Arhiva zilnică: decembrie 14, 2011

Duhul Sfânt iubeşte sufletul celui ce ascultă

Rari sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu. El îl imită pe Hristos, Care ne-a dat El însuşi pilda ascultării.

Domnul iubeşte sufletul ascultător şi-i dă pacea Lui şi atunci totul este bine şi sufletul simte iubire pentru toţi.

Cel ce ascultă şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu şi de aceea sufletul său este totdeauna în Dumnezeu, şi Dom­nul îi dă harul Său şi acest har învaţă sufletul tot binele şi-i dă puterea de a rămâne în bine. El vede răul, dar acest rău n-are nici o putere asupra sufletului, pentru că e cu el harul Sfântului Duh, care-l păzeşte de orice păcat, şi el se roagă lui Dumnezeu în pace şi uşor.

Duhul Sfânt iubeşte sufletul celui ce ascultă şi, de ace­ea, el cunoaşte degrabă pe Domnul şi primeşte darul rugă­ciunii inimii.

Cel ce ascultă s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi, pentru aceasta, îi sunt dăruite libertatea şi odihna în Dumnezeu şi se roagă cu mintea curată; dar cei mândri şi neascultători nu se pot ruga curat chiar dacă se nevoiesc mult. Ei nu ştiu cum lucrează harul, nici dacă Domnul le-a iertat păcatele. Dar cel ce ascultă ştie limpede că Domnul i-a iertat păcatele, pentru că simte în sufletul său pe Duhul Sfânt.

Ascultarea este de trebuinţă nu numai monahului, ci şi fiecărui om. Chiar şi Domnul a fost ascultător. Cei mân­dri şi cei care trăiesc după rânduială de sine nu lasă harul să vieze în ei şi, de aceea, n-au nicioda­tă pace sufletească; dar harul Duhului Sfânt intră uşor în sufletul celui ascultător şi-i dă bucurie şi odihnă.

Toţi caută odihna şi bucuria, dar puţini ştiu unde să găsească această bucurie şi această odihnă şi ce anume trebuie pentru a ajunge la ele. De treizeci şi cinci de ani, iată, văd un monah care e mereu vesel la suflet şi plăcut la faţă, chiar dacă e bătrân. Şi aceasta pentru că el iubeşte ascultarea şi sufletul său s-a predat voii lui Dumnezeu şi nu se îngrijeşte de nimic, ci sufletul său iubeşte pe Dom­nul şi-l vede pe El.

Cine poartă în sine fie şi numai puţin har, acela se su­pune cu bucurie oricărei stăpâniri. El ştie că Domnul gu­vernează şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt şi pe el însuşi şi treburile lui şi tot ce este în lume, şi de aceea are întotdeauna odihnă.

Cine ascultă s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi nu se teme de moarte, pentru că sufletul lui s-a obişnuit să vieţuiască cu Domnul şi-L iubeşte pe El. El şi-a tăiat voia proprie şi, de aceea, nu are nici în suflet, nici în trup acea luptă care îl chinuie pe cel ce nu ascultă şi pe cel ce lu­crează după voia sa proprie.

Adevăratul ascultător urăşte voia sa proprie şi îl iubeşte pe părintele lui duhovnicesc, şi pentru aceasta primeşte li­bertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu minte curată şi su­fletul său vede liber, fără gânduri, pe Dumnezeu şi se odih­neşte întru El. El vine degrabă la iubirea lui Dumnezeu datorită smereniei lui şi pentru rugăciunile părintelui său duhovnicesc.

Viaţa noastră e simplă dar înţeleaptă. Maica Domnu­lui a spus Cuviosului Serafim [din Sarov]: „Dă-le lor [mo­nahiilor] o ascultare, şi cine va păzi ascultarea şi înţelep­ciunea va fi cu tine şi aproape de mine”.

Vedeţi cât de simplă e mântuirea. Dar înţelepciunea tre­buie învăţată printr-o îndelungată experienţă. Ea este dată de la Dumnezeu pentru ascultare. Domnul iubeşte sufletul ascultător şi, dacă îl iubeşte, îi dă ceea ce sufletul a cerut de la Dumnezeu. Ca şi odinioară, tot aşa şi acum Domnul ascultă rugăciunile noastre şi ne împlineşte cererile.

De ce Sfinţii Părinţi au pus ascultarea mai presus de post şi rugăciune?

Pentru că din nevoinţe [ascetice] făcute fără ascultare se naşte slava deşartă, dar cel ce ascultă face totul aşa cum i se spune şi nu are de ce să se trufească. Pe lângă aceasta, cel ce ascultă şi-a tăiat întru toate voia sa proprie şi-l as­cultă pe părintele său duhovnicesc, şi de aceea mintea lui e liberă de orice griji şi primeşte darul rugăciunii curate, în mintea celui ce ascultă e numai Dumnezeu şi cuvântul „bătrânului” său, dar mintea celui neascultător e preocu­pată de tot felul de lucruri şi de judecarea „bătrânului” şi de aceea nu poate vedea pe Dumnezeu.

Am văzut un frate care făcea o ascultare grea. El avea ru­găciunea inimii, şi Domnul îi dădea lacrimi să plângă pen­tru întreaga lume; şi egumenul Andrei i-a spus: „Aceasta ţi s-a dat pentru ascultarea ta”.

Prin ascultare omul se păzeşte de mândrie; pentru as­cultare se dă rugăciunea; pentru ascultare se dă şi harul Duhului Sfânt. Iată de ce ascultarea e mai presus decât postul şi rugăciunea.

Dacă îngerii căzuţi ar fi păzit ascultarea, ar fi rămas în ceruri şi ar fi cântat întru slava Domnului. Şi dacă Adam ar fi păzit ascultarea, atunci el şi neamul lui ar fi rămas în rai.

Dar chiar şi acum e cu putinţă să aflăm iarăşi raiul prin pocăinţă. Domnul ne iubeşte mult în ciuda păcatelor noas­tre, numai să ne smerim şi să-i iubim pe vrăjmaşi.

Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate avea pace, chiar dacă ar fi aşezat în rai.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Despre ascultare

Oare asta este calea lui Hristos?

Stareţul Siluan era totdeauna blând, îngăduitor, gingaş, dar în realitate niciodată nu se abătea de la ceea ce învăţase de la Dumnezeu. Atitudinea lui era simplă şi limpede: <<Domnului Îi este milă de toţi… El atâta au iubit oamenii, că au luat asupră-Şi povara întregii lumi… Şi de la noi El voieşte să iubim  pe fratele>>. Când îl auzi pe Stareţ simţi din tot sufletul că spune adevărul, însă a-i urma se dovedeşte a fi peste măsura puterilor. Şi mulţi l-au părăsit. Mireasma sa duhovnicească îţi năştea în suflet o adâncă ruşine pentru sineţi, şi simţământul propriei duhori şi murdării. Dacă vă veţi plânge lui de cei ce vă jignesc, deşi vă va înţelege durerea, vă va împărtăşi întristarea, nu însă şi mânia. Dacă vă veţi gândi să răsplătiţi cu rău pentru răul ce vi s-a pricinuit, de-acum se va mâhni de voi. Dacă veţi socoti un lucru dăunător a răspunde omului rău cu binele, el se va nedumeri cum, creştini socotindu-vă, socotiţi că a se purta potrivit poruncii lui Hristos ar putea naşte vreo daună. Poruncile lui Hristos erau pentru el o lege de o desăvârşire absolută – şi singura cale spre a birui răul din lume şi către vecinica lumină. Paza lor nu poate decât să fie de folos; de folos şi celui ce urmează lor, şi celui faţă de care se-mplinesc. Nu este şi nu poate fi vreun caz când urmarea poruncilor lui Hristos ar putea pricinui vătămare, dacă vom judeca vătămarea nu ca pe o pagubă vremelnică şi exterioară, ci în planul adevăratei şi vecinicei vieţi, căci porunca lui Hristos este manifestarea binelui absolut.

S-a întâmplat într-o zi ca un ieromonah să spună Stareţului că dacă toţi vor face aşa cum spune el, atunci vrăjmaşii se vor folosi şi răul va birui. În acea clipă Stareţul a rămas tăcut, pentru că cel ce i se împotrivise nu era în stare să primească cuvântul; dar mai apoi a zis – nu lui, ci altuia: <<Oare duhul lui Hristos poate gândi cuiva rău? Oare către aceasta suntem noi chemaţi de către Dumnezeu?>>

Viclenia cugetului în omul pătimaş este mare şi subţire. În viaţa duhovnicească, omul stăpânit de patimă o înfăţişează adesea ca pe o căutare a dreptăţii şi a folosului, şi nu arareori ca pe o luptă spre slava lui Dumnezeu. În numele lui Hristos, Cel ce S-a dat pe Sine morţii pentru vrăjmaşii Săi, oamenii uneori sunt gata să lupte până la sânge – însă nu propriul sânge, ci al <<fratelui-vrăjmaşul>>. Aşa a fost în toate vremile, dar viaţa Stareţului a coincis cu un moment istoric când o astfel de scâlciere dobândise o deosebită putere.

<<Oare asta este calea lui Hristos?>>, spunea el amărât.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire