Arhive lunare: Martie 2012

„Lipsit de har, omul nu e decât pământ pă­cătos”

Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Mai­ca Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ pă­cătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu şi îl iubesc prin mintea lor; tot aşa şi omul e după minte ca un înger.

Fericiţi cei care ziua şi noaptea se îngrijesc să placă Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfânt.

Harul nu vine aşa încât sufletul să nu-l cunoască şi, când pierde harul, sufletul tânjeşte cu putere după el şi-l caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-1 găsească! Dar sufletul care iubeşte pe Dumnezeu îl caută pe Domnul cu mult mai multă nelinişte şi putere, aşa încât nu-şi poa­te aduce aminte nici de părinţi, nici de cei dragi.

Slavă Domnului că ne dă să înţelegem venirea harului şi ne învaţă să cunoaştem pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde.Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi întotdeauna harul, chiar dacă e puţin. Dar el se pierde uşor pentru slava deşartă, pentru un singur gând de mân­drie. Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea în slavă de­şartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar înă­untru e gol [Co 13, 1]. Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o îndelun­gată luptă pentru a o birui. În mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte, şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hristos. Aceasta e o ştiinţă mare şi neîncetată.

Războiul nostru e şi crud, şi greu, şi totodată simplu. Dacă sufletul iubeşte smerenia, el sfărâmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate întăriturile lor.Îîn lupta noas­tră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu gri­jă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sunt această smerenie a noastră, iar proviziile sunt harul dum­nezeiesc; dacă le pierdem, duşmanii ne biruiesc.

Războiul e crâncen, dar numai pentru cei mândri: pen­tru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor, pentru că ei îl iu­besc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul Du­hului Sfânt, de care vrăjmaşii noştri se tem, fiindcă îi arde cu focul lui.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Har

Plângerea Sfântului Siluan

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca­ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.

Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă­cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.

Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

Un comentariu

Din categoria Despre tânjirea după Dumnezeu

„Binele dobândit nu prin mijloace bune nu este un bine”

Stareţul socotea că asa cum pentru a cerceta adevărul căii noastre către Dumnezeu principiul călăuzitor de încredere este a doua poruncă, cea pentru iubirea aproapelui, tot astfel criteriul sigur spre a deosebi binele de rău este nu atât scopul în sine, oricât de sfântă şi de înaltă ar fi expresia sa exterioară, cât mijloacele alese pentru atingerea acestui scop.

Singur Dumnezeu este absolut. Răul, nefiinţând prin sine însuşi, ci fiind doar împotrivirea făpturii slobode faţă de Fiinţa cea dintru început, faţă de Dumnezeu, nu poate fi absolut, drept care răul în stare pură nu există şi nu poate exista. Tot răul săvârşit de către făpturile slobode trăieşte neapărat ca parazit pe trupul binelui; el neapărat trebuie să-şi afle o îndreptăţire, să se înfăţişeze înveşmântat în haina binelui, şi nu arareori în cea a binelui celui mai înalt. Răul întotdeauna şi neapărat se va împleti într-o oarecare măsură cu o căutare neapărat pozitivă, şi aceasta este latura sa care <<ademeneşte>> omul. El încearcă să înfăţişeze aspectul său pozitiv omului ca pe o valoare atât de însemnată încât, pentru a fi atinsă, toate mijloacele sunt îngăduite.

În viaţa empirică a omului nu este cu putinţă a ajunge la binele absolut; în toată facerea omului este prezentă o oarecare nedesăvârşire. Prezenţa nedesăvârşirii în binele omenesc pe de-o parte şi, pe de altă parte, neapărata prezenţă a aparentului bine pe care şi-l atribuie răul, face ca deosebirea binelui de rău să fie cât se poate de anevoiaoasă.

Stareţul socotea că răul întotdeauna lucrează ca <<înşelare>>, ascunzându-se sub chipul binelui; pe când binele, spre a se înfăptui, nu are nevoie de împreună-lucrarea răului. Drept aceea, acolo unde se ivesc mijloace nu bune (viclenie, minciună, silnicie, şi altele asemenea), începe un tărâm străin duhului lui Hristos. Binele nu se atinge prin mijloace rele, iar scopul nu îndreptăţeşte mijloacele. <<Binele dobândit nu prin mijloace bune nu este un bine>> – iată legământul lăsat nouă de către Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Dacă binele nu arareori biruieşte, şi prin prezenţa sa îndreptează ceea ce fusese rău, ar fi nedrept a gândi că răul ar fi adus binele, că binele ar fi rezultatul răului. Aceasta este cu neputinţă. Însă puterea lui Dumnezeu face ca acolo unde ea se iveşte totul să se tămăduiască fără urmă, căci Dumnezeu este plinătatea vieţii şi făureşte viaţa dintru nimic.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Un comentariu

Din categoria Despre deosebirea binelui şi a răului

Părintele Stratonik (II)

Smerenia nu se învaţă dintr-o dată. De aceea a zis Dom­nul: „învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea” [Mt 11,29]. Ca să înveţi ai nevoie de timp. Unii au îmbătrânit în nevo­inţe şi totuşi n-au învăţat smerenia şi nu pot înţelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace şi sufletul lor e mâhnit şi abătut.

