Arhive lunare: Decembrie 2011

Începutul vieţii duhovniceşti: lupta cu patimile

Începutul vieţii duhovniceşti este lupta cu patimile. Dacă lupta ar implica numai lepădarea desfătării, ea ar fi uşoară. Mai grea în această luptă se arată a fi a doua etapă, şi anume când patima nesatisfăcută începe a chinui omul cu cele mai felurite boli. În acest caz nevoitorul are trebuinţă de o foarte mare şi îndelungată răbdare, căci urmarea binefăcătoare a stării împotriva patimii nu vine îndegrab.

Este firesc ca omul, în starea sa de acum, să-şi petreacă întreaga viaţă în luptă, dar există şi două stări extreme în care se observă absenţa acesteia. Cel nepătimaş nu are a se lupta, în sensul că îndulcirea pe care i-o arată patima nicum nu-l ademeneşte, şi totul se reduce la un gând <<gol>>. Şi cel ce este supus năvalei gândurilor, dar nu şi puterii lor ademenitoare, poate fi numit nepătimaş. Iar semnul deplinei înrobiri este de asemenea lipsa luptei; dar, în acest caz, pricina este faptul că la toate nivelele desfăşurării gândului pătimaş omul nu numai că nu se împotriveşte, ci el însuşi merge în întâmpinarea lui, trăieşte prin el.

În condiţiile fiinţării pământeşti a trupului, omul are şi patimi nepăcătoase, adică suferinţe sau nevoi fără împlinirea cărora prelungirea vieţii este cu neputinţă – de pildă hrana, somnul ş.a.m.d. Pentru răstimpuri de scurtă durată nevoitorul trece cu vederea aceste nevoi, iar dacă glasul lor începe să ameninţe cu boli, atunci în anumite împrejurări nevoitorul, în hotărârea sa de a nu li se supune, merge până la moarte; dar este de însemnat că în astfel de cazuri moartea de obicei nu vine, ba chiar mai mult, omul este păzit de Dumnezeu într-o măsură şi mai mare. Această hotărâre bărbătească este de trebuinţă, altminteri nu se poate dobândi slobozenia de gânduri chiar şi pentru o scurtă vreme.

Mintea ce se afundă în inima adâncă, în însuşi actul acestei afundări prin rugăciune se despoaie de tot chipul, nu numai văzut, ci şi gândit, şi în starea acestei curăţii se învredniceşte a sta înaintea lui Dumnezeu; iar ceea ce purcede din  acest adânc de dincolo de chipuri, chiar dacă mai tarziu se şi toarnă sub formă de gând sau îmbracă vreun oarecare chip, nu mai este patimă, ci adevărata viaţă în Dumnezeu.

În această stare se vădeşte că sufletul firesc tânjeşte către Dumnezeu, şi Îi este asemenea, şi este nepătimaş prin firea sa.

Prin schimbarea stărilor – când părtăşie cu harul, când ridicarea lui – omul se convinge neîndoielnic că <<viaţă în sine nu are>>; că viaţa sa este în Dumnezeu; că în afara Lui – moartea. Când sufletul se învredniceşte de cercetarea Luminii Dumnezeieşti, trăieşte aievea viaţa cea vecinică, adică pe Dumnezeu; iar unde este Dumnezeu, acolo se află şi o slobozenie de negrăit prin cuvânt, căci atunci omul se află în afara morţii şi a fricii.

În această stare omul se cunoaşte pe sine, şi cunoscându-se, cunoaşte omul îndeobşte, în vârtutea stării de-o-fiiere a întregului neam omenesc.

În adâncul său, acolo unde se descoperă adevărata asemănare cu Dumnezeu a firii omeneşti, acolo unde iese la lumină măreaţa sa chemare, nevoitorul vede ceea ce rămâne desăvârşit necunoscut celui ce nu s-a adâncit în inima sa.

În stihurile înmormântării Cuviosul Ioan Damaschin spune:

<<Plâng şi mă tânguiesc când cuget la moarte, şi văz în mormânturi zăcând cea dupre chipul lui Dumnezeu plăzmuită a noastră frumseţe, fără chip şi fără de slavă…>>.

Astfel plânge şi se tânguieşte tot cel ce a cunoscut în Dumnezeu cea întâi-zidită frumuseţe a omului, când, întorcându-se de la negrăitul ospăţ duhovnicesc din cămara cea adâncă a inimii,  vede împărăţind în lume starea morţii fără de chip şi fără de slavă.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

La temeiul liniştirii stă porunca lui Hristos: să iubeşti pe Dumnezeu din toată mintea şi din toată inima

Unii dintre Sfinţii Părinţi, în scrierile lor ascetice, osebesc între două chipuri ale vieţii duhovniceşti, cea lucrătoare şi cea contemplativă, numind pe prima dintre ele calea păzirii poruncilor.

Stareţul Siluan gândea puţin altfel: şi el împărţea viaţa în lucrătoare şi contemplativă, dar şi pe una şi pe alta deopotrivă le socotea ca pază a proruncilor. Temeiul de început al nevoinţei liniştirii minţii îl vedea în cuvintele celei dintâi porunci: Să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din toată gândirea, din tot sufletul. El scrie:

<<Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu va zice: Nu am păzit poruncile. Măcar că mă rog zi şi noapte, şi toată bună-săvârşirea încerc a făptui, ci porunca pentru dragostea lui Dumnezeu nu am plinit. Doar în rare clipe ajung la porunca lui Dumnezeu, dară sufletul ar dori în toată vremea să petreacă în ea. Când în minte se adaugă gânduri stăine, atunci mintea cugetă şi pe Dumnezeu, şi acel lucru; cu alte cuvinte, porunca: Să iubeşti din toată mintea şi din toată inima – nu este deplin împlinită; dar când mintea deplin este în Dumnezeu, şi nu sunt şi alte gânduri, atunci se împlineşte cea dintâi poruncă>>.

În experienţa nevoinţei rugăciunii curate mintea, despuindu-se de tot chipul şi conceptul, se învredniceşte, după adâncă pocăinţă şi mult plâns, de adevărata vedere a lui Dumnezeu.

Liniştirea minţii [Isihasmul] totdeauna a întâlnit mulţi potrivnici, mai cu seamă în Apus; aceştia, neavând experienţa cuvenită, în înţelegerea lor abstractă a acestui chip al rugăciunii credeau că este vorba de căutarea unui procedeu mecanic care să ducă la contemplarea Dumnezeiască. Dar, fireşte, nu este aşa.

Dumnezeu, absolut liber fiind, nu poate fi supus nici unei lucrări mecanice, şi în nici un caz vreunei constrângeri. Liniştirea minţii este însoţită de o mare lepădare de sine şi este o mare nevoinţă dintre cele mai grele. Libera dorinţă a omului de a-şi asuma această mare suferinţă pentru o mai bună pază a poruncilor lui Dumnezeu atrage dumnezeiescul har, dacă nevoinţa se săvârşeşte în duhul smereniei.

Omul mândru, orice mijlocire ar folosi, nu ajunge la adevărata părtăşie cu Dumnezeu. Mintea, prin singură dorinţa omului, nu se împreunează cu inima adâncă, dar şi dacă pătrunde cumva în inimă, se va vedea acolo numai pe sine, propria-i zidită frumuseţe – măreaţă, căci zidită după chipul lui Dumnezeu; dar pe Dumnezeul adevărat nu-l va vedea.

Iată de ce Fericitul Siluan, luptându-se pentru a se smeri, aleargă la acea armă de foc pe care i-o dăduse Domnul:

<<Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui>>.

Acest om, neşlefuit din punct de vedere intelectual, <<simpluţ>> şi <<incult>>, adevărat s-a învrednicit de curata contemplare Dumnezeiască a minţii, drept care cu adevărat şi pe bună dreptate spunea: <<Dacă te rogi curat, eşti de-Dumnezeu-cuvântător>>. Şi iarăşi: <<Credincioşii sunt mulţi pe pământ, dar din aceia care să cunoască pe Dumnezeu, foarte puţini>>.

Prin cunoaştere el înţelegea nu speculaţii gnostice theologice, ci experienţa viei părtăşii, experienţa împărtăşirii Dumnezeieştii Lumini.

Cunoaşterea este – împreună-fiinţare.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre liniştirea minţii

Străvedere şi chipurile ei

În cursul îndelungatei luptei lăuntrice nevoitorul întâmpină, trei chipuri ale străvederii: prima – în vârtutea unei intuiţii, firească unor oameni, dar subţiată prin viaţa postnicească; a doua – prin lucrare drăcească; iar a treia – prin darul harului.

Cel dintâi chip poate fi de folos omului înclinat spre cucernicie şi smerit, şi poate fi bine întrebuinţat, căci ajută la o mai îndeaproape pază a poruncilor lui Hristos în privinţa aproapelui. Pe cel mândru şi pătimaş îl va vătăma, căci îi înmulţeşte prilejurile patimilor şi-i înlesneşte putinţa de a le împlini.

Al doilea chip este deosebit de primejdios pentru cei ce-l primesc, căci mai curând sau mai târziu va duce la o bolnăvicoasă naruire a tuturor puterilor sufleteşti şi duhovniceşti ale omului, shimonosindu-i până şi înfăţişarea.

Al treilea chip se însoţeşte de cea mai mare răspundere, şi este izvorul multor suferinţe duhovniceşti pentru cel ce îl poartă. Celui mândru el nici nu i se dă.

Toate trei chipurile străvederii pricinuiesc suferinţe. La cel dintâi, adică al intuiţiei fireşti, suferinţele sunt urmarea subţirimii mai deosebite a sistemului neuropsihic. La cel de-al doilea, ele apar în vârtutea caracteristicii cu totul pierzătoare, dezbinătoare, a lucrării diavoleşti, lucru ce adesea nu se vădeşte decât după scurgerea unui răstimp îndelungat. Acestei străvederi, chiar de-şi arată uneori putinţa de a <<citi>> un gând străin, omul adânc, lăuntric, îi rămâne totuşi de neajuns. Ea se arată a fi ceva mai de încredere în legătura cu evenimentele de un caracter exterior. Celui ce o primeşte îi dă prilej a se îndulci de slava deşartă.

Adevărata străvedere duhovnicească este darul harului. Cu această străvedere se deschid adâncurile sufletului omenesc, adesea tăinuite de la însuşi omul. Ea nu are nici urma de caracter psihopatologic şi pricinuieşte suferinţă celui ce o poartă numai întrucât, fiind un dar al lui Dumnezeu, este plină de dragoste şi îi este dat a vedea cu precădere latura <<fără de chip şi fără de slavă>> a omului. Este suferinţa iubirii. Cel ce poartă acest dar niciodată nu doreşte a-l păstra; înălţarea şi slava deşartă îi sunt străine.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre străvedere

Celui ce cere Domnul îi dă toate

Acum sunt puţini „stareţi” [„bătrâni iscusiţi”] care să cunoască iubirea Domnului pentru noi şi să cunoască lup­ta cu vrăjmaşii şi că, pentru a-i birui, e nevoie de smerenia lui Hristos.

Domnul iubeşte atât de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar până când sufletul se învaţă să păstreze harul, se chinuie mult.

În primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gân­deam: „Domnul mi-a iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie să gândim aşa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viaţa tre­buie să ne aducem aminte de ele şi să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]. N-am făcut aşa şi am încetat zdrobirea şi mult am fost hărţuit de demoni. Eram nedu­merit de ce se făcea cu mine şi-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea Lui. Cum de-mi vin gân­duri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine şi m-a învăţat El însuşi cum trebuie să mă smeresc: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui” şi prin aceasta vrăjmaşii sunt biruiţi. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, gândurile rele câştigă din nou putere.

Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine să lupte curajos cu demonii. Cunoaşte că tu însuţi eşti vinovat: ai căzut în mândrie şi slavă deşartă, şi Domnul îţi dă să cunoşti cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt şi ce înseamnă să fi în luptă cu demonii. Astfel sufletul în­vaţă prin experienţă vătămările mândriei şi fuge de slava deşartă, de laudele oamenilor şi de gânduri. Atunci sufle­tul începe să se vindece şi să înveţe să păstreze harul. Cum să înţelegem dacă sufletul e sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav se mândreşte, dar sufletul sănătos iubeşte smere­nia, aşa cum l-a învăţat Duhul Sfânt, şi dacă nu o cunoaşte încă, se socoteşte pe sine mai rău decât toţi.

Chiar dacă Domnul l-ar înălţa la cer în fiecare zi şi i-ar arăta toată slava cerească în care se află El, şi iubirea serafimilor, a heruvimilor şi a tuturor sfinţilor, chiar şi atunci, învăţat de experienţă, sufletul smerit va spune: „Tu, Doamne, îmi arăţi slava Ta pentru că iubeşti zidirea Ta; mie însă dă-mi mai degrabă plâns şi puterea de a-Ţi mulţumi. Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul Duhului Sfânt pe care ţi-l dă Domnul după mila Sa.

Domnului i s-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să plâng toată viaţa. Aceasta este ca­lea Domnului. Şi iată, acum scriu din milă faţă de oame­nii care, asemenea mie, sunt mândri şi din această pricină se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.

Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem răi şi astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu pentru că am merita aceasta, ci pen­tru că El este milostiv şi ne iubeşte.

Scriu aceasta pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul.

Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica si Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

4 comentarii

Din categoria Despre smerenie

Prin rugăciune se ajunge la Dum­nezeu

Unii zic că de la rugăciune vine înşelarea. E o greşeală însă. Înşelarea vine de la rânduiala-de-sine [idioritmie], iar nu de la rugăciune. Toţi sfinţii s-au rugat mult şi în­deamnă şi pe alţii la rugăciune. Rugăciunea este cel mai bun lucru pentru suflet. Prin rugăciune se ajunge la Dum­nezeu; prin rugăciune dobândim smerenie, răbdare şi tot lucrul bun. Cine vorbeşte împotriva rugăciunii, acela n-a gustat în chip vădit niciodată ca să vadă cât de bun este Domnul şi cât de mult ne iubeşte. De la Dumnezeu nu vi­ne ceva rău. Toţi Sfinţii s-au rugat neîncetat; ei nu ră­mâneau nici o secundă fără rugăciune.

Sufletul care a pierdut smerenia, pierde o dată cu harul şi iubirea faţă de Dumnezeu, şi atunci rugăciunea fierbinte se stinge; dar când sufletul are odihnă dinspre patimi şi-şi agoniseşte smerenie, atunci Domnul îi dă harul Său şi el se roagă pentru vrăjmaşi ca pentru sine însuşi şi se roagă cu lacrimi fierbinţi pentru întreaga lume.

Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica si Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Adormirea Stareţului Siluan

Joi, 2/15 Septemvrie 1938, dimineaţa către ora cinci (după ora Athosului, unsprezece), m-am dus la Stareţ în magazie şi l-am aflat, ca întotdeauna, liniştit; vorbea cu glasul lui obişnuit, scăzut. Din afară nu am observat la el nici o schimbare; se îndeletnicea cu munca sa obişnuită.

După masa de dimineaţă, către ora zece, m-am dus la el în chilie. Şedea pe scaun, lângă măsuţă. Văzându-l schimbat, l-am întrebat:

–          Stareţ, ce aveţi?

–          Nu mi-e bine.

–          Ce aveţi?

–          Nu ştiu.

Ridicându-se de pe scaun, s-a lăsat greoi pe pat, rezemându-se cu spatele de perete, sprijinindu-şi trupul cu mâna dreaptă în poziţia jumătate culcat; îndreptându-şi încet grumazul, şi-a ridicat capul: pe faţa sa era întruchipată suferinţa.

L-am întrebat:

–          Stareţ, vreţi să muriţi?

–          Eu încă nu m-am smerit, a răspuns el.

Puţin câte puţin şi-a ridicat picioarele pe pat, iar capul şi l-a lăsat pe pernă; şi aşa, îmbrăcat, zăcea. După ceva tăcere, am zis:

–          Stareţ, poate mai bine v-ar fi în bolniţă.

–          N-aş vrea să merg la bolniţă, că acolo este lume, şi apoi iarăşi mă vor pune, ca data trecută, sub ceas, şi ticăitul lui stinghereşte rugăciunea.

–          Dar aci nu puteţi rămâne bolnav; cine vă va putea sluji?… Şi acolo, totuşi, este mai uşor.

–          Dacă mi-ar da odaie separată, aş merge la bolniţă.

Spunându-i că <<mă duc să vorbesc cu doctorul>>, m-am dus la Părintele Thoma, monahul ce răspundea de bolniţă, căruia i se spunea <<doctor>>. Părintele Thoma nu avusese în lume vreo formare medicală, dar lucrând toată viaţa în bolniţele Mănăstirii, dobândise o experienţă bogată şi chiar unele cunoştinţe teoretice. Era un om înzestrat cu o pătrunzătoare intuiţie medicală şi era foarte folositor Mănăstirii, deoarece la Athos nu sunt adevărate spitale şi doctori.

Bolniţa Mănăstirii Sfântului Panteleimon ocupa două caturi, astfel că este împărţită în două saloane: cel de sus şi cel de jos. Încăperea salonului de jos era o sală mare împărţită în două printr-un perete. În cea de-a doua jumătate, cea din spate, cu ferestrele ce dau înspre mare, cele două unghere sunt despărţite de încăperea principală prin pereţi subţiri, formând două cămărui; pe cea din dreapta doctorul, cu drag, a păstrat-o pentru Stareţ.

Întorcându-mă la dânsul i-am spus că doctorul îi va da o odaie în salonul de jos. Stareţul s-a învoit să se ducă, dar de acum era atât de bolnav, că nu a putut merge singur şi a trebuit să-l sprijin. Cu durere, l-am dus la bolniţă.

Bolniţa Mănăstirii nu dispunea de nici un mijloc tehnic spre a pune un diagnostic. Nimeni nu s-a putut lămuri ce avea Stareţul; starea sănătăţii sale se înrăutăţea repede. Ca toţi cei grav bolnavi, se împărtăşea zilnic, după obiceiul Mănăstirii. Luni, 6/19, i s-a săvârşit Sfântul Maslu.

Îl cercetam adesea, dar nu îndrăzneam să-l tulbur cu vreo convorbire, ci şedeam afară, lângă uşa întredeschisă, căci cămăruia era foarte strâmtă. În vremea vieţii sale mi s-a dat adesea putinţa de a-i vedea viaţa, a auzi de la el multe din cele ce dezvăluiau înfăţişarea căii sale lăuntrice; mi-a fost cu putinţă, într-o măsură, să-i urmăresc apropierea către marea taină a morţii, însă clipa însăşi a morţii mi-a rămas ascunsă.

Ultimele zile ale vieţii sale, de la începutul bolii până la moarte, Stareţul a tăcut. Când încă trăia, îmi povestise cum un schimonah, pregătindu-se în bolniţă spre a muri, îşi petrecuse toată vremea cu ochii închişi, pentru a nu tulbura pomenirea lui Dumnezeu cu vreun chip din afară. Acel shimonah, când venea la el prietenul şi împreună-nevoitorul său apropiat pe care îl iubea, vorbea cu el foarte pe scurt, fără să-şi deschidă ochii, recunoascându-şi prietenul doar după glas. Amintindu-mi de aceasta, nu tulburam liniştea Stareţului cu nici o întrebare, fără numai foarte rar.

O săptămână mai târziu starea sa devenise îngrijorătoare.

Vineri, 10/23 Septevrie, seara, nu mult înaintea asfinţitului, a venit la el duhovnicul, Ieromonahul Sergie, pentru a-i citi canonul umilincios al Maicii Domnului la ieşirea sufletului. Ajungând la patul bolnavului, duhovnicul a spus:

–          Blagosloviţi, Părinte Siluan.

Stareţul şi-a deschis ochii şi gingaş s-a uitat la noi. Faţa îi era bolnăvicios de palidă, însă liniştită. Văzându-l pe Stareţ tăcut, duhovnicul a întrebat:

–          Cum e, Părinte Siluan, ne recunoaşteţi?

–          Vă recunosc, a răspuns el cu glas slab, dar limpede.

–          Şi cum vă simţiţi?

–          Bine, mi-e bine.

Era oare acest răspuns dorinţa nevoitorului de a-şi ascunde suferinţele şi a nu se plânge de boală, sau cu adevărat Stareţul se simţea atât de bine duhovniceşte, încât nici nu-şi mai simţea boala, şi nu-i tulbura pacea sufletului – nu ştiu.

–          Am venit să ne rugăm împreună şi să citim canonul Maicii Domnului… Voiţi?, a zis duhovnicul.

–          Da, voiesc… mulţumesc… mult doresc.

Duhovnicul a început a citi canonul. Stareţul, palid, şedea culcat pe spate liniştit, nemişcat, cu ochii închişi; mâna dreaptă îi era pe piept, stânga pe lângă trup. Fără să-i schimb poziţia mâinii stângi, grijuliu, i-am găsit pulsul; era foarte neregulat: când foarte slab, abia simţit, când ceva mai tare, dar în ambele cazuri atât de aritmic, încât într-o jumătate de minut s-a schimbat de mai multe ori.

S-a sfârşit citirea canonului. Stareţul din nou a deschis ochii, ne-a mulţămit încetişor, iar noi ne-am luat rămas bun, zicând: <<Pe mâine dimineaţă>>.

La miezul nopţii a intrat în cămăruie infirmierul, Părintele Nicolai. Stareţul îl întreabă:

–          Se citeşte Utrenia?

–          Da, răspunse infirmierul, şi adăugă: E nevoie de ceva?

–          Mulţumesc, de nimic.

Întrebarea liniştită a Stareţului, ca şi răspunsul său către infirmierul care îi oferise ajutorul, şi faptul că auzea slujba, care oricum de-abia se desluşea în colţişorul său, toate acestea arată că era deplin conştient şi stăpân pe sine. După sfârşitul Utreniei, adică la un ceas şi jumătate după scurta convorbire, Părintele Nicolai din nou a aruncat o privire asupra Stareţului şi a fost foarte uimit să vadă că deja se săvârşise. Nimeni nu i-a simţit sfârşitul; nici măcar cei ce zăceau aproape de el. Aşa de lin s-a dus la Dumnezeu.

După tipicul Bisericii, nu se cade a dezgoli trupul monahului, şi de aceea nu se face deplina spălare, ci doar cu un burete umed se face semnul crucii pe frunte, pe piept, pe mâini, pe picioare şi pe genunchi. Îmbrăcat în toate cele monahiceşti, în dulama cu schima pe deasupra, trupul şi capul celui adormit se înfăşoară şi se coase în rasă, se pune pe o năsălie anume, se cântă scurta rânduială după ieşirea sufletului şi este dus în biserică, acoperit cu un val negru brodat cu o cruce roşu închis, asemenea crucii de pe schimă.

Utrenia în bolniţă se slujeşte ceva mai repede decât în biserica mare, şi deci înaintea liturghiei rămăsese câtăva vreme în care au putut fi săvârşite toate acele puţine pregătiri ale trupului monahului spre a-l duce în biserică. Trupul Stareţului a fost pus în năsălie în biserica bolniţei pentru liturghia celor adormiţi, dupa săvârşirea căreia monahii îi citeau pe rând Psaltirea.

