Arhive lunare: Ianuarie 2013

„Cereţi şi vi se va da”

Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, de aceea s-a zis: „Cereţi şi vi se va da” [Mt 7, 7]. Dacă nu cerem, ne chinuim pe noi înşine şi ne lipsim de harul Duhului Sfânt; fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înţelege voia lui Dumnezeu.

29932

Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrânat în toa­te: în mişcări, în cuvinte, în priviri, în gânduri, în hrană. Şi oricui se înfrânează îi vine în ajutor învăţătura din cuvân­tul lui Dumnezeu, care spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

Cuvioasa Măria Egipteanca a luat de la Sfântul Zosima numai puţină linte cu degetul şi a zis: „îmi e de ajuns aceasta, cu harul lui Dumnezeu”. Trebuie să te obişnuieşti să mănânci cât mai puţin cu putinţă, dar aceasta cu jude­cată, atât cât îţi îngăduie munca ta. Măsura înfrânării tre­buie să fie aceea ca după masă să dorim să ne rugăm.

Domnul ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă pe copiii ei şi ne dă în dar harul Duhului Sfânt, dar noi tre­buie să-l păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire mai mare decât faptul de a-l pierde. Când sufletul pierde ha­rul, el se mâhneşte tare şi se gândeşte: „Trebuie că l-am întristat pe Stăpânul”. În aceste minute de întristare, su­fletul e ca şi cum a căzut din cer pe pământ şi vede toate întristările de pe pământ. Ah! Cum roagă atunci sufletul pe Domnul să-i dea din nou harul Său. Această tânjire du­pă Dumnezeu nu poate fi descrisă. Sufletul care a gustat dulceaţa Duhului Sfânt n-o poate uita; el însetează ziua şi noaptea şi se avântă nesăturat spre Dumnezeu. Cine va descrie dogoarea iubirii sale pentru Dumnezeu pe Care sufletul l-a cunoscut ca Părintele său Ceresc? Sufletul nu va avea nici un minut de răgaz pe pământ, până când Domnul nu-i va da harul Său.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Despre Har

Rugăciunea sfântului Siluan

74351Ce oare gândea, ce oare trăia, ce spunea el lui Dumnezeu în lungile nopți de rugăciune pentru lume?

Chip al unor astfel de rugăciuni pot fi anumite scrieri ale Starețului; ele dau putința unei astfel de mari apropieri către taina sufletului sfântului bărbat ce s-a mutat de la noi.

Cuvintele acestor rugăciuni se rostesc foarte rar, unul după altul. Fiecare cuvânt cuprinde cu putere, adânc, întreagă făptura omului. Întreg omul se adună întru una; se adună întreg până și trupește. Sufletul se schimbă, se strâmtorează, sau, ca să zicem așa, «se tăinuiește», spre a nu tulbura cu «îndrăzneala» sa avântul și încordarea duhului.

Întreaga minte, întreaga inimă, întreg trupul până la oase – totul se adună întru una. Mintea nevăzut gândește lumea; inima nevăzut trăiește suferința lumii, și suferința înlăuntrul ei atinge ultima limită. Inima, mai bine zis întreaga făptură, este cuprinsă de plâns, cufundată adânc în plâns.

Rugăciunile Starețului cuprindeau puține cuvinte, dar ele durau vreme îndelungată.

Adesea rugăciunea curge fără cuvinte. Mintea, într-un anume act de sinteză, gândește totul dintr-o dată. În astfel de stări sufletul se află la hotarul unde în fiecare clipă își poate pierde orice simțire a lumii și a trupului său, unde mintea încetează a mai gândi în concepte diferite; unde duhul omului nevăzut va vedea numai pe Dumnezeu; atunci lumea se dă uitării, se curmă rugăciunea, și doar într-o tăcută uimire petrece în Dumnezeu.

„Când mintea este întreagă în Dumnezeu, atunci lumea este uitată cu desăvârșire”, spunea Starețul.

Când însă, din pricini necunoscute omului, se sfârșește acea petrecere în Dumnezeu, nu mai este rugăciune, dar în suflet pace, dragoste și o adâncă liniște, și în același timp o subțire tristețe că s-a îndepărtat Domnul, căci sufletul ar fi dorit vecinic să petreacă întru Dânsul.