_____________________________

A venit la mine părintele T. – un pustnic. Ştiind că acest „bătrân” [„stareţ”] era un mare nevoitor [ascet], cre­deam că-i place să vorbească despre Dumnezeu. Am avut o lungă convorbire cu el, după care l-am rugat să spună un cuvânt sufletului meu, ca să-şi îndrepte greşelile. A tăcut puţin, apoi mi-a zis: „în tine se vede mândrie… De ce vorbeşti atât de mult despre Dumnezeu? Sfinţii îşi ascundeau dragostea de Dum­nezeu în sufletul lor, în schimb vorbeau bucuros despre plâns.”

Părinte T., tu ai smerit sufletul meu care iubeşte pe Zi­ditorul. Sufletul meu iubeşte pe Domnul şi cum voi ascunde acest foc care s-a aprins în sufletul meu?

Cum voi ascunde mila Domnului, Care a răpit sufletul meu?

Cum voi uita mila Domnului, prin care sufletul meu a cunoscut pe Domnul?

Cum voi putea să nu vorbesc despre Dumnezeu, dacă sufletul meu a fost înrobit de El?

Cum voi tăcea despre Dumnezeu, când duhul meu arde ziua şi noaptea din iubire pentru El? Fi-voi atunci un po­trivnic al lacrimilor?

Pentru ce, părinte, ai zis sufletului meu: „De ce vorbeşti atât de mult despre Dumnezeu?”

Dar sufletul meu Îl iubeşte şi cum să ascund dragostea Domnului pentru mine?

Sunt vrednic de chinurile veşnice, dar El m-a iertat şi mi-a dat harul Său, care nu poate rămâne ascuns în suflet.

Nu ştii oare că te iubesc şi că am început să vorbesc de Dumnezeu gândindu-mă că şi sufletul tău îl iubeşte pe Dumnezeu şi că e aprins de iubirea lui Dumnezeu?

Dar ce să spun sufletului meu? Ascunde în tine cuvin­tele Domnului? Dar toate cerurile cunosc aceasta şi voi fi întrebat: De ce ai ascuns mila Domnului şi n-ai vorbit de ea oamenilor, ca toţi să-L iubească pe Dumnezeu şi să-şi găsească odihna în El?

Dar Stăpânul ne cheamă cu milostivire pe toţi: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt 11, 28].

Sufletul meu cunoaşte această odihnă în Dumnezeu şi de aceea, iubind pe Dumnezeu şi pe fraţii mei, vorbesc de­spre milostivirea lui Dumnezeu.

Gândeam că sufletul tău se veseleşte, ca şi al meu, de Domnul, dar tu ai smerit sufletul meu spunând: „De ce vorbeşti atât de mult despre Dumnezeu?”.

Dar spun adevărul, că Domnul nostru e milostiv şi iartă oamenilor păcatele lor.

Astfel însă voi porunci buzelor mele tăcere şi voi cânta cântare lui Dumnezeu în suflet, ca Domnul nostru să se veselească, pentru că nemărginită este dragostea Lui pentru noi şi şi-a vărsat sângele Său şi ni L-a dat pe Duhul Sfânt.

_____________________________________________________________

Părintele Kassian spunea că toţi ereticii vor pieri. Nu ştiu aceasta, dar cred numai în Biserica Ortodoxă: în Ea este bucuria mântuirii întru smerenia lui Hristos.

Îţi mulţumesc, Domnul meu şi Ziditorul meu, că ai smerit cu milostivire sufletul meu şi mi-ai descoperit calea pe care au mers sfinţii Tăi. Tu iubeşti pe cei ce plâng, şi pe calea plânsului au venit la Tine sfinţii Tăi. Tu iubeşti pe cei smeriţi şi prin harul Tău îi înveţi iubirea şi smerenia de care se tem vrăjmaşii noştri, demonii. Tu Te bucuri, Doam­ne, de sufletul smerit; dă-mi să vin la Tine pe calea sfin­ţilor Tăi, calea plânsului smerit, pe care mi-ai arătat-o.

___________________________________________________________

Era la noi în mănăstire un frate care căzuse dintr-un pom la strânsul măslinelor şi nu mai putea merge pe pi­cioarele lui. Pe când era la infirmerie în corpul de clădiri al bisericii Schimbării la Faţă, monahul care era alături de el, în patul vecin, a murit. Infirmierul a început să pregă­tească trupul mortului pentru îngropăciune şi i-a cerut fratelui să-i ţină o clipă acul. Bolnavul i-a răspuns: „De ce-mi tulburi odihna?” Dar după acest cuvânt sufletul său şi-a pierdut pacea, şi atunci a chemat pe duhovnic şi i-a mărturisit păcatul neascultării sale.

Cel înţelept înţelege de ce sufletul fratelui şi-a pierdut pacea, dar cel neînţelept spune că sunt fleacuri.

____________________________________________________________

La 1 iulie 1932 am primit vizita părintelui Pantelimon de la Vechiul Russikon. L-am întrebat cum îi merge, şi el cu o faţă bucuroasă mi-a răspuns:

– Sunt foarte bucuros.

– De ce te bucuri?, l-am întrebat.

– Toţi fraţii mă iubesc.

– Şi de ce te iubesc?

– Ascult de toată lumea, a spus el, oricine ar fi şi ori­ unde aş fi trimis – a zis el.

Şi m-am gândit: „Uşoară este calea care duce în împă­răţia cerurilor. Acesta şi-a găsit odihna prin ascultarea pe care o face pentru Dumnezeu, şi de aceea îi este bine su­fletului său.”

________________________________________________________

Părintele ieromonah I. mi-a povestit că la noi, la Krumitza, un monah trăgea să moară, dar nu putea muri. I s-a spus: „Nu ţi-ai mărturisit păcatele şi de aceea nu poţi mu­ri”. El a răspuns: „M-am mărturisit de două ori, dar cred că păcatele mele nu-mi sunt iertate şi aş vrea să mă spo­vedesc egumenului Makari”. S-a făcut după dorinţa sa: egumenul Makari a venit din mănăstire şi L-a spovedit pe schimonah, şi atunci acesta s-a sfârşit în pace şi odihnă.

Părintele ieromonah I. m-a întrebat de ce s-a întâmplat aceasta şi i-am răspuns că, deşi se mărturisise, el nu cre­dea că păcatele lui i-au fost iertate, ba chiar că trebuia să fie aşa după starea lui duhovnicească, adică după necre­dinţa lui. Noi însă trebuie să avem credinţa tare că în Bise­rica noastră toate au fost aşezate de Duhul Sfânt şi atunci, după credinţa lui, omul primeşte harul de la Domnul.

 

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

Scrie un comentariu

Din categoria Despre smerenie

Părintele Stratonik (I)

De două ori a vizitat Sfântul Munte un pustnic din Munţii Caucaz – părintele Stratonik. Era de neam din gu­bernia Harkov; în lume fusese târgoveţ şi avea un maga­zin; a avut şi copii. Dar sufletul lui s-a aprins de focul unei mari pocăinţe şi, lăsându-şi familia şi averile, s-a retras în Caucaz.

Era un bărbat minunat. La vederea lui sufletul era cu­prins de un freamăt. Ochii lui erau în permanenţă inun­daţi de lacrimi, iar când începea să vorbească despre Dum­nezeu, vorbea cu mare simţire şi cu o înfăţişare smerită, şi toţi cei ce-l ascultau primeau bucurie şi mângâiere. Cuvân­tul lui era puternic, pătruns de frica lui Dumnezeu şi iubi­re; era, într-adevăr, ca un vultur printre părinţi. În contact cu el, sufletele oamenilor se preschimbau şi, văzându-i viaţa sfântă, se smereau. Prin cuvântul lui călea sufletele şi pe mulţi i-a ridicat din cădere. Ascultându-l, sufletul ui­ta de pământ şi se întorcea cu înflăcărare spre Dumnezeu.

Statura lui era puţin peste cea mijlocie, avea o faţă plă­cută, părul închis la culoare; plăcea la toată lumea. Nevoitorii din Caucaz îl cinsteau, şi el era vrednic de această cinstire. Împlinea nevoinţe [ascetice] grele: îndura căldu­ra şi frigul, iarna mergea desculţ suferind din dragoste de Dumnezeu şi niciodată n-a avut pe buze vreun murmur îm­potriva lui Dumnezeu, ci sufletul său era predat în între­gime voii lui Dumnezeu şi purta toate suferinţele cu bucu­rie. Propovăduia o pocăinţă fierbinte şi pe mulţi i-a ridicat dintr-o adâncă descurajare la nevoinţe pline de râvnă. În cuvintele lui se simţea limpede harul lui Dumnezeu, şi el renăştea minţile oamenilor dezlipindu-le de pământ.

