Arhive lunare: Iulie 2012

„Încă nu m-am smerit”

Fericitul Stareţ deosebea două feluri de smerenie: cea ascetică şi cea Dumnezeiască. Nu mult înaintea sfârşitului său, la întrebarea mea, „Stareţ, vreţi să muriţi?” – el a răspuns: „Încă nu m-am smerit.” Nu am nici o îndoiala că avusese în vedere smerenia de nedescris a lui Hristos (cea Dumnezeiască), pe care niciodată nu a putut să o uite. Amintindu-şi de ea, scria astfel:

Fericit sufletul carele şi-a păzit curăţia sufletească şi trupească: iubeşte pre el Domnul şi îi dă harul Sfântului Duh; şi harul leagă sufletul atât a iubi pre Dumnezeu, cât din dulceaţa Duhului Sfânt nu se poate rupe de Dumnezeu, şi cu nesaţ tânjeşte către Dânsul, căci dragostea lui Dumnezeu nu cunoaşte sfârşit. Măcar că eu cunosc un om (era el însuşi) pe care l-a cercetat Milostiv Domnul cu al Său har, şi dacă l-ar fi întrebat Domnul: „Voieşti să-ţi dau mai mult har?” – atunci sufletul, neputincios în trup, ar fi zis: „Doamne, Tu vezi că de va fi mai mult, nu voiu răbda, şi voiu muri”.

Câtă vreme ei sunt încă în trup, încordările limită se dau la foarte puţini nevoitori, iar aceasta doar pentru o clipită, în care însă se descoperă vecinicia ce nu are întindere.

Vom vedea pe Dumnezeu precum este” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Sophia, București – 2005

Scrie un comentariu

Din categoria Despre smerenie

Desfășurarea gândului

Păcatul se înfăptuiește trecând prin anume trepte ale înfiripării sale lăuntrice.

Cea dintâi treaptă este apropierea din afară a unei oarecari înrâuriri duhovnicești, care la început poate să nu fie deloc limpede și închegată. Prima treaptă a închegării – ivirea vreunui chip în câmpul vederii lăuntrice a omului – neatârnând de voia lui, nici nu i se socotește păcat. În unele cazuri chipurile acestea poartă un caracter cu precădere văzut, în altele, cu precădere gândit, dar cel mai adesea al amândurora. Dar fiindcă și cele văzute atrag după sine un anume tip de gând, nevoitorii numesc toate chipurile «gânduri».

 La omul nepătimaș mintea «stăpânitoare», fiind puterea cunoscătoare a ființei, poate să se plece asupra gândului ce vine, rămânând totuși slobodă de stăpânirea lui. Dacă însă în om se află «loc», teren potrivit, cum ar fi o înclinare către duhul ce se cuprinde în gând, atunci energia lui încearcă să pună stăpânire pe lumea sufletească, adică pe mintea omului; aceasta o dobândește trezind în sufletul mai nainte înclinat către patimă un oarecare simțământ de desfătare propriu unei anume pătimi. Tocmai în această desfătare constă «ispita». Însă nici clipita desfătării, deși vădește mărturia nedesăvârșirii omului, nu i se socotește încă drept păcat: este doar «îmbierea» păcatului.

Mai departe, desfășurarea gândului păcătos se poate înfățișa în linii generale precum urmează: desfătarea la care îmbie patima atrage către sine atenția minții, clipită de o deosebită însemnătate și plină de răspundere, căci împreunarea minții cu gândul alcătuiește o condiție prielnică dezvoltării lui, dacă mintea nu se rupe de la îmbiere printr-un act de voire lăuntrică, ci petrece mai departe cu atenția în ea; atunci începe înclinarea către dânsa, un dialog plăcut cu ea, apoi «legătura», care poate trece la un deplin «consimțământ» activ. Mai departe, tot crescând desfătarea pătimașă, ea poate stăpâni mintea și voința omului, ceea ce se numește «robie». După aceasta toate puterile celui robit de patimă se pot îndreptă către o mai mult sau mai puțin hotărâtă înfăptuire a păcatului, de nu vor fi piedici din afară în calea înfăptuirii lui.

