Arhive lunare: Septembrie 2013

Cuviosul Siluan Athonitul – Dascălul tainelor, cel cu cuvânt tămăduitor

Se săvârșesc anul acesta, pe 24 septembrie, trei sferturi de veac de la mutarea în Lumina cea nezidită a Cuviosului Siluan, această „floare nouă, suflând a Duhului dumnezeiască mireasmă”, care a înflorit din moștenirea Sfântului Munte, nevoidu-se în Mănăstirea Sfântului Mare-mucenic și Tămăduitor Panteleimon. În el, Hristos Dumnezeu-Omul a plinit gândul rugăciunii sale din tot ceasul: „Doamne, întoarce oamenii Tăi spre Tine, ca toți să cunoască iubirea Ta, și blândă Fața Ta în Duhul Sfânt să o vadă – ca toți de această vedere încă de pre pământ să se desfăteze, și văzându-Te cum ești, asemenea Ție să se facă”… Și ne-am gândit să pecetluim această prăznuire mai rotundă decât altele (deși în veșnicie toate sunt „acum”, și deopotrivă de însemnate), închinând câteva rânduri marelui Stareț atonit, despre care Părintele Gheorghi Florovski spunea că „face parte integrantă dintr-o lungă și cinstită tradiție… un nor de martori ai Tainelor Împărăției”.

siluan2Ne-am întâlnit de multe ori cu întrebarea: „Dar de ce-i atât de important acest Siluan? Ce are așa de ieșit din comun, de ce se pomenește atâta de el?”. E o nedumerire care l-a încercat până și pe vestitul teolog rus Vladimir Lossky. Însă răspunsul ni-l dă un al sfânt al Bisericii, care l-a cunoscut îndeaproape pe Stareț și s-a împărtășit din Duhul cel dătător-de-viață care sălășluia într-însul: sfântul episcop Nicolae Velimirovici. El rostea în 1952: „Să știți că Siluan e mai mare decât toți ceilalți în iubirea sa! Când îi citești pe toți ceilalți, o disperare te cuprinde, dar niciodată nu se întâmplă așa ceva cu ceea ce a scris Siluan! Cuvântul lui este tămăduitor”. S-ar cuveni amintit și că aceste aprecieri veneau după citirea unei scrisori a marelui dogmatist sârb, Cuviosul Iustin Popovici, în care acesta îl asemăna pe Starețul Siluan cu Sfântul Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu…

„Ce om! Noi ne veselim, iar el stă cu mintea la Judecata de Apoi”…

Starețul Siluan s-a născut în 1866, într-o familie de țărani din Rusia. Tatăl lui era un bărbat cu credință adâncă, despre care Cuviosul zicea mai târziu: „Iată, așa un stareț mi-aș dori să am: el niciodată nu se mânia, totdeauna era cumpătat și blând. O jumătate de an a așteptat vremea potrivită [pentru a vădi o greșeală], și ca să mă îndrepteze, și ca să nu mă tulbure”.

Încă din tinereți, inima i s-a aprins de dragostea pentru Dumnezeu și se ruga mult, cu lacrimi. Dar mai apoi această stare neobișnuită unui tânăr la părăsit și a început să caute îndulcirile vieții – prietenii cu cei de-o vârstă, să iasă cu fete, sa bea votcă, să cânte la acordeon… A săvârșit păcatele „obișnuite” în lume – dar deosebit la el a fost simțământul său de pocăință atât de adânc și de puternic, pentru care Dumnezeu l-a și chemat la acea viață neobișnuită, de „nevoință vrednică de cel mare dar”.

Odată, după ce petrecuse o vreme în necurăție, a ațipit. Atunci, în acea stare de somn ușor, a văzut un șarpe intrându-i pe gură; sărind din somn cuprins de-o mare scârbă, a auzit un glas neobișnuit, plin de duioșie și frumusețe (de care Starețul era adânc și neîndoielnic încredințat că era al Maicii Domnului), zicându-i: „Tu ai înghițit șarpele în somn și te-ai îngrețoșat; așa și mie, neplăcut îmi este a privi cele ce faci”. Înrâurirea asupra sa a fost cutremurătoare. Până la sfârșitul zilelor sale, Starețul spunea: „Acum văd câtă îndurare are Domnul și Maica Domnului pentru norod. Închipuiți-vă, Maica Domnului a venit din ceruri să mă povățuiască pe mine, tânărul căzut în păcate!”.

Atunci, „aflând cheia plângerii”, s-a trezit în el un mare simțământ al păcătoșeniei, în urma căruia i s-a schimbat atitudinea față de tot ce vedea în viață. Păstrând aceași credință vie și adâncă pocăință, merge să-și facă stagiul militar. În tot acest răstimp, el nu înceta să-L pomenească pe Dumnezeu. Pilduitor este un episod petrecut atunci într-o cârciumă moscovită, când un camarad îl întreabă de ce e mereu tăcut. „Mă gândesc că noi acum mâncăm, bem vodcă, ascultăm muzică și ne veselim, în timp ce la Athos acum săvârșesc priveghere și toată noaptea se vor ruga; așa că, la Judecata de Apoi, care dintre noi va da un răspuns mai vrednic?”. Celălalt a exclamat atunci: „Ce om! Noi ascultăm muzică și ne veselim, iar el stă cu mintea la Athos și la Judecata de Apoi”…

„Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Sfântului Duh”

În 1892, pregătindu-se să plece la mănăstire, „ca o oaie de Dumnezeu însetată”, îi cere Sfântului Ioan din Kronstadt rugăciunile „ca să nu mă țină lumea” – și într-adevăr, din acea clipă, „văpaia iadului a vuit neîncetat” până ce a ajuns în Sfântul Munte, la Russikon. Începea o nouă viață, de nevoință.

Ajuns aici, în acest „liman al mântuirii”, după ce și-a spovedit „cu tragere de inimă și cu multă frică” toate faptele vieții, s-a dat pe deplin bucuriei iertării păcatelor – și a pierdut încordarea în care viețuise până atunci. Mintea i-a fos supusă năvalei vrăjmașilor, cu precădere a duhului curviei, care îi aducea înainte tot felul de chipuri smintitoare. Atunci a descoperit, cu ajutorul duhovnicului, tainicul război nevăzut ce se poartă în duh și putința căderii prin gând. Această cădere l-a făcut pe Starețul Siluan să aibă trezvie întreaga  sa viață: „Gândurile, niciodată să nu le primești, ci de cum vin, îndată gonește-le”.

Tot atunci a descoperit rugăciunea cu mătăniile – strigătul necontenit „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-m!”. Această chemare a preasfântului Nume al lui Iisus îi îndulcea mult sufletul. Se ruga fierbinte și mult, cu sufletul împovărat, tânjind puternic către Singurul Mântuitor. Atunci s-a învrednicit a primi, ca un mare și rar dar de la Maica Domnului, pătrunderea rugăciunii în inimă, ce se rostea acolo de la sine, zi și noapte.

Însă odată cu urcarea pe treptele vieții duhovnicești, atotpizmașul diavol își întețește ispitele asupra nevoitorului, cu îngăduința lui Dumnezeu, spre întărirea acestuia întru cele ale Împărăției Sale „care în lăuntru este”. Deși Starețul dormea puțin și se ruga cu o încordare fără seamăn, năvalele și nălucirile drăcești nu mai conteneau. După o jumătate de an petrecută astfel, puterile au început să-i scadă și curajul ajunsese la istovire. Într-o zi a primit gândul drăcesc că Dumnezeu e de neînduplecat, după care a simțit o părăsire deplină, și sufletul i s-a afundat în întunericul iadului mai bine de un ceas.

Dar Acesta stătea și căuta la bărbăția luptei sale: în aceeași zi, în timpul Vecerniei, în dreapta ușilor împărătești, unde se afla icoana Mântuitorului, i s-a arătat Hristos cel Viu… „Domnul, în chip de neînțeles i s-a arătat, și întraga sa făptură, până și trupul însuși i s-a umplut de focul harului Sfântului Duh, acel foc pe care Domnul l-a pogorât pe pământ cu venirea Sa”. Atunci, precum spune imnograful, „belșug de viață ai luat, Siluane Preacuvioase, și asemenea icoanei Lui făcându-te, cea către Dumnezeu credință îți întăreai”.