Intr-o zi, nevoitorii din Caucaz l-au dus la un demonizat, şi când l-a văzut, din multa iubire, părintele Stratonik a plâns şi a zis: „Nenorocită făptură a lui Dumnezeu, cât eşti de chinuită de demon!” şi a făcut asupra lui semnul crucii cu aceste cuvinte: „Domnul Iisus Hristos să te tămăduiască!” şi bolnavul s-a vindecat în clipa aceea. Atât de mare era puterea credinţei şi rugăciunea acestui bărbat.

Unde eşti acum, dragul nostru părinte Stratonik, care iubeai atât de minunat plânsul? Vino la noi şi-ţi vom zidi o chilie pe un munte înalt, vom privi la sfânta ta viaţă şi pe măsura puterilor noastre vom imita marile tale nevoinţe [ascetice]. Vremea lacrimilor tale a trecut, părinte. Acum auzi în ceruri cântările heruvimilor şi vezi slava Domnu­lui, pe Care sufletul tău îl iubea pe pământ şi, avântându-te spre El, se preda plânsului pocăinţei. Domnul iubeş­te pe om şi i-a dat acest plâns, ca sufletul său să se spele în apa aceasta şi să poată vedea curat pe Domnul în duh de iubire şi în frică plină de cucernicie.

Părintele Stratonik mai zicea că va veni o vreme când monahii se vor mântui în haine lumeşti.

Din toate puterile şi până la sfârşitul vieţii trebuie păs­trată râvna de la început, căci mulţi au pierdut-o şi n-au mai găsit-o. Pentru aceasta trebuie să ne aducem aminte neîncetat de moarte; şi dacă sufletul este gata de moarte, chiar şi numai în parte, el nu se mai teme, vine la smerenie şi pocăinţă, uită tot ce e lumesc, îşi păzeşte mintea neîmprăştiată şi se roagă din toată inima.

Cine îşi aduce aminte de moarte nu mai este înşelat de lume, iubeşte pe aproapele, ba chiar şi pe vrăjmaşi, este ascultător şi înfrânat; prin aceasta îşi păstrează în suflet pacea şi vine în el harul Sfântului Duh. Iar când cunoşti pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, atunci sufletul tău se va des­făta de Domnul şi-L vei iubi, îţi vei aduce aminte totdeau­na de dulceaţa Duhului Sfânt, şi aceasta este cu adevărat o hrană cerească.

Am vorbit mult despre toate acestea cu marele nevoitor care a fost părintele Stratonik. El mi-a povestit că în Caucaz întâlnise şapte bărbaţi care gustaseră harul Sfântului Duh, dar unii dintre ei nu cunoşteau calea Domnului, nu ştiau cum povăţuieşte Domnul sufletele şi de aceea au slă­bit mai apoi. Despre aceasta se vorbeşte în Scriptură şi la Sfinţii Părinţi, dar trebuie să trăieşti mult ca să cunoşti toate acestea din experienţă.

La început, când omul vine să lucreze pentru Domnul, Domnul dă sufletului harul Său şi o râvnă puternică pen­tru bine, şi totul pentru el este atunci uşor şi plăcut; iar când sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experienţă, îşi spune: „Voi avea toată viaţa această râvnă”. Şi prin aceasta se înalţă mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare şi începe să-i judece; şi aşa pierde harul care l-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Şi sufletul nu înţelege cum s-a întâmplat aceasta — totul mergea atât de bine, dar acum totul e atât de chinuitor şi nu mai vrea să se roage. Dar nu trebuie să se înfricoşeze: este Domnul Care povăţuieşte cu milostivire sufletul. De îndată ce se înalţă mai presus de fratele său, chiar în acel minut sufle­tului îi vine un gând rău care nu-i place lui Dumnezeu, şi dacă sufletul se smereşte, harul nu-l părăseşte, dar dacă nu se smereşte, se iveşte o mică ispită, ca sufletul să se smerească. Dacă iarăşi nu se smereşte, atunci începe lupta curviei. Dacă tot nu se smereşte, atunci cade într-un păcat oarecare. Şi dacă nici atunci nu se smereşte, atunci vine o mare ispită şi el va săvârşi un păcat mare. Şi aşa ispita se va face tot mai puternică, până ce sufletul se va smeri; atunci ispita se duce şi, dacă se smereşte mult, vine stră­pungerea inimii şi pacea şi tot răul piere.

Astfel, tot războiul se duce pentru smerenie. Mân­dria a pricinuit căderea vrăjmaşilor şi ei ne-au tras în adânc şi pe noi. Vrăjmaşii ne laudă, şi dacă sufletul primeşte la­uda, harul se retrage de la el până ce se pocăieşte. Astfel, toată viaţa învaţă sufletul smerenia lui Hristos şi, până ce nu va avea smerenia, va fi întotdeauna chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit găseşte odihna şi pacea de care vorbeşte Domnul [In 14, 27].

Postul şi înfrânarea, privegherea şi liniştirea [isihia] şi celelalte nevoinţe [ascetice] ne ajută, dar puterea de căpe­tenie stă în smerenie. Măria Egipteanca şi-a uscat trupul prin post într-un singur an, pentru că nu avea nimic de mâncare, dar cu gândurile a trebuit să lupte timp de şap­tesprezece ani.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

Scrie un comentariu

Din categoria Despre smerenie

Convorbire cu Gheronda Sofronie de la Essex

Fericitul Gheronda Sofronie (†1993) considera întâlnirea cu Sfântul Siluan (†1938) drept cea mai mare binecuvântare pe care a primit-o de la Dumnezeu. În interviul care urmează, teologul luminii necreate, omul Cuvântului, Gheronda Sofronie analizează cu deosebită profunzime şi claritate elementele esenţiale ale învăţăturii Sfântului Siluan.

Gheronda Sofronie: După cum scrie un teolog grec, suntem obişnuiţi să ne rugăm către Gheronda Siluan ca şi către un sfânt, dar recunoaşterea oficială a Bisericii, a Patriarhiei Ecumenice, ne oferă acum posibilitatea să o facem nu doar cu inima noastră, în ascuns, ci deschis, în mod public.

Chiar biserica mânăstirii voastre este afierosită Sfântului Siluan …

Gheronda Sofronie: Da, cea dintâi ! (râde bucuros). Încă nu este terminată, dar în cea mai mare parte a fost desăvârşită. Aşteptăm să trimită Patriarhul un Mitropolit pentru a o inaugura, ba să vină chiar Patriarhul dacă va voi, pentru că îl iubeşte atât de mult pe Gheronda Siluan, încât în mesajul de Paşti a făcut referire la cuvintele lui „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui !” Acum este foarte cunoscut. Dar dacă el însuşi nu ar fi răspuns unui mare număr de oameni care se rugau lui, atunci această aşezare în rândul sfinţilor nu ar fi putut avea loc. De multe ori s-a arătat ca mijlocitor, iar oamenii au rămas surprinşi de rapiditatea cu care el răspundea rugăciunilor lor.

Cunoaşteţi exemple concrete?

Gheronda Sofronie: Să ştiţi că avem multe, dar nu cred că le putem trece în revistă acum. Trebuie să cerem oamenilor să ne scrie, pentru că dacă o facem noi, s-ar putea să scriem poveşti…

Dumneavoastră aveţi exemple personale de mijlocire din partea Sfântului Siluan?

Gheronda Sofronie: Eu sunt un nimic ! Poate în sensul împlinirii unui lucru cu neputinţă de săvârşit, precum înfiinţarea unei mânăstiri… Este cu putinţă astăzi să institui o mănăstire ? Pământul nu mai produce monahi ! Oamenii nu mai sunt predispuşi către acest mod de viaţă. Nu ştiu… Lupta este foarte mare… A fost greu… Nu aveam mai nimic. Mâncam cartofi şi urzici. Iar acum suntem epuizaţi… Nu mă plâng, dar mânăstirea nu ne-a fost acordată decât după multe încercări. Iar temelia acestei mânăstiri a fost el, Siluan.

Iar Dumnezeu a îngăduit să trăiţi până acum pentru a simţi bucuria trecerii în rândul celor sfinţi a părintelui vostru duhovnicesc!

Gheronda Sofronie: Dacă ar fi după doctori, nu ar trebui să mai fiu în viaţă. Demult ar fi trebuit ca trupul meu să se reîntoarcă în pământ… Ştiţi, în declaraţia trecerii lui în rândul sfinţilor au fost subliniate anumite elemente foarte importante: s-a vorbit de „învăţătura lui profetică şi apostolică”, şi s-a dat poruncă „în Duhul Sfânt” pentru acordarea acestei cinstiri – s-a folosit această expresie, „vă îndemnăm în Duhul Sfânt”…

Să cinstim prăznuirea lui în fiecare an?