 O asemenea robie poate rămâne singură, fără a se mai reînoi vreodată, dacă ea nu a fost decât urmarea lipsei de experiență a omului ce petrece în nevoință și în luptă. Dar dacă robirea se tot repetă, ea poate deveni «deprindere» a patimii și atunci toate puterile firești ale omului încep a-i sluji.

De la cea mai timpurie ivire a lucrarii îndulcitoare a patimii, numită mai sus «îmbiere», trebuie să înceapă lupta care se poate prelungi pe toate treptele desfășurării gândului păcătos; și la fiecare treaptă gândul poate fi biruit, și astfel a nu se săvârși în faptă; dar totuși, încă din clipă clătinării voii este de față un element al păcatului, și va fi nevoie de pocăință spre a nu pierde harul.

Omul necercat duhovnicește, de obicei întâmpină gândul păcătos de-abia după ce el a trecut neobservat de primele trepte ale desfășurării sale, adică atunci când a căpătat de acum o oarecare putere, sau chiar mai mult: când se apropie de primejdia de a săvârși faptic păcatul.

Pentru a nu ajunge aci, neapărat trebuie ca mintea să se așeze cu rugăciune în inimă. Aceasta este o nevoie esențială pentru fiece nevoitor ce dorește, printr-o pocăință adevărată, a se întări în viața duhovnicească, deoarece, precum am spus mai sus, într-o astfel de stare păcatul se tăie din însăși zămislirea sa. Aci s-ar cuveni a pomeni cuvântul Prorocului: <<Fiică Vavilonului ticăloasă… fericit carele va cuprinde și va repezi pruncii tăi de piatra>> numelui Iisus Hristos (vezi Ps. 136: 8-9).

Această lucrare minunată, de neajuns delăsătoarei majorități, se dobândește printr-o mare osteneală, și de către foarte puțini. Ea nu este deloc simplă, deloc ușoară; și, în căutarea unei scurte dar limpezi expresii, mă voi află nevoit, iară și iară, neputincios a mă întoarce asupra ei din felurite unghiuri, fără să nădăjduiesc totuși a o deșerta sau a o putea înfățișa cât de cât mulțumitor.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Un comentariu

Din categoria Despre păcat

Taina Maicii Domnului

O, Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul şi Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul tău de Dum­nezeu, Mântuitorul tău [Lc 1, 47]? Cum priveai faţa Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel pe Căruia îi slujesc cu frică şi dragoste toate puterile cereşti?

Spune-ne, ce simţea sufletul tău când ţineai în braţele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost du­rerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ierusalim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răstignire şi a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la înviere şi cum tânjea sufletul tău după înălţarea Domnului?

Sufletele noastre sunt atrase să cunoască viaţa ta îm­preună cu Domnul pe pământ, dar tu n-ai vrut să aşterni aceasta în scris şi ai învăluit în tăcere taina ta.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Maica Domnului

Rugăciunea plăcută Domnului

Sufletul care iubeşte pe Domnul nu poate să nu se roa­ge, căci este atras spre El prin harul pe care l-a cunoscut în rugăciune.

Pentru rugăciune ne sunt date bisericile; în biserici slujbele se săvârşesc după cărţi. Dacă biserica şi cărţile nu le ai totdeauna cu tine, rugăciunea lăuntrică însă e oricând şi oriunde cu tine. În biserici se săvârşesc dumnezeieştile slujbe şi viază Duhul Sfânt, dar cea mai bună biserică a lui Dumnezeu e sufletul, şi pentru cine se roagă în sufletul său, pentru acela lumea întreagă se face biserică; dar aceasta nu este pentru toţi.

Mulţi se roagă cu buzele şi le place să se roage după cărţi, şi acesta e un lucru bun, iar Domnul primeşte rugă­ciunea şi-i miluieşte. Dar dacă cineva se roagă Domnului şi se gândeşte la altceva, rugăciunea unuia ca acesta Dom­nul n-o ascultă.

Cine se roagă din obişnuinţă, în acela nu sunt schim­bări în rugăciune, dar cine se roagă din inimă în acela sunt multe schimbări în rugăciune, e o luptă cu vrăjmaşul, o luptă cu sine însuşi, cu patimile, o luptă cu oamenii şi în toate acestea trebuie să fie curajos.

Cere sfat celor experimentaţi, dacă-i găseşti, şi roagă cu smerenie pe Domnul, şi pentru smerenia ta Domnul îţi va da înţelegere.