De-a lungul întregii sale vieți ce a urmat, Starețul a trăit cu un simțământ al păcătoșeniei cât se poate de adânc și de puternic. Inima îl durea în chip de nerăbdat, așa că pocăința îi era cu lacrimi și nealinată până nu simțea vădit că Dumnezeu îi dăruise iertarea, prin cercetarea harului.

„Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”

După câtăva vreme, însă, harul a început să slăbească în lucrarea lui simțită. Nedumerit, Cuviosul Siluan își urmează viața de nevoință fără vreo împuținare, „rugăciunea lucrând până la sânge”. Căutând să înțeleagă ce se petrece, a mers să ceară sfat unuia din bătrânii și încercații duhovnici ai mănăstirii, Părintele Anatolie, dar acesta, uimit înaintea celor trăite de Stareț, scapă un „Dacă acum ești așa, ce vei deveni la bătrânețe?” – cuvânt ce avea să aducă asupra nevoitorului și puternica ispită a slavei deșarte, cu care încă nu știa să lupte.

Starețul trăia atunci ceea ce în limbaj ascetic se numește „a doua perioadăa a harului” – un răstimp de părăsiri și reveniri ale acestuia, potrivit pedagogiei dumnezeiești. Datorită acestor schimbări, sufletul monahului petrece într-o necontenită trezvie  a minții, cuprins de rugăciune neîntreruptă, urmând strigătului lui Hristos răstignit: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”.

Așa au trecut cincisprezece ani din acea zi în care Domnul i se arătase Starețului – cincisprezece ani de  multe și dureroase suferințe ale inimii, de adânc zbucium și cumplite prigoane ale întunecaților draci, despre care își amintea mai apoi: „Dacă Domnul nu mi-ar fi dat la început să cunosc cât de mult iubește El omul, nu aș fi putut răbda nici măcar una din acele nopți – iar ele au fost nenumărate”.

Și iată că într-una din acele nopți albe, de luptă duhovnicească încordată, Cuviosul Siluan vede, pe când se pregătea să facă metanii înaintea icoanei din chilie, un diavol uriaș stând înaintea acesteia. Are loc atunci un dialog, ale cărui cuvinte, fiecare în parte, sunt pline de dumnezeiești învățăminte – și pe care socotim de a-l aminti în întregime: „Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ție cu mintea curată, dar dracii nu mă lasă. Învață-mă ce trebuie să fac ca să nu mă împiedice”. Hristos i-a răspuns: „Cei mândri totdeauna așa suferă de la draci”. „Doamne, atunci învață-mă ce trebuie să fac ca să mi se smerească sufletul”. Și iarăși, în inimă, îi răsună Cuvântul lui Dumnezeu: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui”.

Adică, cu alte cuvinte: „«Tu însuți spui că sunt milostiv, că sufletul tău Mă cunoaște: primește dar cu încredere, de la Mine cuvântul mântuirii, cuvânt care altora li s-a părea nesuferit de greu (vezi Ioan 6:60)».

Iar Siluan, deplin încredințat că numai bine poate purcede de la un cuvânt dumnezeiesc, începe a se osândi, și a se osândi pe sine singur laa o veșnică, chinuitoare despărțire de Domnul cel iubit, adică la însăși starea în care se afla, în neclintita nădejde că, întru sfârșit, cumva, mântuirea avea să fie deznodământul de neocolit.

Ce urmează? El însuși dă mărturie, ca și uimit: «Am început să fac precum Domnul m-a povățuit – mintea mi s-a curățit, iar Duhul dă mărturie mântuirii în inima mea»…

„Va veni o vreme când prin singur acest cuvânt ne vom mai putea mântui”

Sunt multe noime adânci care se pot da acestui cuvânt de la Dumnezeu. În însăși acest fapt se vădește că este unul din acele „cuvinte ale vieții veșnice”, asemenea cuvintelor Părinților pe care Biserica i-a numit Mari, precum Antonie, Macarie, Sisoe sau Pimen, făcându-se răspuns fiecăruia, în chip ipostatic, după nevoia și la măsura devenirii sale.

„Părintele Sofronie adesea zicea: «Nu vă încumetați să cercetați după mintea voastră cuvântul Sfântului Siluan, că riscați să ajungeți la spitalul de nebuni! Cuvântul lui nu este pe măsura noastră». Însă cândva a adăugat: «Și totuși… cuvântul în sine înfățișează însăși structura nevoinței duhovnicești».

Cu alte cuvinte , sub forma în care l-a primit Sfântul Siluan se poate trăi de fiecare dintre noi cumva, într-o anume măsură, la orice nivel duhovnicesc ne-am afla. De pildă, când te duci să-ți spovedești păcatele nu te duci să te îndreptățești, să «să ieși din propriul tău iad», prin propria-ți putere, sau inițiativă, sau închipuire, ci în nădejdea iertării și a tămăduirii. Iată, practic, un fel în care tot omul își «ține mintea în [propriul său] iad fără a deznădăjdui». Iar acest cuvânt ne va însoți de-a lungul întregii duhovnicești călătorii a devenirii noastre, ba chiar o va strecura, până ce ne va deschide porțile Împărăției, și ne va duce înăuntru. Astfel, «legea» prin care ne poartă biruința stăpânește și calea către ea”.

Am socotit potrivit a ne folosi de aceste tâlcuiri ale părintelui Rafail, unul din „nepoții” duhovnicești ai Starețului, ca dăruind o înțelegere de obște a cuvântului dat de Domnul Sfântului Siluan, despre care Arhimandritul Sofronie spunea că „va veni o vreme când doar singur acest cuvânt va putea să mai mântuiască” – în, îndrăznim să adăugăm, „zilele rele” ce ne stau înainte. Poate că tocmai „norii negri care întunecă zările noastre” se fac parte a acelui iad al vieții noastre de zi cu zi, în care trebuie să ne ținem mintea, fără a deznădăjdui: „Nu este interzis să deznădăjduim. Ce vrea să zică Dumnezeu este că… nu-i nevoie. Dumnezeu are destulă putere ca să ne scoată din orice iad. Hristos chiar înainte să se pogoare, literal, în iad cu sufletul a zis ucenicilor: «Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!». Și nu numai că are puterea să ne scoată, dragostea Lui are voința de a ne scoate, dragostea Lui nu poate să ne lase în iad. Destul nouă să nu deznădăjduim, adică să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, destul nouă să ne predăm lui Dumnezeu în momentele noastre ale celei mai cumplite deznădejdi”.

„Biserica i-ar putea oricând da Sfântului Siluan apelativul de Cel Mare”

„Mutatu-s-a de la moarte la viață acest fericit Cuvios Siluan, împlinit în zile după Duhul, în luna lui Septembrie, ziua a 24-a, în anul 1938, împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin” – așa se pecetluiește în fila de Sinaxar curgerea vieții Starețului, care, după trecerea sa în veșnicie, îmbrățișează în Duhul Sfânt lumea întreagă într-o măsură și mai mare decât în vremea vieții sale pământești.

Ni s-a părut vrednic de a vă aduce înainte și aceste rânduri așternute de editorii athoniți ai vieții Sfântului Siluan: „Nu vrem să tăinuim de cititorii noștri și faptul că într-un anume prilej, fericitul Arhimandrit Sofronie a afirmat că Biserica Ortodoxă i-ar putea oricând da Sfântului Siluan Athonitul – fără a greși prin aceasta întrucâtva, ci dimpotrivă, împlinind numai un act de dumnezeiască dreptate – apelativul de Cel Mare”.

În vremurile de acum, de „iad al deznădejdii”, al apostaziei și al fratricidului, când oamenii iubesc întunericul mai mult decât lumina, dragostea multora s-a răcit, iar însăși mântuirea pare să fie cu neputință, cuvintele Sfântului Siluan sunt „ca un luceafăr în noaptea adâncă a întunerecului păcatului”, călăuzind și mângâind: „Unii zic că acestea au fost cândva, pe vremuri, dar acum ele s-au învechit; dar la Domnul niciodată nimic nu se împuținează, ci doar noi ne schimbăm, ne înrăim, și astfel pierdem harul; dar cine cere, aceluia Domnul îi dă totul, nu pentru că noi suntem vrednici de aceasta, ci pentru că Domnul este milostiv și ne iubește.”

Radu Hagiu – preluat din revista „Familia Ortodoxă nr.9 (56) / 2013”

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

Predica la sfantul Siluan ( par. Iulian Naros)

Predica tinuta de parintele Iulian Naros (Biserica Rusa) la pomenirea sfantului Siluan :

3 comentarii

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!

Mult timp m-am chinuit necunoscând calea Domnu­lui, dar acum, după mulţi ani şi multe întristări am cunos­cut prin Duhul Sfânt voia lui Dumnezeu. Trebuie împli­nite61475 întocmai toate câte a poruncit Domnul [Mt 28, 20], pentru că aceasta este calea care duce în împărăţia ceru­rilor, unde vom vedea pe Dumnezeu. Dar nu gândi că vei vedea pe Dumnezeu, ci smereşte-te gândindu-te că după moarte vei fi azvârlit în temniţa întunecoasă, în care te vei chinui şi vei tânji după Domnul. Când plângem şi smerim sufletul nostru, harul lui Dumnezeu ne păzeşte, dar dacă lepădăm plânsul şi smerenia, putem fi amăgiţi de gânduri sau de vedenii. Sufletul smerit nu are vedenii şi nici nu le doreşte, ci se roagă cu mintea curată lui Dumnezeu; dar o minte căzută în slavă deşartă nu va fi curată de gânduri şide închipuiri şi poate ajunge până acolo încât să vadă de­moni şi să vorbească cu ei. Scriu despre aceasta, pentru că eu însumi am fost în această nenorocire.

De două ori m-am aflat în înşelare. Prima dată, chiar la început, pe când eram încă un tânăr frate sub ascultare, din lipsă de experienţă, şi atunci Domnul m-a miluit de­grabă. Dar a doua oară a fost din mândrie şi atunci am fost îndelung chinuit înainte ca Domnul să mă vindece pentru rugăciunile duhovnicului meu. Aceasta s-a întâmplat după ce primisem o vedenie oarecare. Am descoperit despre această vedenie la patru bărbaţi duhovniceşti, dar nici unul din ei nu mi-a zis că ea era de la vrăjmaşul, deşi înşelarea mă ţinea în ghearele slavei deşarte. Dar mai apoi am în­ţeles eu însumi greşeala mea, pentru că demonii au înce­put să mi se arate din nou nu numai noaptea, dar şi ziua. Sufletul meu îi vedea dar nu se temea, pentru că simţeam cu mine şi mila lui Dumnezeu. Şi astfel am pătimit mulţi ani din partea lor; şi dacă Domnul nu mi-ar fi dat să-L cu­nosc prin Duhul Sfânt şi dacă n-aş fi avut ajutorul Preasfintei şi bunei Stăpâne, aş fi deznădăjduit de mântuirea mea, dar acum sufletul meu nădăjduieşte cu tărie în mi­lostivirea lui Dumnezeu, deşi după faptele mele sunt vred­nic de chinuri şi pe pământ şi în iad.

Multă vreme n-am putut înţelege ce este cu mine. Îmi spuneam: Nu judec pe nimeni, nu primesc gânduri rele, îmi fac conştiincios ascultarea, mă înfrânez de la hrană, mă rog neîncetat, dar atunci de ce şi-au luat demonii obi­ceiul de a veni la mine? Văd că sunt în greşeală, dar nu-mi pot da seama de ce. Când mă rog, ei pier pentru o vreme, după care vin din nou. Şi mult timp sufletul meu a fost în această luptă. Am vorbit despre aceasta cu unii „bătrâni”, iar ei au tăcut; şi eram nedumerit.