Gheronda Sofronie: Da, au folosit această exprimare în declaraţia oficială. Este o frază foarte importantă. Părintele Máximos Jimenez de la Chevetogne a scris în revista Irenikon că acest cuvânt pe care i l-a dat Hristos lui Siluan a fost folositor pentru mulţi oameni, într-un mod pozitiv şi mântuitor. Şi notează acest fapt în critica lui la cartea mea Îl vom vedea [pe Dumnezeu] aşa cum este! V-am şocat sau nu?

Cu titlul? Nu chiar!

Gheronda Sofronie: Acest titlu a fost dat de Părintele Simeon, nu de mine. Dar subiectul este acesta, anume că toţi avem dorinţa, precum Moise, de a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este ! Este absolut firesc, iar în această carte îmi exprim punctul de vedere că nu putem reuşi aceasta decât trăind conform poruncilor, pentru că poruncile lui Hristos nu pot fi străine de fiinţa lui Dumnezeu, înţelegeţi ? De exemplu, în capitolul 5 de la Matei, scrie evanghelistul: „Aţi auzit că s-a zis: “să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”, iar Eu zic vouă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă”. Iar mai jos, „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (vezi Matei 5: 43-48).

Cum este cu putinţă?

Gheronda Sofronie: Dacă nu ar fi fost cu putinţă, nu ar fi apărut în Sfânta Scriptură. Dar, în acest punct, ar fi bine să înţelegem teologic care este diferenţa dintre oamenii îndumnezeiţi şi Însuşi Dumnezeu. Este important! Prin îndumnezeire, omul, persoana umană, ipostasul uman dobândeşte conţinutul vieţii lui Dumnezeu, dar prin har, nu creându-o. Ce înseamnă să o creeze ? Zicem în Simbolul Credinţei: „Făcătorul Cerului şi al Pământului etc.”, dar, cu toate acestea, noi rămânem creaturi, făpturi. Nu putem să fim Dumnezeu pentru că nu suntem „făcători”…

Ci dumnezei după har!

Gheronda Sofronie: După har! Adică viaţa dumnezeiască ne este împărtăşită şi ne este transmisă prin intermediul harului, dar rămânem făpturi zidite… nu devenim creatori ai acestei lumi. Participăm la viaţa dumnezeiască prin har şi, bineînţeles, prin asemănare, dar nu o creăm… Sfântul Siluan ne-a lăsat un material teologic foarte bogat. Există subiecte în teologia lui Siluan pe care nimeni nu le-a abordat în trecut în acest mod.

De exemplu?

Gheronda Sofronie: Zice că există două forme de smerenie: una este smerenia ascetică, prin pocăinţă („sunt cel mai rău dintre toţi”), şi alta este smerenia dumnezeiască a lui Hristos. Adică este o caracteristică a firii lui Dumnezeu care este indescriptibilă. La nimeni altcineva nu am întâlnit această diferenţiere între smerenia ascetică şi smerenia specifică lui Dumnezeu, caracteristică Lui. Un alt subiect: nimeni nu poate iubi întreaga făptură, nici să poarte grija întregii creaţii, dacă acest lucru nu se petrece în Duhul Sfânt. Inclusiv rugăciunea pentru vrăjmaşi este o caracteristică a acelora care sunt purtători ai Duhului Sfânt. Din acest motiv zice că cel ce nu îşi iubeşte duşmanii, nu a cunoscut încă pe Dumnezeu aşa cum ar trebui să-L cunoască. Luaţi aminte la acest lucru. De ce se exprimă astfel ? Nu există în nici un text patristic ceva asemănător…

Cu siguranţă Sfântul Siluan este un sfânt care se încadrează în şirul, în tradiţia marilor părinţi duhovniceşti ortodocşi, dar a trăit şi a exprimat ceea ce a trăit într-un mod cu totul original. Mai mult, el scrie despre lucruri deosebit de adânci, cu cuvinte foarte simple. Ceea ce spuneţi despre acest subiect este foarte important şi clarificator.

