Arhive lunare: Ianuarie 2015

„Doamne, dă-mi lacrimi ca sufletul meu să plângă din iubire pentru fratele ziua şi noaptea!”

Sufletul căruia îi place să osândească pe oameni sau care e neascultător sau neînfrânat sau care a lăsat pocăin­ţa, nu poate să scape de cursele demonilor şi să se elibere­ze de gândurile rele; dar dacă plânge pentru păcatele sale şi iubeşte pe fratele, Domnul îi va da lacrimi pentru în­treaga lume.

„Doamne, dă-mi lacrimi ca sufletul meu să plângă din iubire pentru fratele ziua şi noaptea!”

Şi, iată, Domnul ascultă rugăciunea şi dă sufletului la­crimi mari.

Domnul ne iubeşte atunci când în rugăciune vărsăm la­crimi din iubire şi ne ascultă cu milostivire.

Mergeam într-o zi de-a lungul unui câmp, ducându-mă de la tabăra Ustijorsk, unde staţiona batalionul nos­tru de geniu, spre satul Kolpino, ca să pun la poştă nişte bani pe care voiam să-i trimit la Sfântul Munte; dar pe drum s-a repezit drept spre mine un câine turbat şi, când a ajuns aproape de mine, am spus numai: „Doamne, miluieşte!”, şi la aceste cuvinte o putere nevăzută a împins câinele deoparte, ca şi cum s-ar fi izbit de ceva şi, ocolindu-mă, s-a îndreptat spre Kolpino. Acolo a muşcat pe mulţi şi a pricinuit mult rău la oameni şi la oi.

Din această întâmplare am înţeles cât de aproape este Domnul de omul păcătos şi cât de repede ascultă rugăciu­nea lui.

Intr-o zi, fără vreo nevoie anume am omorât o muscă şi ea, nenorocita, se ţâra în chinuri pe pământ; trei zile du­pă aceea am plâns pentru cruzimea mea faţă de o făptură a Domnului, şi din acea clipă îmi aduc aminte pururea de această întâmplare.

La mine în magazie, pe balconul depozitului, erau nişte lilieci, şi într-o zi am vărsat peste ei apă clocotită, şi iarăşi am vărsat multe lacrimi pentru aceasta, şi de atunci n-am mai făcut rău nici unei făpturi.

Intr-o zi, mergând de la mănăstire spre Vechiul Russikon, am văzut pe cărare un şarpe tăiat în bucăţi şi fiecare din ele se zbătea încă în convulsii, şi am fost cuprins de milă pentru întreaga zidire, pentru fiecare făptură care suferă şi am suspinat mult înaintea lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu învaţă sufletul să iubească tot ce-i viu, aşa încât el nu vrea să mai vatăme nici măcar o frunză verde dintr-un pom şi nu mai vrea să strivească nici o floare a câmpului. Astfel, Duhul lui Dumnezeu ne învaţă iubirea pentru toate şi atunci sufletul sufera împreună cu fiece fiinţă, iubeşte chiar şi pe vrăjmaşi şi plânge chiar şi pentru demoni, pentru că au căzut din bine.

De aceea, Domnul ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi şi Duhul lui Dumnezeu ne dă puterea de a-i iubi. Şi dacă suntem neputincioşi şi nu este în noi iubire, să rugăm fierbinte pe Domnul, pe Preacurata Lui Maică şi pe toţi sfin­ţii şi întru toate ne va ajuta Domnul, Care ne iubeşte atât de mult; şi când atinge El sufletul şi trupul, totul în noi se schimbă şi este mare bucurie în suflet, fiindcă îl cunoaşte pe Făcătorul Său şi milostivirea Lui cea neînţeleasă.

______________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”

Este cu neputinţă să ne păstrăm pacea sufletească da­că nu veghem asupra minţii noastre, adică dacă nu vom depărta gândurile care nu-I plac lui Dumnezeu şi nu le vom87967 păzi, dimpotrivă, pe cele plăcute lui Dumnezeu. Tre­buie să priveşti cu mintea în inimă, ce anume se lucrează acolo: lucruri de pace sau nu. Dacă nu, atunci vezi cu ce anume ai păcătuit. Pentru pacea sufletească trebuie să fii înfrânat, pentru că pacea se pierde şi din pricina trupului nostru. Nu trebuie să fii curios; nu trebuie să citeşti nici gazete, nici cărţi lumeşti, care pustiesc sufletul şi-i aduc urât şi tulburare. Nu osândi pe alţii, fiindcă adeseori se întâmplă că, fără să-1 cunoaştem pe om, îl vorbim de rău, dar el prin mintea lui e asemenea unui înger. Nu te sili să cunoşti treburi străine, ci numai pe cele ale tale; nu te în­griji decât de ceea ce ţi s-a poruncit de „bătrâni” şi atunci, pentru ascultarea ta, Domnul te va ajuta cu harul Său, şi vei vedea în sufletul tău roadele ascultării: pacea şi rugă­ciunea neîncetată.

In viaţa de obşte harul lui Dumnezeu se pierde înainte de toate pentru că n-am învăţat să iubim pe fratele nostru după porunca Domnului [1 In 4, 21]. Dacă fratele tău te întristează şi în clipa aceea primeşti un gând de mânie împotriva lui sau dacă-l osândeşti ori îl urăşti, vei simţi că harul te-a părăsit şi că pacea a pierit. Pentru pacea sufle­tească trebuie ca sufletul să se obişnuiască să iubească pe acela care l-a întristat şi să se roage de îndată pentru el. Sufletul nu poate avea pace, dacă nu va cere cu toată pute­rea de la Domnul darul de a iubi pe toţi oamenii. Domnul a zis: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” [Mt 5, 44], şi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi, nu va fi pace în suflet. Este neapă­rată nevoie să dobândim ascultare, smerenie şi iubire, alt­fel toate marile noastre nevoinţe şi privegheri vor fi doar spre pierzanie. Un „bătrân” a avut următoarea vedenie: un om căra apă într-un vas al cărui fund era spart; omul îşi dădea multă osteneală, dar toată apa se scurgea şi vasul rămânea gol. Aşa şi noi, trăim în nevoinţă [asceză], dar pierdem o singură virtute, şi pentru ea sufletul stă gol.

Fraţilor, nevoitori [asceţi] ai lui Hristos, să nu slăbim în nevoinţă [asceză] şi în rugăciune, ci să ne păstrăm râv­na toată viaţa. Am cunoscut mulţi monahi care au venit în mănăstire cu sufletul aprins şi mai apoi şi-au pierdut râv­na de la început; dar cunosc şi unii care şi-au păstrat-o până la sfârşit.

Pentru a-ţi păstra râvna, trebuie să-ţi aduci aminte neîn­cetat de Domnul şi să cugeti:

„Sfârşitul meu e aproape şi acum trebuie să mă înfăţişez înaintea Judecăţii lui Dum­nezeu”.

Şi dacă sufletul va fi neîncetat gata să moară, el nu se va mai teme de moarte, ci în smerita rugăciune va veni pocăinţa, iar de la duhul de pocăinţă mintea ta se va curaţi şi nu se va mai lăsa înşelată de lume şi vei iubi pe toţi oa­menii şi vei vărsa lacrimi pentru ei. Dar când le vei dobân­di pe acestea, să ştii că sunt un dar al milei lui Dumnezeu; prin sine însuşi omul nu e nimic decât pământ păcătos.

Am văzut oameni buni când au venit în mănăstire, dar care mai apoi s-au stricat; am văzut şi alţii care au venit răi, mai apoi însă s-au făcut smeriţi şi blânzi, că e o bucurie pentru suflet să se uite la ei. Cunosc un monah care, când era tânăr, înconjura roată satul ca să nu cadă în ispi­tă, dar care, nu de mult, a rămas două ceasuri privind cu poftă mulţimea pasagerilor de pe un vapor şi mi-a spus el însuşi că iubea lumea. Astfel, sufletul monahului se poate schimba şi întoarce spre lume. Şi totuşi, el venise în mă­năstire la şaptesprezece ani şi trăise aici treizeci şi cinci de ani. Din aceasta se vede cât de mult trebuie să ne temem să nu se stingă în noi acel foc care ne-a împins să ne lepă­dăm de lume şi să iubim pe Domnul.

Mulţi monahi cunosc harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este atât de dulce şi iubit sufletului, că la vederea unei fete frumoase omul rămâne fără să fie luptat de poftă; dar cine n-are numai har în suflet, acela se teme de păcat, pentru că simte că păcatul este viu în el şi patimile îl atrag.

__________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre monahi