Şi iată că într-o noapte şedeam în chilie şi demonii au venit la mine şi s-a umplut chilia de ei. M-am rugat din inimă şi Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am sculat ca să fac închinăciuni la icoane, dar demonii erau de jur-împrejurul meu, iar unul dintre ei stă­tea în aşa fel că nu mă puteam închina la icoane fără să mă închin înaintea lui. Atunci am şezut din nou jos şi am zis:

„Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ţie cu mintea cu­rată, dar demonii nu mă lasă. Spune-mi ce trebuie să fac ca să se depărteze de la mine.”

Şi atunci am primit în sufletul meu acest răspuns de la Domnul:

„Cei mândri sunt întotdeauna chinuiţi aşa de către de­moni.”

Iar eu am zis:

„Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te cunoaşte; spune-mi ce trebuie să fac ca să se smerească sufletul meu”.

Şi Domnul mi-a răspuns în suflet:

„Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”

O, milostivirea lui Dumnezeu! Sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar Domnul mă iubeşte, mă luminează şi mă vindecă şi El însuşi învaţă sufletul meu smerenia şi iubirea, răbdarea şi ascultarea şi revarsă peste mine toată mila Sa.

De atunci ţin mintea mea în iad şi ard în focul cel întu­necos şi tânjesc după Domnul şi-L caut cu lacrimi şi zic:

„Degrabă voi muri şi mă voi sălăşlui în temniţa întune­cată a iadului şi eu singur voi arde acolo şi voi tânji după Domnul şi voi plânge: Unde eşti Domnul meu, pe Care Te cunoaşte sufletul meu?”

Şi mare folos am dobândit de la acest gând: mintea mea s-a curăţit şi sufletul meu a aflat odihna.

Lucru uimitor: Domnul mi-a poruncit să ţin mintea mea în iad şi să nu deznădăjduiesc. El este atât de aproape de noi: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” [Mt 28, 20], şi încă: „Cheamă-Mă în ziua necazului tău, şi Eu te voi izbăvi şi tu Mă vei preamări” [Ps 49,15].

Când Domnul se atinge de un suflet, acesta se face tot nou, dar lucrul acesta e înţeles numai de cel ce l-a cunos­cut din experienţă, pentru că fără Duhul Sfânt e cu neputinţă să cunoaştem cele cereşti, şi acest Duh e dat pe pă­mânt de către Domnul.

Cine va descrie bucuria de a cunoaşte pe Domnul şi de a năzui neîncetat spre El ziua şi noaptea?

Ah, cât de fericiţi şi norocoşi suntem noi, creştinii! Nu e nimic mai preţios decât a cunoaşte pe Domnul şi nu e nimic mai rău decât a nu-L cunoaşte pe El. Dar fericit este şi acela care, chiar dacă nu cunoaşte, totuşi crede.

Am început să fac aşa cum m-a învăţat Domnul şi su­fletul meu a aflat odihna în Dumnezeu, şi acum ziua şi noaptea cer de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. O, sme­renia lui Hristos! O cunosc deşi nu pot să o am. O cunosc din harul lui Dumnezeu, dar nu o pot descrie. O caut ca pe un mărgăritar scump şi scânteietor. E mai plăcută şi mai dulce sufletului decât lumea întreagă. Am cunoscut-o din experienţă. Şi nu vă miraţi de aceasta. Duhul Sfânt viază în noi pe pământ şi El ne luminează. El ne dă să cunoaş­tem pe Dumnezeu. El ne dă să iubim pe Domnul. El ne dă să ne gândim la Dumnezeu. El ne dă darul cuvântului. El ne dă să preamărim pe Domnul. El ne dă bucuria şi veselia. Duhul Sfânt ne dă puterea de a duce lupta cu vrăjmaşii şi de a-i birui.