Gheronda Sofronie: Este vrednic de luat aminte faptul că vorbeşte despre acestea într-un mod extrem de firesc. De unde provine acesta? De la arătarea lui Hristos de care s-a învrednicit la începutul vieţii lui! La începutul vieţii lui monahale, atunci când, după încercare, şi-a văzut pierzarea veşnică vreme de oră, s-a dus în biserică şi a rostit aceste cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Iar Hristos i S-a arătat ca şi cum ar fi fost viu. Ei bine, niciodată nu m-am îndoit în mintea mea de adevărul acestei arătări a lui Hristos către Siluan. De ce? Pentru că era un om simplu – un soldat –, nu-i aşa? Imediat după ce-şi termină stagiul militar, pleacă în Sfântul Munte, şi vede asta! Dar în ce rezidă dovada că acesta este adevărul? În faptul că a început să se roage pentru lume cu toată fiinţa lui! Dacă acest om, atât de simplu, a început să se roage pentru lume în acest fel, ce înseamnă asta? Care este dovada că se ruga cu adevărat? Cu plângere, cu toată fiinţa, se ruga pentru mântuirea lumii…

Această dragoste, această compasiune pentru lume poate fi o atestare a arătării lui Hristos cel Viu ?

Gheronda Sofronie: Acest lucru înseamnă că Hristos i S-a arătat cu adevărat şi că L-a cunoscut în Duhul Sfânt, căci descrie el însuşi faptul că Duhul era în toată fiinţa sa: în sufletul lui, în mintea lui, în cugetul lui, în inima lui şi în trup… De ce apoi se ruga astfel: „Doamne, să te cunoască întreaga lume în Duhul Sfânt” ? De unde provine această rugăciune ? Era consecinţa, rodul acestei arătări… Un moment atât de puternic, încât, aşa cum scrie, dacă ar mai fi durat, nu ar fi putut să mai rămână în viaţă. Dar focul Duhului Sfânt l-a umplut în întregime… Astfel, ideile lui despre smerenia lui Hristos, rugăciunea pentru întreaga lume, erau consecinţele arătării autentice a lui Hristos înaintea lui. Putem judeca după rezultate. Vreau să mai adaug că este o situaţie cu totul excepţională faptul că a vorbit despre aceste întâmplări precum un teolog apostolic, precum vorbea Sfântul Ioan Teologul. Teologia era starea lui proprie de a fi. Nu din cunoştinţe academice. Dacă începeţi să-l citiţi cu atenţie pe Gheronda Siluan, veţi vedea că este o carte teologică cu exprimări foarte simple. Nu am avut niciodată vreo îndoială că L-a văzut pe Hristos în Duhul Sfânt, în Dumnezeirea Sa, căci, după cum spune, atunci când se arată o lumină atât de puternică, nu putem să nu-L recunoaştem ca Dumnezeu… La fel ca Apostolul Pavel pe drumul Damascului. Vi le mărturisesc acestea pentru a atrage atenţia asupra unor aspecte esenţiale, cu o adâncă semnificaţie, ale unei teologii cu adevărat evanghelice. Precum Sfântul Ioan Evanghelistul, el scrie în întregime cu cuvinte simple. Este ceea ce eu numesc teologia ca rugăciune sau conţinut al rugăciunii şi ca stare a inimii noastre. Cel mai grăitor exemplu al acestei teologii sunt epistolele Sfântului Ioan Teologul. Teologia ca rugăciune este Anaforaua Liturghiei, în special cea a Marelui Vasile, o anafora foarte sumară a unei viziuni globale. Nu este altceva decât teologie, dar o prezentăm sub forma unei rugăciuni; rugăciunea ia forma aceasta, teologia ia forma aceasta.

Până la sfârşit, simplitatea şi smerenia lui Siluan au ascuns sfinţenia lui de ochii celor mai mulţi. Dar unii, aşa cum aţi făcut dumneavoastră pentru câţiva ani, au ţinut legătura cu dânsul, l-au vizitat adesea. A avut un pic de faimă încă de pe când era în viaţă ?

Gheronda Sofronie: Nu foarte mare. Au fost unii monahi dintre sârbii de la Hilandar, şi alţii, teologi, ba chiar şi episcopi, cărora le plăcea să stea de vorbă cu el. Întreţinea corespondenţă, a avut câteva scrisori. Două, trei cazuri le descriu în cartea mea. De asemenea, despre harisma străvederii se vorbeşte în actul de canonizare. Menţionez chiar şi ce scria despre el episcopul Nicolae [Velimirovici] Sârbul în necrolog.

Episcopul Nicolae a fost iniţiatorul unei mari mişcări de trezire duhovnicească în Biserica Sârbă, care, prin Părintele Iustin Popovici, se continuă şi astăzi de către oameni precum episcopul Amfilohie sau părintele Atanasie… În fine, Sfântul Siluan se întâlnea des cu Episcopul Nicolae?

