de soborul Ieromonahilor. De obicei întâi-stătătorul este Igumenul, dar deoarece bătrânul Igumen, Arhimandritul Misail, în acea vreme nu mai putea ieşi din chilia sa, suferind de hemiplegie, a fost înlocuit de locţiitorul său, Ieromonahul Iustin. După săvârşirea rânduielii prohodirii monahilor trupul Stareţului a fost purtat la cimitirul aflat în afara porţilor Mănăstirii, şi, cusut în rasă, fără coştiug, a fost pus în mormânt, cântându-se rânduiala de încheiere şi <<vecinica pomenire>>.

Săvârşitu-s’a Fericitul Stareţ, Schimonahul Siluan, în al doilea ceas al nopţii spre 11/24 Septemvrie 1938, a fost îngropat în aceeaşi zi, seara la ora patru.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Sfinți

Voia lui Dumnezeu (II)

Omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi chemat la plinătatea nemijlocitei împărtăşiri cu El – şi iată pricina pentru care toţi oamenii fără osebire sunt datori să înainteze pe această cale; însă în experienţa vieţii ea se dovedeşte a fi de departe <<nu pentru toţi>>. Aceasta pentru că cei mai mulţi aud în inima lor glasul lui Dumnezeu, nu îl înţeleg, şi urmează glasul patimilor care trăiesc în suflet şi care înăbuşă cu zarva lor blândul glas al lui Dumnezeu.

În Biserică există o ieşire din această jalnică stare, există o altă cale, şi anume, a întreba duhovnicul, şi a-i face ascultare. Însuşi Stareţul iubea această cale, îndruma către ea şi a scris despre ea. Smerita cale a ascultării o socotea dintre toate cea mai sigură. Credea cu tărie că, pentru credinţa celui ce întreabă, răspunsul duhovnicului va fi întotdeauna bun, folositor, plăcut lui Dumnezeu. Credinţa sa în puterea tainei Bisericii şi în harul preoţiei s-a întărit mai ales după ce a văzut la Vechiul Russikon, în timpul Marelui Post, la Vecernie, pe bătrânul Avraamie, duhovnicul, preschimbat <<după chipul lui Hristos>>, <<strălucind negrăit>>.

Plin de credinţa harului, trăia aievea tainele Bisericii; însă, amintesc, el socotea că şi <<omeneşte>>, adică în plan psihologic, nu este greu a vedea în ce fel precumpăneşte ascultarea către părintele duhovnicesc. Spunea că duhovnicul, săvârşindu-şi slujirea, răspunde la întrebare fiind în acea clipă slobod de lucrarea patimii sub înrâurirea căreia se află cel ce întreabă: în vârtutea acestui fapt se vede mai limpede lucrurile, şi mai lesne este atins de lucrarea harului lui Dumnezeu.

Răspunsul duhovnicului, în cele mai multe cazuri, va purta pecetea unei oarecari nedesăvârşiri; aceasta însă nu pentru că duhovnicul ar fi lipsit de harul cunoaşterii, ci fiindcă desăvârşita lucrare depăşeşte puterile celui ce întreabă şi nu îi este pe măsură. În ciuda nedesăvârşirii sfatului duhovnicului, odată primit cu credinţă şi împlinit în faptă, va duce totdeauna la o creştere în bine. Însă această cale se deformează de obicei atunci când cel ce întreabă, văzând înaintea sa doar <<un om>>, se clatină în credinţă şi, ca urmare, nu primeşte întâiul cuvânt al duhovnicului, punându-i împotrivă propriile păreri şi îndoieli.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre ascultare

Voia lui Dumnezeu (I)

Sfântul Siluan spunea: “Este bine ca întotdeauna şi în toate să căutăm călăuzire de la Dumnezeu, ce şi cum trebuie să facem sau să grăim.” Cu alte cuvinte, în fiecare împrejurare în parte trebuie căutată cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi căile spre a o înfăptui.

Căutarea voii lui Dumnezeu este cea mai însemnată lucrare a vieţii noastre, căci ajungând pe calea ei omul se află cuprins în vecinica dumnezeiască viaţă.

Cunoaşterea voii lui Dumnezeu este cu putinţă în felurite căi. Una dintre ele este cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Dar în poruncile Evangheliei, în ciuda desăvârşirii lor – sau, mai bine zis, în vârtutea desăvârşirii lor – voia lui Dumnezeu se exprimă în înţelesul ultim, obştesc, pe când omul,   de-a lungul vieţii sale, întâlnindu-se cu o nesfârşită felurime de împrejurări, foarte adesea nu înţelege cum anume să facă pentru ca lucrarea sa să se afle în şuvoiul voii lui Dumnezeu.

Pentru ca lucrarea, înfăptuirea, să aibă sfârşit bun, nu este destul a cunoaşte doar expresia obştească a voii lui Dumnezeu în porunci, adica a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din toată mintea, din toată puterea, şi pe aproapele ca însuşi pe sine. Trebuie încă a primi luminare de la Dumnezeu asupra mijlocului împlinirii în viaţă a poruncilor; ba mai mult, pentru aceasta avem de neapărată trebuinţă şi de putere de sus.

Cel ce a agonisit dragostea lui Dumnezeu în inima sa, mişcat de acea dragoste, lucrează după imbolduri apropiate voii lui Dumnezeu; totuşi – apropiate, iar nu desăvârţite. Faptul de a nu putea ajunge la deplina desăvârşire duce la neapărata trebuinţă ca fiecare necontenit să caute cu rugăciune înţelepţire şi ajutor de la Dumnezeu.

Nu numai desăvârşirea dragostei este de neajuns omului, ci încă şi desăvârşirea atotcunoaşterii. Lucrul ce purcede, dupa cum se pare, din cea mai bună pornire, are adesea urmari nedorite, şi chiar rele. Aceasta pentru că mijloacele sau chipul înfăptuirii fuseseră nu bune, sau pur şi simplu nepotrivite pentru împrejurarea dată. Adesea se întâmplă să auzim pe cineva îndreptăţindu-se că a avut intenţii bune, dar aceasta nu este de ajuns. Iar viaţa omenească este plină de astfel de greşeli. Iată de ce, cela ce iubeşte pe Dumnezeu caută totdeauna povăţuire de sus, neîncetat tinzând în lăuntrul său să audă glasul lui Dumnezeu.

Practic, aceasta se săvârşeşte astfel: Fiecare creştin, şi mai cu seamă episcopul sau preotul ce se află în faţa neapăratei nevoi de a afla într-un anume caz o hotărâre în armonie cu voia lui Dumnezeu, lăuntric se leapădă de toate cunoaşterile sale, de gândurile sale preconcepute, de doriri, de planuri, şi slobod de tot ce este <<al său>>, se roagă lui Dumnezeu, luând aminte la inimă, şi ceea ce întâi se naşte în suflet dupa o astfel de rugăciune se primeşte ca fiind o îndrumare de sus.

O astfel de căutare a cunoaşterii voii lui Dumnezeu printr-o nemijlocită rugăciune, mai cu seamă în nevoie şi în necaz, face ca omul, precum spunea Stareţul, <<să audă în sufletul său răspunsul de la Dumnezeu şi să se înveţe a înţelege povăţuirea lui Dumnezeu… Astfel noi toţi nevoie avem să ne învăţăm a cunoaşte voia lui Dumnezeu; dar de nu ne vom învăţa, atunci niciodată nu vom cunoaşte această cale>>.

Facerea aceasta, în forma ei mai desăvârşită, presupune deprinderea neîncetatei rugăciuni, cu luarea-aminte în inimă. Însă spre a auzi mai neîndoielnic în sine glasul lui Dumnezeu, omul trebuie să îşi lepede voia şi să fie gata de orice jertfă, asemenea lui Hristos Însuşi, Care <<ascultătoriu S-au făcut până la moarte>> (Flps. 2: 8 )

Cel ce a păşit pe această cale va reuşi numai dacă va fi cunoscut prin cercare cum lucrează harul Sfântului Duh în om, şi dacă în inima lui s-a înrădăcinat o neînduplecată lepădare de sine, adică hotărâta respingere a măruntei sale voi <<individuale>>, pentru dobândirea şi săvârşirea sfintei voi a lui Dumnezeu. Unuia ca acestuia i se va descoperi adevăratul înţeles al întrebării Stareţului Siluan către Părintele Stratonic: <<Cum grăiesc cei desăvârşiti?>>; aceluia îi vor deveni fireşti cuvintele Sfinţilor Părinţi: <<Părutu-s-au Duhului Sfânt şi nouă>>; el mai limpede va înţelege locurile din Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Legământ, unde se vorbeşte despre o asemenea nemijlocită convorbire a sufletului cu Dumnezeu; se va apropia de adevărata pătrundere a felului cum vorbeau Apostolii şi Prorocii.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre ascultare

Întâlnirea părintelui Sofronie cu Sfântul Siluan

Părintele Sofronie vieţuise deja aproape cinci ani în Mănăstirea Sfântului Panteleimon înainte de a-l cunoaşte personal pe sfânt. El fusese hirotonit diacon în 1930 de Episcopul Nicolae Velimirovici, care era un mare prieten al Sfântului Siluan şi îl vizita adeseori. Părintele Sofronie îmi spunea că Sfântul Siluan avea ca ascultare să se ocupe de magazinul de cărţi şi o dată s-a simţit grozav de stânjenit pentru că Episcopul Nicolae a venit şi a cumpărat multe cărţi, cerându-i Sfântului Siluan să-l ajute să şi le pună în geantă. În felul acesta a făcut ca fiecare carte să treacă prin mâinile acestuia. Sfântul Siluan a înţeles ce făcea episcopul şi s-a simţit stânjenit. Aşa că, în timp ce făcea precum îi ceruse Episcopul Nicolae, a arătat spre “Omiliile” Sfântului Macarie şi a spus: “Iată un mare părinte, omiliile sale sunt pline de har”. La care Episcopul Nicolae a răspuns: “Şi în zilele noastre există părinţi de aceeaşi măsură cu Sfântul Macarie”. Şi Sfântul Siluan mărturisea mai târziu: “M-am simţit grozav de stânjenit după cuvântul său”, înţelegând că episcopul se referise la el.

Hirotonia Părintelui Sofronie a avut loc la Vechiul Russikon, în spatele mănăstirii Sfântului Panteleimon, la o distanţă de o oră de mers pe jos. Sfântul Siluan mergea împreună cu Episcopul Nicolae Velimirovici; Părintele Sofronie îi urma din spate, dar numai după un oarecare răstimp de la hirotonia sa a vorbit pentru prima dată cu Sfântul Siluan.

La puţin timp după hirotonia stareţului [părintelui Sofronie n.n.], un călugăr sihastru, Părintele Vladimir, l-a vizitat pe Părintele Sofronie la mănăstire şi au discutat câteva probleme duhovniceşti. Părintele Vladimir, mişcat de convorbirea avută şi de întreaga atmosferă duhovnicească care izvorâse din aceasta, dintr-o dată a cerut: “Părinte Sofronie, dă-mi un cuvânt de mântuire pentru sufletul meu!”. Stareţul, care tocmai pregătea un ceai pentru Părintele Vladimir, i-a răspuns fără şovăire: “Stai pe marginea prăpastiei deznădejdii şi când vezi că nu o mai poţi răbda, trage-te înapoi un pic şi ia o ceaşcă de ceai”, şi apoi i-a întins o ceaşcă de ceai. Acest cuvânt, şi mai cu seamă energia harului pe care o purta în el, l-a zguduit pe pustnic care, cu inima înfrântă, a plecat şi s-a dus la Sfântul Siluan, căutând sfat şi încredinţare în ce priveşte adevărul şi temeinicia acestui cuvânt. În ziua următoare acestei întâlniri, Părintele Sofronie cobora scările exterioare ale clădirii mănăstirii, ducându-se înspre curtea centrală. În acelaşi timp, Sfântul Siluan urca în direcţia opusă dinspre portul mănăstirii. În chip firesc, s-ar fi întâlnit în faţa intrării bisericii Sfântului Panteleimon. Stareţul însă, din respect pentru Sfântul Siluan, şi-a schimbat drumul, ca să nu îl întâlnească. Dar Sfântul Siluan şi-a schimbat şi el direcţia, făcând de neevitat întâlnirea lor în faţa trapezei. Acolo, Sfântul Siluan l-a întrebat pe Părintele Sofronie: “Părinte Sofronie, te-a vizitat Părintele Vladimir ieri?”. Părintele Sofronie, trecând peste toate frazele obişnuite ale etichetei ce au loc în chip firesc la o întâlnire, a răspuns cu simplitate: “Am greşit?”. Aşijderea, Sfântul Siluan i-a spus: “Nu. Dar ceea ce ai spus era peste măsura şi puterea fratelui. Vino mâine să stăm de vorbă împreună.” Astfel, stareţul l-a vizitat pe Sfântul Siluan, care i-a povestit viaţa sa. I-a descris cei cincisprezece ani de luptă împotriva duhurilor răutăţii. I-a încredinţat cuvântul descoperitor primit de la Hristos: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui.” Acest cuvânt, care era o piatră de hotar în lupta duhovnicească a sfântului, era în esenţă acelaşi cu cuvântul pe care Părintele Sofronie îl spusese Părintelui Vladimir. Prin puterea acestui cuvânt s-a izbăvit de tot atacul diavolesc şi s-a curăţit de toată ispita mândriei.

Părintele Sofronie a dobândit o asemenea credinţă şi cinstire faţă de Siluan, încât, în duh, se închina până şi urmelor paşilor săi.

“Lărgiţi şi voi inimile voastre” – Arhimandritul Zaharia, traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla şi Fevronia de la Essex, editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Sfinți