Dacă rugăciunea noastră e plăcută Domnului, Duhul lui Dumnezeu dă mărturie de aceasta în suflet; El este drag şi liniştit; dar odinioară nu ştiam dacă rugăciunea mea era primită sau nu la Domnul, şi după ce anume poa­te fi recunoscut acest lucru.

Întristările şi primejdiile i-au învăţat pe mulţi să se roage. Într-o zi vine la mine în magazie un soldat; se ducea la Salonic. Sufletul meu l-a îndrăgit şi i-am spus: „Roagă-te Domnului ca întristările să ţi se împuţineze!” Dar el mi-a zis: „Ştiu să mă rog. Am învăţat în război, când eram pe front. L-am rugat cu tărie pe Domnul să mă lase în viaţă. Gloanţele plouau, obuzele explodau şi puţini au scăpat cu viaţă. Am luat parte la multe lupte, şi Domnul m-a păzit”. În acest timp mi-a arătat cum se ruga şi după mişcarea trupului său se vedea limpede că era cu totul cufundat în Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

„Urăşte păcatul şi gândurile rele”

Dacă vrei să ştii cât de mult ne iubeşte Domnul, urăşte păcatul şi gândurile rele şi roagă-te din adâncul inimii zi­ua şi noaptea, şi atunci Domnul îţi va da harul Lui şi vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, iar după moarte, când vei ajunge în rai, şi acolo vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, aşa cum L-ai cunoscut pe pământ.

În cer şi pe pământ Domnul este cunoscut numai prin Duhul Sfânt şi nu din ştiinţă. Chiar şi pruncii care n-au învăţat încă nimic îl cunosc pe Domnul prin Duhul Sfânt [Mt 11, 2]. Sfântul Ioan Botezătorul a simţit încă pe când era în pântecele maicii lui venirea Domnului [Lc 1,14]. Simeon Stâlpnicul de pe Muntele Minunat [24 mai] era un băiat de şapte ani atunci când i S-a arătat Domnul şi el L-a cunoscut. Cuviosul Serafim era în puterea vârstei [27 de ani] când Domnul i S-a arătat în vremea Liturghiei. Iar [dreptul] Simeon era la adânci bătrâneţi atunci când L-a cunoscut pe Domnul şi L-a luat în braţele sale [Lc 2,24-25].

Astfel, Domnul Se potriveşte nouă ca să mângâie orice suflet.

Iubirea Domnului se face cunoscută nu altfel decât prin Duhul Sfânt; dar un suflet paşnic care-şi păzeşte conştiin­ţa curată cunoaşte din făpturi pe Dumnezeu, că El a făcut cerul şi pământul. Şi aceasta e o lucrare a harului, chiar dacă una mică; lipsită însă de har, mintea noastră nu poa­te cunoaşte pe Dumnezeu, ci este neîncetat atrasă spre cele pământeşti: spre bogăţii, spre slavă, spre desfătări.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Din categoria Despre cunoașterea lui Dumnezeu

Lumea stă prin rugăciune

Fericitul Stareţ scrie:

Monahul este un rugător pentru întreaga lume… Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dă monahului dragostea Sfântului Duh, şi din această dragoste inima monahului necontenit se întristează pentru norod, că nu toţi se mântuiesc. Însuşi Domnul într-atât Se întrista pentru norod, că S-au dat pe Sine morţii pe cruce. Şi Maica Domnului aceeaşi durere pentru oameni purta în inima ei… Pe acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul Apostolilor şi Sfinţilor noştri Părinţi, şi Păstorilor Bisericii. În aceasta stă slujirea noastră lumii, şi de aceea nici păstorii Bisericii, nici monahii nu trebuie să se îndeletnicească cu lucruri lumeşti, ci să urmeze Maicii Domnului, Carea în Biserică, în “Sfânta Sfintelor”, zi şi noapte se învăţa în legea Domnului şi petrecea în rugăciune pentru norod.

Rugăciunea pentru întreaga lume, pentru întreg Adamul, duce adesea la îndepărtarea de la a sluji omului aparte. Poate că cineva va întreba: Oare o astfel de îndepărtare de la slujirea aparte nu este lepădarea a ceva concret pentru ceva abstract? Fireşte că nu, deoarece întreg Adamul nu este o abstracţie, ci deplinătatea cea mai concretă a fiinţării omeneşti.

