Arhive lunare: Martie 2013

„Lupta cu diavolii nu trebuie să ducă la frică”

77785Fratele Simeon încă nu știa «să-și păzească mintea»; rugându-se, el nu oprea închpuirile prin care lucrează diavolii. Închipuirea, nelipsită tot celui ce-și începe viața duhovnicească, aduce scâlcieri acestei vieți. În măsura în care este de nelipsit în răstimpul începutului, nu este socotită atunci ca «rătăcire»; totuși, începătorul se îndepărtează treptat de un astfel de chip al rugăciunii, îndreptându-se către un altul, care constă în a-și «închide» mintea în cuvintele rugăciunii. Este un chip al rugăciunii mai anevoios și mai sec, dar totuși mai drept și mai puțin primejdios.

Rugăciunea însoțită de închipuire a fratelui Simeon, deși fierbinte tânjind către Dumnezeu, dar cât se poate de simplu și naiv, foarte curând a luat o formă primejdioasă, dând putința dracilor să-l ispitească pe tânărul nevoitor. Iar strania lumină ce-i umpluse cândva chilia noaptea și-i luminase până și măruntaiele, și hâdele chipuri ce-l împresurau noaptea, și care îi apăreau și stăteau de vorbă cu el chiar și ziua – toate acestea erau pline de mari primejdii.

Desigur, aproape toți sfinții nevoitori au trecut prin lupta cu diavolii, și în acest sens întâlnirea cu ei este un fenomen firesc în căile duhovniceștii desăvârșiri. Dar câți au fost cei ce au suferit de la ei; câți, până la sfârșitul vieții, au rămas bolnavi sufletește, și-au ieșit din minți; câți n-au ajuns până la cumplita deznădejde și pierzanie; câte sinucideri și câte nelegiuri de tot felul nu se săvârșesc în lume în urma duhovniciei demonice!

Cel ce a avut a se lupta cu ei ști cât de deștepți se fac ei, și adesea lingușitori cu cei ce îi primesc, și cât de mânioși atunci când sunt respinși. De fiecare dată când cu nevoitorul se petrece ceea ce s-a întâmplat fratelui Simeon, părintele duhovnicesc își încordează atenția. Lupta cu diavolii nu trebuie să ducă la frică; frica este pe jumătate înfrângere: ivirea ei slăbește sufletul și îl face mai lesnicios silniciei diavolești.

Fratele Simeon era naiv, dar plin de bărbăție; totuși este cu neputință a rămâne liniștit în astfel de împrejurări.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare, Despre rugăciune, Despre războiul duhovnicesc

Lupta cu gândurile: respingerea gândului

77684Nici ispitirea muncilor iadului, nici darul rugăciunii neîncetate, nici chiar vederea Domnului nu au dat tânărului monah deplina slobozenie de năpădirile drăcești și de lupta cu gândurile. Cu toată încordarea rugăciunii, mintea uneori i se întuneca prin vederea dracilor și pierderea păcii. Întreaga sa deosebită experiență nu-i dădea totuși cunoașterea a cum să petreacă în starea pe care o cercase în vremea vedeniei, încă a primi liniștit îndepărtarea luminii era de acum cu neputință.

Sfatul Starețului Anatolie a a-și închide mintea în cuvintele rugăciunii îl ajuta întrucâtva pe Simeon să-și curețe mintea, dar nu deplin, și deci înaintea lui se înfățișa în toată puterea sa sarcina nevoinței «luptei cu gândul».

Pentru cel ce a pășit pe calea vieții duhovnicești lupta gândurilor nu este o simplă cugetare lăuntrică pe diferite teme. Forma exterioară pe care o îmbracă gândul, de cele mai multe ori nu dă putința de a pricepe DE UNDE vine el. Adesea gândul vine liniștit și cu luare aminte, și prima sa formă cuvântătoare poate părea nu numai cât se poate de firească, ci și înțeleaptă, și chiar sfântă; cu toate acestea uneori destul este cea mai ușoară atingere a unui astfel de gând spre a stârni adânci schimbări în suflet. Judecata firii gândului  se poate spune că niciodată nu trebuie să purceadă de la forma sa exterioară, și numai experiența duce la a cunoaște ce putere și în același timp ce subțirime pot atinge sugestiile drăcești. Acestea pot îmbrăca cele mai  felurite chipuri. Chiar atunci când gândul este bun prin firea sa, i se poate adăugi ceva străin, și astfel i se schimbă radical cuprinsul și lucrarea duhovnicească.

Gândul este primul stadiu al păcatului. Ivirea sa pe tărâmul conștiinței omului nu i se socotește păcat: este numai îmbierea păcatului. Respingerea gândului înlătură dezvoltarea ulterioară a păcatului.

Dreptslăvitorul monah socotește ca lucrare a sa de căpetenie lăuntrica luare-aminte a minții, cu rugăciunea în inimă, ceea ce-i dă putința de a vedea gândul înainte de a pătrunde în inimă. Mintea ce se ține în liniștită luare-aminte în inimă vede cum se apropie gândul din afară, încercând să pătrundă în inimă, și cu rugăciunea îl izgonește. Această lucrare, numită «trezvia minții» sau «liniștirea minții», este ceea ce începu să învețe Simeon. Din ziua când, prin darul Maicii Domnului, începuse lucrarea rugăciunii lui Iisus în inima sa, și până în sfârșitul vieții, rugăciunea niciodată nu i-a încetat; însă, cu toate acestea, ea încă nu era desăvârșită, și nici nu putea fi, căci patimile rămăseseră încă nebiruite. Darul primit de Simeon fusese mare, și s-a dovedit a fi un puternic temei al vieții sale duhovnicești, dar nu avea să ducă nemijlocit la desăvârșire. Cu el s-a petrecut ceva, oarecum mai mult, dar totuși asemănător cu ceea ce se observă la mulți alții: prin fierbintea lor năzuință ei ating rugăciunea neîncetată dar, necurățați de patimi prin lungă nevoință, în ciuda lucrării rugăciunii, aceștia cad în păcate, din pricina patimilor. Nevoitorul nu se poate mulțumi cu o astfel de stare.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare, Despre rugăciune

„Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Sfânt smere­nia Ta”

Când sufletul e abătut, cum să se aprindă în el foc, ca el să ardă de iubire în tot ceasul? Acest foc este la Dumne­zeu şi Domnul a venit pe pământ ca să ne dea acest foc al harului Duhului Sfânt, şi cine învaţă smerenia acesta îl are, căci Domnul dă celui smerit harul Său.

De multe osteneli şi de multe lacrimi e nevoie pentru a ţine duhul smerit al lui Hristos, dar fără el se stinge în su­flet lumina vieţii şi el moare. Trupul poate fi veştejit repe­de77782 prin post, dar nu e deloc uşor ca sufletul să se sme­rească aşa ca el să rămână mereu smerit, şi nu e cu putinţă degrabă. Maria Egipteanca a luptat şaptesprezece ani cu patimile ca şi cu nişte fiare sălbatice şi abia după aceea agăsit odihnă, măcar că îşi uscase repede trupul, fiindcă în pustie n-avea nimic cu ce să se hrănească.

Noi ne-am împietrit cu totul şi nu înţelegem ce e sme­renia sau iubirea lui Hristos. E drept că această smerenie şi această iubire nu se cunosc decât prin harul Duhului Sfânt, dar noi nu credem că e cu putinţă să-l atragem la noi. Pentru aceasta e nevoie ca noi să-l dorim din tot su­fletul. Dar cum să doresc ceea ce n-am cunoscut? Puţină cunoaştere avem noi toţi şi Duhul Sfânt mişcă fiecare su­flet să caute pe Dumnezeu.

O, cum trebuie rugat Domnul ca El să dea sufletului smerit pe Duhul Sfânt! Sufletul smerit are o mare odihnă, dar sufletul mândru se chinuie pe sine însuşi. Omul mân­dru nu cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi e departe de Dum­nezeu. Se făleşte pentru că e bogat sau învăţat sau slăvit, dar nu cunoaşte, nenorocitul, sărăcia şi căderea sa, pentru că nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dar pe cel ce luptă împotri­va mândriei Domnul îl ajută să biruie această patimă.

Domnul a zis: „Invăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” [Mt 11, 29]. Spre aceasta tânjeşte sufletul meu ziua şi noaptea şi îl rog pe Dumnezeu, pe toţi sfinţii din cer şi pe voi toţi, care cunoaşteţi smerenia lui Hristos: rugaţi-vă pentru mine ca să se pogoare asupra mea duhul smereniei lui Hristos pe care sufletul meu îl doreşte cu lacrimi! Nu pot să nu-l doresc, pentru că sufletul meu l-a cunoscut prin Duhul Sfânt; dar am pierdut acest dar şi, de aceea, sufletul meu tânjeşte până la lacrimi.

Stăpâne mult milostive, dă-ne duh smerit ca sufletele noastre să-şi găsească odihna în Tine!

Preasfântă Maică a Domnului, dobândeşte-ne, Milosti­vă, un duh smerit.

Sfinţilor toţi, voi vieţuiţi în ceruri şi vedeţi slava Dom­nului şi duhul vostru se bucură – rugaţi-vă ca şi noi să fim împreună cu voi. Sufletul meu năzuieşte şi el să vadă pe Domnul şi tânjeşte după El în smerenie, ca unul nevrednic de acest bine.

Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Sfânt smere­nia Ta. 

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Din categoria Despre smerenie

„Doamne, dă-mi să Te iubesc numai pe Tine.”

Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubi pe Cel iubit; şi sufletul e neîncetat atras spre rugăciune şi nu poate uita pe Domnul nici măcar pentru o secundă.

77305

Iubitorule de oameni, Doamne, cum n-ai uitat pe robul Tău păcătos, ci cu milostivire Te-ai uitat la mine din slava Ta şi în chip neînţeles mi Te-ai arătat mie?

Te-am supărat şi întristat totdeauna, dar Tu, Doamne, pentru o mică schimbare mi-ai dat să cunosc marea Ta milostivire şi nemăsurata Ta bunătate.

Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu.

Ce să-Ţi dau în schimb, Doamne, sau ce laudă să-Ţi cânt?

Tu dai harul Tău, ca sufletul să se aprindă neîncetat de iubire şi să nu cunoască odihnă nici ziua, nici noaptea de la iubirea lui Dumnezeu.

Amintirea Ta încălzeşte sufletul meu; nicăieri pe pă­mânt el nu-şi găseşte odihnă afară de Tine. De aceea Te caut cu lacrimi şi iarăşi Te pierd, şi iarăşi mintea mea vrea să se desfete de Tine, dar Tu nu-Ţi arăţi Faţa Ta, pe Care sufletul meu o doreşte ziua şi noaptea.

Doamne, dă-mi să Te iubesc numai pe Tine.

Tu m-ai zidit, Tu m-ai luminat prin Sfântul Botez, Tu mi-ai iertat păcatele şi mi-ai dat împărtăşirea Preacuratu­lui Tău Trup şi Sânge; dă-mi şi puterea de-a rămâne tot­deauna întru Tine.

Doamne, dă-ne pocăinţa lui Adam şi sfânta Ta smerenie.

Tânjeşte sufletul meu pe pământ şi doreşte cerul.

Domnul a venit pe pământ ca să ne ridice acolo unde sade El, Preacurata Sa Maică, Care I-a slujit pe pământ spre mântuirea noastră, ucenicii Lui şi cei ce au urmat Domnului.

Acolo ne cheamă Domnul cu toate păcatele noastre.

Acolo vom vedea pe Sfinţii Apostoli care sunt întru slavă pentru că au vestit Evanghelia; acolo vom vedea pe sfinţii proroci, şi pe sfinţiţii ierarhi — învăţătorii Bisericii; acolo vom vedea pe cuvioşii care s-au nevoit în posturi să-şi smerească sufletul; acolo sunt proslăviţi nebunii pentru Hristos, căci ei au biruit lumea.

Acolo vor fi proslăviţi toţi câţi s-au biruit pe ei înşişi, câţi s-au rugat pentru întreaga lume şi câţi au purtat în­tristarea întregii lumi, căci au fost plini de iubirea lui Hristos, iar iubirea nu rabdă să piară nici măcar un singur suflet.

Acolo vrea să se veselească şi sufletul meu, dar nimic necurat nu intră aici unde se intră prin mari întristări, cu duh înfrânt şi cu multe lacrimi; numai copiii care au păzit harul Sfântului Botez intră aici fără întristări, şi acolo prin Sfântul Duh cunosc pe Domnul.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre tânjirea după Dumnezeu

„Ce vom da în schimb Domnului pentru iubirea Lui faţă de noi?”

Dumnezeu este iubire nesăturată şi cu neputinţă de descris.

Adam mergea pe pământ şi de multele sale suferinţe plângea din inimă, dar cu mintea se gândea la Dumnezeu; şi când trupul lui era neputincios şi nu mai putea vărsa lacrimi, chiar şi atunci duhul lui ardea după Dumnezeu, pentru că nu putea uita raiul şi frumuseţea lui; dar, mai mult decât orice, Adam iubea pe Dumnezeu şi însăşi aceas­tă iubire îl atrăgea cu putere spre El.

„O, Adame, scriu despre tine, dar tu vezi: mintea mea slabă nu poate înţelege cum tânjeai după Dumnezeu şi cum purtai osteneala pocăinţei.

75171

O, Adame, tu vezi că eu, copilul tău, mă chinui pe pă­mânt; mic este focul în mine şi iubirea de-abia nu se stinge.

O, Adame, cântă-ne cântarea Domnului, ca sufletul meu să se veselească în Domnul şi să se lupte să-L laude şi să-L slăvească cum îl laudă în ceruri heruvimii şi serafimii şi cum toate cinurile cereşti ale îngerilor îi cântă cântarea întreit-sfântă!

O, Adame, părintele nostru, cântă-ne cântarea Domnu­lui, ca tot pământul să te audă şi toţi fiii tăi să-şi înalţe min­tea spre Dumnezeu şi să se bucure de răsunetul cântării cereşti şi să uite amărăciunile lor pe pământ!”

Duhul Sfânt e iubire şi dulceaţă sufletului, minţii şi trupului. Şi cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela ziua şi noaptea se avântă nesăturat spre Dum­nezeul Cel Viu, pentru că iubirea lui Dumnezeu e foarte dulce. Dar când sufletul pierde harul, atunci caută din nou cu lacrimi pe Duhul Sfânt.

Dar cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu-L poate căuta cu lacrimi, şi sufletul lui e neînce­tat frământat de patimi; mintea lui e ocupată cu gânduri pământeşti şi nu poate ajunge la vedere [contemplare],  nici să cunoască pe Iisus Hristos, Care este cunoscut prin Duhul Sfânt.

Adam a cunoscut pe Dumnezeu şi raiul, şi după cădere îl căuta cu lacrimi.

O, Adame, părintele nostru, vorbeşte-ne nouă, fiilor tăi, despre Domnul. Sufletul tău a cunoscut pe Dumnezeu pe pământ, a cunoscut şi raiul, dulceaţa şi veselia lui, şi acum tu vieţuieşti în ceruri şi vezi slava Domnului. Spune-ne cum este preaslăvit Domnul pentru patima Sa şi ce fel de cântări se cântă în ceruri şi cât de dulci sunt aceste cântări, pentru că sunt cântate prin Duhul Sfânt.

Vorbeşte-ne de slava Domnului, cât de milostiv este El, şi cât de mult iubeşte zidirea Sa.

Vorbeşte-ne de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cum este ea mărită în ceruri şi cu ce fel de cântări este ea fericită.

Spune-ne cum se bucură acolo sfinţii şi cum strălucesc de har, cum iubesc ei pe Domnul şi cu ce smerenie stau înaintea lui Dumnezeu.

O, Adame, mângâie şi bucură sufletele noastre întris­tate. Spune-ne ce vezi în ceruri?…

De ce taci?… Doar tot pământul e în întristare…

Sau din pricina iubirii lui Dumnezeu nu-ţi mai poţi adu­ce aminte de noi?

Sau vezi pe Maica Domnului în slavă şi nu te poţi smul­ge din această vedere şi nu vrei să ne spui un cuvânt de mângâiere, nouă, celor ce suntem copleşiţi de întristare, ca să uităm amărăciunea ce domneşte pe pământ?