______________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Din categoria Despre cunoașterea lui Dumnezeu

Pomenirea Sfantului Siluan

Luni, 23 Septembrie 2013, la orele 21:00 va avea loc la Biserica Sf Nicolae-Ghica – paraclis universitar (Biserica Rusa) priveghere la pomenirea Sfantului Siluan Athonitul.32270

Detalii pe:

http://www.paraclisuluniversitar.ro/24-Septembrie-Priveghere-la-pomenirea-Sf.-Siluan-Athonitul-Vizita-parintelui-Jean-Claude-Apel-pentru-pregatirea-conferintelor-Serile-Filocalice-Atentionare-pentru-copii-si-parinti-Colecta-pentru-schim-v6-ro.htm

Un comentariu

Din categoria Anunturi

„Cu vrăjmaşii trebuie să luptăm prin smerenie”

Dacă vezi cu mintea demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi şi mergi degrabă la duhovnicul sau „bătrânul” [„stareţul”] căruia ai fost încredinţat. Spune totul duhov81038­nicului şi atunci Domnul te va milui şi vei scăpa de înşela­re. Dar dacă crezi că ştii mai multe în privinţa vieţii du­hovniceşti decât duhovnicul tău şi dacă la mărturisire [spovedanie] nu-i spui ce ţi s-a întâmplat, atunci pentru mândria aceasta va fi îngăduit unei înşelări să pună stă­pânire pe tine spre povăţuire.

Cu vrăjmaşii trebuie să luptăm prin smerenie.

Când vezi că se luptă altă minte cu mintea ta, sme­reşte-te şi lupta va înceta.

Dacă ţi se întâmplă să vezi demoni, nu te înspăimânta, ci smereşte-te, şi demonii vor pieri; dar dacă te stăpâneşte frica, nu scapi de o nenorocire. Fii curajos. Adu-ţi aminte că Domnul te priveşte să vadă dacă-ţi pui nădejdea în El.

Dacă ţi se întâmplă să cazi în înşelare şi vrei să te izbă­veşti de ea, nu deznădăjdui, pentru că Domnul iubeşte pe oameni şi-ţi va da îndreptare şi vei avea odihnă de la gân­durile pe care le aduc vrăjmaşii. Dar pentru ca sufletul să afle odihna de la demoni, trebuie să se smerească şi să zică:

„Sunt mai rău decât toţi oamenii, mai rău decât orice dobitoc sau fiară sălbatică”

şi îndată să se mărturisească[spovedească] cinstit preotului şi atunci demonii vor fi iz­goniţi.

Aşa cum oamenii intră şi ies dintr-o casă, aşa şi gân­durile iscate de demoni vin şi iarăşi pleacă dacă nu le pri­meşti.

Dacă gândul îţi spune: „Fură!” şi tu-l asculţi, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta. Dacă gândul îţi spune: „Mănâncă mult!” până la ghiftuială şi tu vei mânca mult, demonul a luat din nou putere asupra ta. Şi aşa, da­că gândul fiecărei patimi te va stăpâni, vei ajunge un bâr­log de demoni. Dar dacă înţelegi să te pocăieşti cum se cuvine, vor tremura şi vor fi siliţi să plece.

Când plângem pentru păcate şi smerim sufletul nos­tru, atunci n-avem vedenii şi sufletul nostru nu le doreşte, dar când părăsim plânsul şi smerenia, atunci putem fi atraşi de ele.

Multă vreme n-am ştiut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Şi am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie, iar Domnul învaţă blân­deţea, smerenia şi iubirea, prin care sufletul află odihna.

In lupta noastră trebuie să fim curajoşi. Domnul a zis Prorocului Ieremia:

„Du-te, vesteşte şi fii curajos, iar Eu îţi voi porunci” [cf. Ir 1, 17].

Domnul iubeşte sufletul curajos şi înţelept, iar dacă în noi nu este nici una, nici alta, trebuie să le cerem de la Domnul şi să ascultăm de duhovnici: în ei viază harul Du­hului Sfânt. Indeosebi omul a cărui minte e stricată de lu­crarea demonilor nu trebuie să se încreadă în sine însuşi şi în ei, ci să asculte de duhovnic.

Nenorocirea sufletească ne vine de la mândrie, iar cea trupească este adeseori îngăduită de Dumnezeu după iu­birea Lui pentru noi, cum a fost cu mult-încercatul Iov.

A recunoaşte în tine însuţi mândria e lucru foarte chinu­itor. Dar iată semnele ei: dacă te năpădesc vrăjmaşii [de­monii] sau te chinuie gândurile rele, aceasta înseamnă că în tine nu e smerenie, şi de aceea, chiar dacă n-ai înţeles mândria ta, smereşte-te.

____________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

Pentru ce ne iubeşte Domnul?

Duhul Sfânt este dulce şi plăcut pentru suflet şi trup. El ne dă să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, şi iubirea aceasta este de la Duhul Sfânt.

SONY DSC

Lucru minunat: prin Duhul Sfânt omul cunoaşte pe Domnul, Ziditorul lui; şi fericiţi cei ce slujesc Lui, pentru că El a zis: „Acolo unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu” şi „va vedea slava Mea” [In 12, 26; 17, 24].

Dacă încă aici pe pământ e aşa, cu cât mai mult îl iu­besc pe Domnul şi-L slăvesc în Duhul Sfânt sfinţii în ce­ruri; şi iubirea aceasta e de negrăit.

Sufletul care a cunoscut pe Duhul Sfânt înţelege ce scriu.

Pentru ce însă ne iubeşte atât de mult Domnul? Toţi suntem păcătoşi [Rm 3, 23], iar „lumea întreagă în rău zace”, cum spune Ioan Teologul [In 5,19]. Pentru ce ne iubeşte deci?

Domnul însuşi este numai iubire [cf. In 4,8].

Aşa cum soarele încălzeşte tot pământul, aşa şi harul Duhului Sfânt încălzeşte sufletul să iubească pe Domnul, iar el tânjeşte după El şi-L caută cu lacrimi.

Cum să nu te caut? Tu te-ai arătat în chip neînţeles su­fletului meu şi l-ai înrobit cu iubirea Ta, şi harul Duhului Sfânt a desfătat sufletul meu şi e cu neputinţă pentru el să-l uite.

Cum să uităm pe Domnul, când El este în noi? Apos­tolul a propovăduit noroadelor zicând: „Până când Hristos va lua chip întru voi” [Ga 4,19].

O, dacă ar cunoaşte toată lumea pe Hristos şi cât de mult ne iubeşte şi cât de dulce e această iubire şi cum toate puterile cereşti se hrănesc din ea şi cum toate viază prin Duhul Sfânt şi cum este preamărit Domnul pentru pătimirile Lui şi cum îl slăvesc toţi sfinţii! Şi slava aceasta nu va avea sfârşit.

_________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Din categoria Despre Har

„Pacea Mea dau vouă”

Sufletul păcătos, robit patimilor, nu poate avea pace, nici să se bucure de Domnul, chiar dacă ar avea toate bo­găţiile pământului şi chiar dacă ar împăraţi peste80697 lumea întreagă. Dacă un împărat, veselindu-se împreună cu prinţii lui şi şezând pe tronul său în toată slava sa, ar primi dintr-o dată vestea: „împărate, într-un ceas vei muri”, su­fletul lui s-ar tulbura şi ar tremura de frică, şi şi-ar vedea toată neputinţa sa.

Dar câţi săraci sunt a căror bogăţie este numai iubirea de Dumnezeu şi care, dacă li s-ar spune: „într-un ceas vei muri”, ar răspunde cu pace:

„Fie voia Domnului. Slavă lui Dumnezeu că şi-a adus aminte de mine şi vrea să mă ia acolo unde a intrat cel dintâi tâlharul cel bun”?

Sunt săraci care n-au frică de moarte, ci o întâmpină cu pace, asemenea dreptului Simeon, care a cântat:

„Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău după cuvântul Tău în pace” [Lc 2, 29].

Ce pace era în sufletul dreptului Simeon pot înţelege numai cei care poartă în sufletul lor pacea lui Dumnezeu sau au avut într-o oarecare măsură experienţa ei. Despre această pace a zis Domnul ucenicilor Săi: „Pacea Mea dau vouă” [In 14, 27]. Cine o are, acela merge în pace spre via­ţa veşnică şi spune:

„Slavă Ţie, Doamne, că vin acum la Tine şi voi vedea veşnic faţa Ta în pace şi iubire. Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul Meu şi el tânjeşte după Tine”.

______________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Din categoria Despre pace