Dupa obiceiul Mănăstirii, Stareţul, ca unul ce trăise mulţi ani în obşte şi avusese ascultări de mare răspundere, a fost prohodit <<în sobor>>. După Vecernie trupul său a fost dus din biserica bolniţei în biserica mare a Mănăstirii, închinată Sfântului Mare Mucenic Panteleimon, unde rânduiala prohodirii s-a săvârşit de soborul Ieromonahilor. De obicei întâi-stătătorul este Igumenul, dar deoarece bătrânul Igumen, Arhimandritul Misail, în acea vreme nu mai putea ieşi din chilia sa, suferind de hemiplegie, a fost înlocuit de locţiitorul său, Ieromonahul Iustin. După săvârşirea rânduielii prohodirii monahilor trupul Stareţului a fost purtat la cimitirul aflat în afara porţilor Mănăstirii, şi, cusut în rasă, fără coştiug, a fost pus în mormânt, cântându-se rânduiala de încheiere şi <<vecinica pomenire>>.

Săvârşitu-s’a Fericitul Stareţ, Schimonahul Siluan, în al doilea ceas al nopţii spre 11/24 Septemvrie 1938, a fost îngropat în aceeaşi zi, seara la ora patru.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Sfinți

Voia lui Dumnezeu (II)

Omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi chemat la plinătatea nemijlocitei împărtăşiri cu El – şi iată pricina pentru care toţi oamenii fără osebire sunt datori să înainteze pe această cale; însă în experienţa vieţii ea se dovedeşte a fi de departe <<nu pentru toţi>>. Aceasta pentru că cei mai mulţi aud în inima lor glasul lui Dumnezeu, nu îl înţeleg, şi urmează glasul patimilor care trăiesc în suflet şi care înăbuşă cu zarva lor blândul glas al lui Dumnezeu.

În Biserică există o ieşire din această jalnică stare, există o altă cale, şi anume, a întreba duhovnicul, şi a-i face ascultare. Însuşi Stareţul iubea această cale, îndruma către ea şi a scris despre ea. Smerita cale a ascultării o socotea dintre toate cea mai sigură. Credea cu tărie că, pentru credinţa celui ce întreabă, răspunsul duhovnicului va fi întotdeauna bun, folositor, plăcut lui Dumnezeu. Credinţa sa în puterea tainei Bisericii şi în harul preoţiei s-a întărit mai ales după ce a văzut la Vechiul Russikon, în timpul Marelui Post, la Vecernie, pe bătrânul Avraamie, duhovnicul, preschimbat <<după chipul lui Hristos>>, <<strălucind negrăit>>.

Plin de credinţa harului, trăia aievea tainele Bisericii; însă, amintesc, el socotea că şi <<omeneşte>>, adică în plan psihologic, nu este greu a vedea în ce fel precumpăneşte ascultarea către părintele duhovnicesc. Spunea că duhovnicul, săvârşindu-şi slujirea, răspunde la întrebare fiind în acea clipă slobod de lucrarea patimii sub înrâurirea căreia se află cel ce întreabă: în vârtutea acestui fapt se vede mai limpede lucrurile, şi mai lesne este atins de lucrarea harului lui Dumnezeu.

Răspunsul duhovnicului, în cele mai multe cazuri, va purta pecetea unei oarecari nedesăvârşiri; aceasta însă nu pentru că duhovnicul ar fi lipsit de harul cunoaşterii, ci fiindcă desăvârşita lucrare depăşeşte puterile celui ce întreabă şi nu îi este pe măsură. În ciuda nedesăvârşirii sfatului duhovnicului, odată primit cu credinţă şi împlinit în faptă, va duce totdeauna la o creştere în bine. Însă această cale se deformează de obicei atunci când cel ce întreabă, văzând înaintea sa doar <<un om>>, se clatină în credinţă şi, ca urmare, nu primeşte întâiul cuvânt al duhovnicului, punându-i împotrivă propriile păreri şi îndoieli.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre ascultare