Firea fiinţării atot-omului este astfel încât fiece persoană aparte, biruind în sine răul, prin biruinţa sa dă o lovitură atât de mare răului cosmic încât urmările ei se vor răsfrânge în chip binefăcător asupra destinelor întregii lumi. Pe de altă parte, răul cosmic are o astfel de fire încât, odată biruit în ipostasuri (persoane) omeneşti aparte, el suferă o lovitură a cărei însemnătate şi ale cărei dimensiuni sunt total neproporţionale cu cantitatea.

Un singur sfânt este un fenomen cât se poate de preţios pentru întreaga omenire. Sfinţii, prin simplul fapt al existenţei lor, fie şi necunoscută lumii, dar cunoscută lui Dumnezeu, fac să se pogoare pe pământ, peste întreaga omenire, marea binecuvântare a lui Dumnezeu. Stareţul scrie:

Iată, gândesc că pentru aceşti oameni Domnul păstrează lumea, căci ei sunt atât de placuţi lui Dumnezeu, şi Dumnezeu totdeauna ascultă pe smeriţii Săi robi, şi nouă tuturor ne este bine pentru rugăciunile lor.

Lumea stă prin rugăciune, dar când va slăbi rugăciunea, lumea va pieri… Poate vei zice că acum nu mai sunt astfel de monahi care să se roage pentru întreaga lume; dar eu îţi spun că atunci când nu vor mai fi rugători pe pământ lumea se va sfârşi, vor veni mari năpaste; şi încă de acum sunt în lume.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Un comentariu

Din categoria Despre Sfinți

Cuvântul cel de pe urmă

Dacă cu ochiul minții vom arunca o privire asupra celor două mii de ani de istorie a creștinătății ni se va înfățișa o nesfârșită bogăție a înfăptuirilor culturii creștine. Uriașe biblioteci, pline de marile opere ale minții și duhului omului. Nenumărate academii, universități, institute, unde sute de mii de tineri, apropiindu-se de țărmul acestui măreț ocean, uneori cu răsuflarea tăiată, alteori cu inima bătând, mulțămitori pentru cinstea și fericirea date lor, alteori cu fierbinte năzuință, lepădând și somnul, și grija trupului, însetați beau apa cea vie a înțelepciunii. Zeci de mii de mărețe biserici, minunat zidite de geniul omenesc. Nenumărate, neprețuite opere ale celorlalte arte: muzica, pictura, sculptura, și încă multe altele. Starețul însă, parcă neluând în seamă toate acestea, se oprea la una: smerenia și iubirea vrăjmașilor – aceasta cuprinde totul.

Îmi amintesc că, într-o clipă a vieții mele, atras de scrierile Sfinților Părinți, i-am spus întristat: «Rău îmi pare că nu am nici putere, nici vreme să mă adâncesc în theologie». La care el a răspuns:

«Și socoți aceasta a fi ceva mare?»… Tăcând eu, adăugă: «După mine, mare este numai una: a te smeri, căci mândria ne împiedică a iubi».

Au fost împrejurări în viața mea când Dumnezeu mi-a arătat că Starețul era cu adevărat purtător al Duhului Sfânt, și deci cuvântul i-l credeam fără să-l trec prin nepotrivita și jalnica mea judecată. Și nici acu aflu în sinemi nici cea mai mică împotrivire lui, ci simt în inimă cuvântul lui că este cuvântul cel de pe urmă.

Domnul a adunat întreagă legea și prorocii în două porunci cât se poate de scurte (Mt. 22: 40). Iar la Cina cea de Taină, înaintea însăși ieșirii Sale la moartea pe cruce, zicând Apostolilor: «Mai mare dragoste decât aceasta nimenea are, ca cineva sufletul să-și puie pentru prietenii săi», a adăugat: «Voi prietenii mei sunteți… am zis vouă prieteni, că toate câte am auzit de la Tatăl Meu cunoscute am făcut vouă» (Io. 15: 13-15). Tot așa, în aceste puține cuvinte s-a spus totul; iar în afara lor toate legile, toți prorocii, toate culturile sunt nimic.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire