Arhive lunare: Noiembrie 2013

Din cuvântarile părintelui Sofronie (II)

77283Stareţul Siluan m-a chemat la el după ce mă cercetase pustnicul, părintele Vladimir. Şi am venit la Stareţ cu multă cucernicie. Eu în gând sărutam pământul pe care păşea acest om, şi poate de aceea niciunul din cuvintele lui nu stârnea în mine împotrivire, ci le primeam cu adâncă recunoştinţă şi cucernicie. […]

Unul dintre cele mai importante aspecte a ceea ce am auzit de la Sf. Siluan este descrirea rugăciunii lui, în care a primit de la Hristos răspunsul: „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui”. Două lucruri m-au impresionat dintru bun început atunci când vorbea despre clipa arătării Domnului. Vedenia a durat o singură clipă, dar în această clipă i s-a descoperit vecinicia. Pentru ce eu am crezut că Hristos cel Preacurat i s-a arătat şi i-a vorbit, şi nu vreun alt duh? – Pentru că el, fiind un ţăran rus cât se poate de simplu şi aproape analfabet, dintr-o dată a primit duhul rugăciunii pentru întregul Adam – lucru pe care nu-l pot cuprinde cei mai renumiţi theologi. Mie mi-a fost limpede că Însuşi Domnul i s-a arătat, pentru că i-a împărtăşit starea Lui Proprie, cea despre care spune Siluan în scrierile sale:

„Domnului îi este milă de toţi…”

Şi de aceea, cred, scrie mai departe:

„Am început să fac aşa cum m-a învăţat Domnul (…), şi mintea mi s-a curăţit (…), şi Duhul dă mărturie de mântuire”.

„Cuvântări duhovniceşti (vol 1)” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2013

Un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

Din cuvântarile părintelui Sofronie

82017Viaţa aceasta eu am numit-o „insuflare de sus”. Cuvântarea noastră pe aceste subiecte coincide cu zilele când pomenim îndeosebi pe părintele nostru  duhovnicesc, pe Sf. Siluan. Dumnezeu i-a dat dintru începutul vieţii sale monastice rugăciunea pentru întreaga lume, pentru întregul Adam – cu adânc plâns: mai mult decât pentru sine însuşi. Şi iarăşi subliniez: am în vedere „starea” duhului nostru, ceea ce este cu putinţă numai prin lucrarea harului lui Dumnezeu, şi în aceasta constă deosebirea ei calitativă de orice filosofie; şi chiar – voiu spune un cuvânt îndrăzneţ – de toată theologia intelectuală.

Dacă o astfel de însuflare se va atinge de inima noastră, iubiţii mei fraţi şi surori, atunci, repet, această însuflare este de nesecătuit, căci ea cuprinde principiul vieţii vecinice; şi chiar dacă alcătuirea noastră trupească se va destrăma, însuflarea aceasta va trăi în noi în chip puternic, cu nesfârşită putere. Atunci va fi greu celei ce se numeşte „grija de multe” să se atingă de noi, oricât am avea de suferit. Bineînţeles că, trăind în obşte, vom avea multe restricţii exterioare, ca „programul” zilei, un oarecare „tipic”, vreo „pravilă” oarecare, şi altele asemenea lor; dar duhul care purcede de la Dumnezeu Tatăl va depăşi toate aceste forme şi pravile. Din punct de vedere exterior suntem nevoiţi să păstrăm toate acestea, căci ele ne întăresc – am în vedere ascultarea şi toate celelalte metode de a forma monahul. Ele ne sunt de neocolit, pentru ca treptat să ne introducă în starea duhovnicească în care se află Însuşi Hristos. Atunci vom vedea că în viaţă nu există nimic banal, meschin, neînsemnat. Fericitul Siluan, în cuvintele lui cât se poate de simple şi mişcătoare, zice despre monah:

„Merge un astfel de om cu picioarele pe pământ, şi munceşte cu mâinile, şi nimenea nu ştie şi nu vede că el, cu duhul, petrece în Dumnezeul cel vecinic.”

Şi dacă lucrul cel mai important este a petrece cu duhul în Dumnezeu, atuncea va fi uşor să păzim toate legile, toate pravilele exterioare, nemaifiind rob nici unei restricţii, oricare ar fi ea.

O, cum aş dori să vă dau să înţelegeţi prin cuvintele mele ceea ce gândesc eu în adâncul sufletului când vorbesc de „însuflare de sus”. Bineînţeles, am în vedere însuflarea de la Duhul Sfânt; dar ea nu depinde numai de Dumnezeu. Voi poate veţi spune: „Ce este acest cuvânt straniu?” Dar sensul lui este următorul: Dumnezeu nu face nimic omului cu sila. El ne descoperă chipul lui Hristos, după care ne lasă slobozi – să urmăm Lui, sau să nu urmăm. Eu am scris în carte: „În Hristos, Logosul cel întrupat al Tatălui, ne este dat să vedem ideea cea mai nainte de veci a lui Dumnezeu pentru om”. Când ne este dat de la Dumnezeu a zări chipul omului precum l-a gândit Dumnezeu, atunci se iveşte în noi setea de a ne asemăna cu Hristos; atunci se face loc lui Dumnezeu în noi. Şi în acest sens spunem noi că revărsarea harului peste noi atârnă nu numai de Dumnezeu, deşi în El Singur este această viaţă, ci în parte şi de dispoziţia noastră – a primi sau a nu primi.

Şi deci, iubiţii mei fraţi şi surori, mai ales cei ce aţi venit de curând, iată ce aş dori să vă trasmit: Deschideţi-vă minţile şi inimile, pentru ca Duhul Sfânt să însemneze chipul lui Hristos în voi, şi atunci toată viaţa voastră monastică va fi ceva cu totul de nedescris în cuvinte omeneşti.

Hristos, şi în Ghethsimani şi pe Golgotha, trăia continuu cu gândul la Tatăl; aşa şi noi vom trăi – noi însă vom trăi mai degrabă cu Hristos, iar nu cu Tatăl. Ei sunt nedespărţiţi, dar cu noi Hristos este încă în „lucrare” – cum să ne mântuiască, iar noi numai prin El vom veni la Tatăl. Pe Duhul Sfânt îl vom recunoaşte pentru că El ne vorbeşte – El vorbeşte aceleaşi ce a grăit Hristos. Iar dacă vorbeşte contrariul, de acum aceasta nu mai este Duhul, Persoana a treia a Sfintei Treimi. Din punct de vedere practic viaţa noastră se clădeşte în chip hristocentric, adică pe primul plan stă înaintea noastră, mai presus de toate, Faţa lui Hristos.

„Cuvântări duhovniceşti (vol 1)” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2013

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

„Doamne, luminează norodul Tău ca toţi să cunoască iubirea Ta”

„Stareţii” [„bătrânii iscusiţi”] buni sunt smeriţi şi la caracter asemenea lui Hristos. Prin viaţa lor ei dau un exemplu viu. Au dobândit pacea şi, asemenea pomului vieţii din rai, au săturat pe mulţi din roadele lor, cu roade ale acestei păci.

82142

Pomul vieţii care este în mijlocul raiului e Hristos. Acum de el se pot apropia toţi şi toată lumea poate să mănânce şi să se sature din el prin Duhul Sfânt.

Când povăţuitori buni nu sunt, trebuie să ne predăm voii lui Dumnezeu întru smerenie şi atunci Domnul ne va înţelepţi prin harul Său, căci e cu neputinţă de spus în cu­vânt cât de mult ne iubeşte Domnul şi mintea nu poate înţelege aceasta; numai prin Duhul Sfânt e cunoscută iu­birea lui Dumnezeu, de minte ea nu este cunoscută.

Unii discută în contradictoriu despre credinţă şi discu­ţiile [controversele] lor sunt fără sfârşit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, şi atunci Domnul ne va lumina fără discuţii şi îndată ne va lumina.

Mulţi au studiat toate credinţele [religiile], dar adevă­rata credinţă nu au cunoscut-o astfel, aşa cum trebuie, dar celui ce se va ruga lui Dumnezeu cu smerenie să-l lumineze, Domnul îi va face cunoscut cât de mult îl iubeşte El pe om.

Oamenii mândri cred că înţeleg totul cu mintea lor, dar Dumnezeu nu le dă aceasta.

Dar noi îl cunoaştem pe Domnul: El ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte, şi de atunci se bucură, se veseleşte şi se odihneşte, şi în aceasta stă viaţa noastră sfântă.

Domnul a zis: ,,Acolo unde sunt Eu, acolo va fi şi slu­jitorul Meu şi va vedea slava Mea” [In 12, 26]. Dar oame­nii nu înţeleg Scriptura; ea este ca pecetluită. Dar când Duhul Sfânt ne învaţă, totul va fi înţeles şi sufletul se va simţi ca în cer, căci acelaşi Duh Sfânt este şi în cer, şi pe pământ, şi în Sfânta Scriptură, şi în sufletele care iubesc pe Dumnezeu. Dar fără Duhul Sfânt oamenii rătăcesc şi, deşi învaţă neîncetat, nu pot să-L cunoască pe Dumnezeu şi n-au cunoscut odihna în El.

Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, acela iubeşte lu­mea întreagă şi niciodată nu murmură pentru soarta lui, căci ştie că o întristare vremelnică pentru Dumnezeu duce la bucuria veşnică.

Sufletul nesmerit, care nu se predă pe sine voii lui Dum­nezeu, nu poate cunoaşte nimic, ci trece numai de la un gând la altul, şi astfel nu se roagă niciodată cu minte cu­rată şi nu slăveşte lucrurile mari ale lui Dumnezeu.

Sufletul care s-a predat cu smerenie voii lui Dumnezeu îl vede nevăzut în fiecare secundă, dar tot acest lucru e cu neputinţă de exprimat pentru sufletul însuşi, şi el nu poate povesti despre aceasta, ci numai prin experienţă cunoaşte milostivirea lui Dumnezeu şi ştie când Domnul este cu el. Sufletul ce s-a predat Lui e ca un copil mic care-şi primeş­te zilnic hrana lui fără să ştie de unde vine această hrană; aşa şi sufletul se simte bine cu Dumnezeu, dar nu poate lămuri cum se întâmplă aceasta.

Doamne, luminează norodul Tău prin Duhul Tău Cel Sfânt ca toţi să cunoască iubirea Ta.

___________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

 

Scrie un comentariu

Din categoria Despre tânjirea după Dumnezeu