O, Adame, părintele nostru, tu vezi întristarea fiilor tăi pe pământ. De ce taci? Şi Adam a zis:

Copiii mei, lăsaţi-mă în pace. Nu mă pot smulge din iubirea lui Dumnezeu şi să vorbesc cu voi. Sufletul meu e rănit de iubirea lui Dumnezeu şi se veseleşte de frumuseţea Lui, şi cum pot să-mi mai aduc aminte de pământ? Cei ce viază înaintea Feţei Stăpânului nu se mai pot gândi la cele pământeşti.

O, Adame, părintele nostru, ne-ai părăsit pe noi, or­fanii tăi. Iar noi suntem în amărăciune pe pământ. Spune-ne ce să facem ca să plăcem lui Dumnezeu? Priveşte la copiii tăi împrăştiaţi pe pământ, împrăştiaţi şi în gându­rile inimii lor. Mulţi au uitat pe Dumnezeu, trăiesc în în­tuneric şi se duc în prăpastia iadului.

– Nu tulburaţi odihna mea. Văd pe Maica Domnului în slavă şi cum m-aş putea smulge din această privelişte şi să grăiesc cu voi? Văd pe sfinţii proroci şi pe apostoli şi toţi sunt asemenea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Umblu prin grădina raiului şi peste tot văd slava Domnului, pentru că Domnul este în mine şi m-a făcut asemenea Lui. Aşa îl preamăreşte Domnul pe om, încât în face asemenea Lui.

O, Adame, suntem doar copiii tăi. Spune-ne nouă, ce­lor copleşiţi de întristare pe pământ, cum putem moşteni ra­iul, ca şi noi să vedem, ca şi tine, slava Domnului? Sufletul nostru tânjeşte după Domnul, însă tu viezi în ceruri şi te bucuri de slava Domnului. Rugămu-te, mângâie-ne pe noi!

De ce strigaţi la mine, copiii mei? Domnul vă iubeşte şi v-a dat poruncile Lui. Păziţi-le: iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi afla odihnă în Dumnezeu. Căiţi-vă în tot ceasul de pă­catele voastre, ca să puteţi fi gata să întâlniţi pe Domnul. Domnul a zis: „Iubesc pe cei ce Mă iubesc şi-i voi preamări pe cei ce Mă preamăresc”.

O, Adame, roagă-te pentru noi, copiii tăi. Sufletul nostru e mâhnit, copleşit de multe întristări.

– O, Adame, părintele nostru, tu viezi în ceruri. Şi vezi pe Domnul şezând în slavă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Vezi heruvimii şi serafimii şi pe toţi sfinţii, şi auzi cântările cereşti, a căror dulceaţă a făcut ca sufletul tău să uite pământul. Dar noi suntem mâhniţi pe pământ şi tân­jim mult după Dumnezeu. Puţin foc mai este în noi, ca să iubim fierbinte pe Domnul. Spune-ne: Ce trebuie să facem ca să aflăm raiul?

Şi Adam a răspuns:

Lăsaţi-mă în pace, copiii mei, pentru că din pricina dulceţii iubirii lui Dumnezeu nu-mi mai pot aduce aminte de cele de pe pământ.

O, Adame, sufletele noastre tânjesc şi întristările ne împovărează. Spune-ne un cuvânt de mângâiere. Cântă-ne una din cântările pe care le auzi în ceruri, ca tot pământul  să o audă şi oamenii să uite amărăciunea lor…

O, Adame, suntem mâhniţi foarte.

Lăsaţi-mă în pace. Vremea întristărilor mele a tre­cut. Din pricina frumuseţii raiului şi a dulceţii Duhului Sfânt nu-mi mai pot aduce aminte de pământ. Dar vă spun: Domnul vă iubeşte, trăiţi şi voi în iubire, fiţi ascul­tători faţă de cei ce vă stăpânesc, smeriţi inimile voastre, şi Duhul Sfânt va via întru voi. El vine în suflet cu linişte,  îi dă pacea şi fără cuvinte dă mărturie de mântuirea lui. Cântaţi lui Dumnezeu în iubirea şi smerenia duhului, căci de aceasta se bucură Domnul.

O, Adame, părintele nostru, ce să facem? Cântăm, dar nu este în noi nici iubire, nici smerenie.

Căiţi-vă înaintea Domnului şi cereţi. El îl iubeşte pe om şi îi dă toate. Şi eu m-am căit mult şi m-am întristat mult, pentru că am întristat pe Domnul şi pentru păcatul meu am pierdut pacea şi iubirea pe pământ. Lacrimile mele îmi şiroiau pe faţă şi îmi umpleau pieptul şi pămân­tul; şi pustia auzea gemetele mele. Nu puteţi înţelege în­tristarea mea, nici cum hohoteam după Dumnezeu şi rai. In rai eram bucuros şi vesel: Duhul lui Dumnezeu mă ve­selea şi nu cunoşteam nici o suferinţă. Dar când am fost izgonit din rai, frigul şi foamea au început să mă chinuie; fiarele şi păsările care în rai erau blânde şi mă iubeau, s-au făcut sălbatice şi au început să se teamă şi să fugă de mine. Gândurile rele mă chinuiau; soarele şi vântul mă ar­deau; ploaia mă muia; bolile şi toate suferinţele pământu­lui mă chinuiau, dar am îndurat toate şi am nădăjduit cu tărie în Dumnezeu.

Faceţi şi voi ostenelile pocăinţei: iubiţi întristările, uscaţi-vă trupurile voastre, smeriţi-vă şi iubiţi pe vrăjmaşi, ca Duhul Sfânt să se sălăşluiască întru voi, şi atunci veţi cunoaşte şi veţi afla împărăţia cerurilor.

Dar pe mine să mă lăsaţi în pace: acum iubirea de Dum­nezeu m-a făcut să uit pământul şi tot ce se află pe el, am uitat chiar şi raiul pe care l-am pierdut, pentru că văd sla­va Domnului şi slava sfinţilor, care strălucesc şi ei de lu­mina feţei lui Dumnezeu, asemenea Lui.

– O, Adame, cântă-ne o cântare cerească, ca tot pămân­tul să o audă şi să se desfete în pace de iubirea Iui Dumne­zeu. Am vrea să auzim aceste cântări: ele sunt dulci, pen­tru că sunt cântate prin Duhul Sfânt.

Adam pierduse raiul pământesc şi îl căuta plângând: „Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat!” Dar prin iubi­rea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decât cel dintâi, în ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da în schimb Domnului pentru iubirea Lui faţă de noi?

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre tânjirea după Dumnezeu

„Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dum­nezeu”

Ştiu, Doamne, că Tu iubeşti oamenii Tăi, dar oamenii nu înţeleg iubirea Ta, şi pe pământ toate noroadele se vânzolesc iar gândurile lor sunt ca norii mânaţi de vânt în toate părţile.

Oamenii Te-au uitat pe Tine, Făcătorul lor, şi caută liber­tatea lor neînţelegând că Tu eşti milostiv şi-i iubeşti pe pă­cătoşii care se pocăiesc şi le dai harul Sfântului Tău Duh.

77432

Doamne, Doamne, dă puterea harului Tău tuturor no­roadelor, ca să Te cunoască prin Sfântul Duh şi să Te la­ude cu bucurie, aşa cum mie, necuratului şi ticălosului,mi-ai dat bucuria doririi Tale şi sufletul meu e atras spre iubirea Ta ziua şi noaptea, nesăturat.

O, nemăsurată e milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi!

Mulţi bogaţi şi puternici ar da mult să vadă pe Domnul sau pe Preacurata Lui Maică, dar nu bogăţiei i Se arată Dumnezeu, ci sufletului smerit.

Şi la ce bun banii? Spiridon cel Mare a prefăcut un şar­pe în aur, şi noi n-avem nevoie de nimic afară de Domnul: în El este plinătatea vieţii.

Dacă Domnul nu ne-a dat să cunoaştem multe din în­tocmirile acestei lumi, aceasta înseamnă că n-avem nevoie; nu putem cunoaşte cu mintea toată făptura.

Dar însuşi Făcătorul cerului şi al pământului şi a toată făptura ne-a dat să-L cunoaştem prin Duhul Sfânt. în Acelaşi Duh Sfânt cunoaştem pe Maica lui Dumnezeu, pe în­geri şi pe sfinţi, şi sufletul nostru arde de iubire pentru ei.

Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaş­te pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe vrăjmaşi până într-atât încât sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii copii.

Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmani­lor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.

Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?”

Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hristos, care are grija de toţi.

Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dum­nezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre tânjirea după Dumnezeu