Atunci sufletul își trăiește rămășița vedeniei.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Cum să-L căutăm pe Domnul

Flăcăul îşi caută o mireasă iar fata îşi caută un mire. Aceasta e viaţa pământească, binecuvântată de Dumnezeu.64894

Dar pentru sufletul pe care şi l-a ales Domnul şi căruia i-a dat să guste dulceaţa iubirii lui Dumnezeu, viaţa pă­mântească nu stă pe acelaşi plan cu iubirea lui Dumnezeu, ci el se îngrijeşte numai de Dumnezeu şi nu se alipeşte de nimic pământesc. Şi dacă se apropie de el gânduri pămân­teşti, el nu se desfată în ele, pentru că nu poate iubi cele pământeşti, ci năzuieşte cu toată dorirea sa spre cele ce­reşti.

Bolnavi, L-au căutat pe Hristos Maica Domnului îm­preună cu Iosif când Acesta a rămas la Ierusalim discu­tând în templu cu bătrânii; şi l-au găsit numai după trei zile.

Cât de întristat trebuie să fi fost sufletul Maicii Dom­nului în acele zile! Ea gândea întru sine:

„Unde eşti Fiul meu prea iubit? Unde eşti scumpa mea Lumină? Unde eşti pântecul meu preaiubit?”

Aşa trebuie să caute fiecare suflet pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei, până ce-L va găsi.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre tânjirea după Dumnezeu

Esența activității lui Hristos – dragostea

76124În 1930, pe Athos a murit un bătrân călugăr rus pe nume Siluan. Despre el a fost scrisă o carte în rusă și cred că unii dintre voi ați citit-o. Starețul ne scria destul de des pe când locuiam la Paris. Într-una dintre scrisorile sale (nu mai țin minte dacă a intrat sau nu în carte) el descria următoarea întâmplare: Siluan sta la masă împreună cu alți monahi superiori, cărora le era încredințată supravegherea lucrătorilor laici ai mănăstirii. Unul dintre monahi spune: Ascultă, părinte Siluan, ia spune ce faci tu cu lucrătorii tăi de nu stai nici o clipă la spatele lor, iar ei lucrează neîncetat, pe când ai noștri, supravegheați din scurt, pândesc mereu momentul să lenevească… Siluan răspunde în felul următor: „Nu fac nimic cu ei. Când vin dimineața și-i văd mi se face milă de ei, de acești bieți țărănași ruși, fiecare de nouăsprezece, douăzeci sau douăzeci și unu de ani. Și-au lăsat vetrele, câmpiile și pădurile natale; mai mult ca atât, au lăsat mame, soții, copii nou născuți și au venit pe Athos să muncească, de marea sărăcie ce o aveau acasă, pentru a câștiga, într-un an sau doi, câțiva bănuți cu care se vor întoarce. Mi se face milă de ei și le zic fiecăruia câte un cuvânt, două, pentru a le încălzi puțin sufletul. Dau fiecărui munca pe care o cred că-i stă în puteri, apoi plec la chilie. Iar cât timp ei lucrează, eu mă rog pentru ei…” În continuare, starețul vorbește despre modul în care se roagă. „Mă pun în fața Domnului și încep, pur și simplu, să-i deplâng pe fiecare dintre ei. Spun: Doamne! Uită-te la Nikolai. Are doar douăzeci de ani. Cât de trist îi este acestuia aici la noi, după ce a lăsat pe meleagurile sale, în Rusia nordică, nevasta tânără și pruncul de un an. Cât trebuie să-i fie de frică pentru ei, doar nu puține se pot întâmpla; iar el este analfabet, și nevasta tot analfabetă, și nu vor ști nimic un an întreg unul de celălalt, și nu se știe încă ce-l așteaptă la întoarcere… Astfel îi povestesc lui Dumnezeu despre Nikolai, despre nevasta lui, despre prunc, despre satul natal, despre frică și, pe măsură ce mă rog mai mult, simt prezența lui Dumnezeu. Conștiința aceasta a apropierii de Dumnezeu crește într-atât, încât la un moment dat spală aidoma unui val, totul, și nu pot să-mi mai amintesc nici de Nikolai,  nici de nevasta, copilul sau satul lui, de nimic, ci sunt purtat, ca de un curent, în adâncurile lui Dumnezeu. Și când ajung un anumit punct în aceste adâncuri ale lui Dumnezeu, întâlnesc dragostea Dumnezeiască, iar în ea – și pe Nikolai, și pe nevasta sa, și pe copil, și satul natal, și suferințele sale și de acum dragostea Dumnezeiască mă întoarce pe pământ și mă pune să mă rog. Și iar crește sentimentul apropierii lui Dumnezeu, și iar mă desprind de pământ și mă port spre adâncimile în care întâlnesc aceeași oameni, pentru care Fiul lui Dumnezeu a devenit fiu al omului…”

Aici rugăciunea contemplativă începe de la ceva foarte simplu: de la milă, de la compătimirea unui om concret, nu este o revelație Dumnezeiască referitor la ceva, este doar Nikolai, soția sa – și crește, iată, un asemenea sentiment. Aceasta ni se dă doar prin rugăciune și curăția inimii, prin întreg conținutul vieții creștine.

”Despre credință și îndoială ” – Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, traducere din limba rusă Mihai Costiș, editura Cathisma, București – 2007

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

„Tu vezi, Doamne, că dacă mi-ai da mai mult, aş muri”

Cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv L-a cerce­tat cu harul Lui; şi dacă Domnul l-ar fi întrebat: „Vrei să-ţi dau încă şi mai mult?”, pentru neputinţa trupului sufletul ar fi răspuns: „Tu vezi, Doamne, că dacă mi-ai da mai mult, aş muri”, pentru că omul e mărginit şi nu poate pur­ta plinătatea harului.

74193

Astfel, pe Tabor, ucenicii lui Hristos au căzut cu faţa la pământ de slava Domnului. Şi nimeni nu poate pricepe cum dă Domnul sufletului harul Său.

Bun eşti Tu, Doamne. Mulţumesc milei Tale: Tu ai re­vărsat peste mine Duhul Tău Cel Sfânt şi mi-ai dat să gust iubirea Ta pentru mine, mult greşitul, şi sufletul meu e atras spre Tine, Lumină neapropiată.

Cine ar putea să Te cunoască, dacă Tu însuţi, Cel Mi­lostiv, n-ai binevoi să Te faci cunoscut sufletului? Şi el Te-a văzut şi a cunoscut pe Ziditorul său ca pe un Dumne­zeu bun, şi sufletul meu vrea nesăturat să fie cu Tine tot­deauna, fiindcă Tu, Cel milostiv, ai atras sufletul prin dra­gostea Ta, şi sufletul a cunoscut iubirea Ta.

Tu vezi, Doamne, cât de neputincios şi păcătos e su­fletul omului, dar Tu, Cel milostiv, dai sufletului puterea să Te iubească, şi sufletul se teme să nu piardă smerenia pe care vrăjmaşii încearcă să o ia de la el, fiindcă atunci harul Tău părăseşte sufletul.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Sfințirea omului

Nu toate sufletele sunt la fel de puternice: unele sunt tari ca piatra, altele slabe ca fumul. Asemenea fumului sunt sufletele celor mândri; aşa cum vântul poartă fumul încotro bate el, tot aşa şi pe ele vrăjmaşul le trage unde vrea el, pentru că sau n-au în ele răbdare, sau vrăjmaşul le amăgeşte uşor. Dar sufletele smerite păzesc poruncile Dom­nului şi stau în ele neclintite ca în mare o stâncă de care sesparg valurile. Ele s-au predat voii lui Dumnezeu şi cu mintea lor îl văd pe Dumnezeu şi Domnul le dă harul Du­hului Sfânt.

76299

Cine trăieşte după porunci, acela simte în fiecare ceas şi minut harul în sufletul său. Dar sunt oameni care nu înţeleg venirea lui.

Cine cunoaşte iubirea lui Dumnezeu, acela va spune:

„N-am păzit poruncile. Deşi mă rog ziua şi noaptea şi mă silesc să săvârşesc toată virtutea, n-am împlinit porunca iubirii de Dumnezeu. Doar în rare minute mă ridic la această poruncă a lui Dumnezeu, deşi sufletul meu vrea să rămână tot timpul întru ea”.

Când în minte pătrund gân­duri străine, atunci mintea se gândeşte şi la Dumnezeu şi la lucruri, iar aceasta înseamnă că nu este împlinită po­runca de-a iubi pe Dumnezeu din tot cugetul şi din toată inima [Mt 22, 37]. Dar când mintea e toată în Dumnezeu şi nu în alte gânduri, atunci e împlinită această cea dintâi poruncă, deşi nici atunci întru totul.

Iubirea de Dumnezeu e felurită. Cine se luptă cu gân­durile răutăţii, acela iubeşte pe Dumnezeu în măsura lui. Cine se luptă cu păcatul şi-L roagă pe Dumnezeu să-i dea puterea de a nu păcătui, dar totuşi cade în păcat din prici­na slăbiciunii lui şi se întristează de aceasta şi se căieşte, acela are harul în adâncul sufletului şi minţii lui, dar n-a biruit încă patimile. Iar cine a biruit patimile, acela nu mai are luptă, ci numai o atenţie trează asupra lui însuşi întru toate, ca să nu cadă în păcat; al lui este harul cel mare şi simţit. Dar cine simte harul şi în suflet şi în trup, acela e bărbat desăvârşit, şi dacă păstrează acest har, tru­pul său se va sfinţi şi se va preface în moaşte.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Din categoria Despre Har

„Vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este”

Cel leneş la rugăciune cercetează cu nesaţ tot ce vede pe pământ şi în cer, dar cum este Domnul nu ştie şi nici nu se străduieşte să cunoască, iar când aude învăţătura despre Dumnezeu, el spune:

75634

„Cum e cu putinţă a cunoaşte pe Dumnezeu? Şi tu de unde îl cunoşti?”

Îţi voi spune: „Duhul Sfânt dă mărturie despre Dumne­zeu [1 In 5, 6]. El îl cunoaşte şi ne învaţă şi pe noi”.

„Dar oare Duhul se vede?”

Apostolii L-au văzut pogorând în chip de limbi de foc, dar noi îl simţim în noi. Este mai dulce decât tot ce-i pă­mântesc. Pe El L-au gustat prorocii şi au vorbit norodului, şi norodul le dădea ascultare. Sfinţii Apostoli au primit pe Duhul Sfânt şi au propovăduit oamenilor mântuirea netemându-se de nimic, fiindcă Duhul lui Dumnezeu îi întă­rea. Guvernatorului care-l ameninţa cu răstignirea dacă va mai propovădui, Apostolul Andrei i-a spus:

„Dacă m-aş teme de cruce, n-aş mai propovădui-o.”

Aşa şi toţi ceilalţi apostoli şi apoi mucenicii şi, mai apoi, sfinţii cuvioşi mergeau cu bucurie la chinuri şi sufe­rinţă. Şi toate acestea pentru că Duhul Sfânt e bun şi dulce şi el atrage sufletul să iubească pe Domnul şi din pricina dulceţii Duhului Sfânt sufletul nu se teme de suferinţe.

Mulţi sfinţi mucenici au cunoscut în suferinţe pe Dom­nul şi ajutorul Lui. Mulţi monahi săvârşesc mari nevoinţe şi suferă aspre osteneli pentru Domnul; şi ei au cunoscut pe Domnul şi se tem să nu fie biruiţi în patimile lor şi se roagă pentru întreaga lume şi harul lui Dumnezeu îi înva­ţă să iubească pe vrăjmaşi, pentru că cine nu iubeşte pe vrăjmaşi nu poate să cunoască pe Domnul, Care a murit pe cruce pentru vrăjmaşi, ne-a dat pildă în El însuşi şi ne-a dat porunca de a-i iubi pe vrăjmaşi [Mt 5,44].

Domnul este iubire şi ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii [In 13, 34] şi să-i iubim pe vrăjmaşi; Duhul Sfânt ne învaţă această iubire [1 In 4,12-13].

Sufletul care n-a cunoscut pe Duhul Sfânt nu înţelege cum e cu putinţă a-i iubi pe vrăjmaşi şi nu primeşte aceasta; dar Domnul are milă de toţi şi cine vrea să fie cu Domnul, acela trebuie să-i iubească pe vrăjmaşi.

Cine a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela se face asemenea Domnului, după cum a zis Ioan Teologul: „Vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este” [1 In 3,2] şi vom vedea slava Lui [In 17,24].

Tu zici că mulţi oameni suferă de tot felul de nenoro­ciri şi de la oamenii răi; dar eu te rog: smereşte-te sub mâ­na cea tare a lui Dumnezeu şi atunci harul te va învăţa şi tu însuţi vei voi să suferi pentru iubirea Domnului. Iată ce te învaţă Duhul Sfânt pe Care L-am cunoscut în Biserică.

Dar cine-i ocărăşte pe oamenii răi şi nu se roagă pentru ei, acela nu va cunoaşte niciodată harul lui Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre cunoașterea lui Dumnezeu