Gheronda Sofronie: Nu cunosc exact ce era între ei. Dar îi plăcea să vină destul de des în Sfântul Munte, şi de fiecare dată se ducea să-l vadă pe Gheronda Siluan. Ştiţi, Episcopul Nicolae este cel care m-a hirotonit diacon în 1930, la Mânăstirea Sfântului Pantelimon, iar Gheronda Siluan era de faţă… Când am ajuns prima oară în Anglia, la Londra, în 1952, Episcopul Nicolae era acolo. M-am dus să iau binecuvântarea lui. I-am spus că arhimandritul Iustin Popovici a scris unele lucruri legate de cartea despre Gheronda Siluan, comparându-l cu Sfântul Simeon Noul Teolog. Reacţia Mitropolitului Nicolae a fost cu adevărat impresionantă. Stătea pe un fotoliu, şi cum i-am spus că părintele Iustin a făcut această comparaţie, a dat cu pumnul de birou, zicând: „Nu! Nu! Nu! Siluan a fost mai mare ca toţi în dragostea lui! Când îi citeşti pe ceilalţi, te apucă o disperare, dar asta nu se-ntâmplă niciodată cu cele scrise de Gheronda Siluan”. Iar eu am rămas tăcut, ascultându-l. Astăzi Siluan este foarte cunoscut şi nu mai are nevoie de recomandări. [George] Florovsky a scris prefaţa primei ediţii a cărţii în engleză. Sublinia faptul că Siluan zice lucruri cunoscute dar într-un mod diferit. Îmi zicea: vorbiţi cu o limbă nouă lumii contemporane. Aşadar, este o limbă nouă ! Mulţi oameni şi-au exprimat bucuria, până şi episcopul de Canterbury a scris că aşezarea lui Gheronda Siluan în rândul sfinţilor este un fapt îmbucurător nu doar pentru Biserica Ortodoxă, nu doar pentru mânăstirea noastră, ci, în general, pentru întreaga lume creştină.

E adevărat că, datorită cărţilor voastre, dar, neîndoielnic, şi pentru că acesta era planul lui Dumnezeu, evlavia faţă de Siluan a depăşit graniţele Bisericii Ortodoxe. Influenţa lui este foarte mare. Mişcă multe inimi.

Gheronda Sofronie: Iată un exemplu. În veacul trecut era un pictor vestit în Rusia, care a făcut picturile murale din catedrala Sfântul Vladimir din Kiev. Fiul lui, matematician, a emigrat în Cehoslovacia. Când a devenit preot, mi-a scris să-i trimit cărţi, dacă mi-e cu putinţă. Dar era foarte dificil, doar dacă i le-ar fi putut duce cineva. Astfel au apărut două, trei copii ale cărţii mele despre Gheronda Siluan în Cehoslovacia. Iar acel preot îmi scria, mai apoi: „Părinte Sofronie, trebuie să îmi exprim recunoştinţa faţă de dumneavoastră. De cinci ani citesc Filocalia cu multă atenţie şi nu puteam pricepe cum pot fi înfăptuite acele lucruri în practică, dar cartea dumneavoastră m-a făcut să înţeleg asta, într-un mod cu totul special. Această carte este în întregul ei Filocalie, şi este viaţă adevărată”.

Este cunoscut în Rusia Sfântul Siluan? Cum a fost receptat?

Gheronda Sofronie: Niciodată nu a fost manifestată vreo îndoială în privinţa lui. Evlavia faţă de Gheronda Siluan a fost mare, statornică. Multă vreme cartea mea a fost acordată drept premiu studenţilor Academiei Teologice – nu aveau prea multe cărţi. Când m-am dus în Rusia prima oară, în 1957, cercetându-mi rudele, fraţii şi surorile mele, la una dintre surori am găsit cartea copiată la maşina de scris! Şi la Academia Teologică din Leningrad, un student mi-a spus: „Părinte Sofronie, am originalul cărţii dumneavoastră !” Ce voia să zică? Mai târziu am înţeles că vorbea despre cartea editată la Paris, şi nu de vreo copie bătută la maşină, ca aceea a surorii mele. Mi s-a spus că au fost bătute la maşina de scris sute de cópii. Numele lui Gheronda era larg cunoscut în Rusia în 1957. Cunoscut şi recunoscut ca sfânt. Impresia era profundă peste tot… la fel ca în Sfântul Munte, unde cartea a fost receptată cu multă încredere. Mai târziu, în 1980, am vorbit la Departamentul de relaţii internaţionale a Patriarhiei Moscovei, cu Mitropolitul Filaret al Minskului şi cu Arhiepiscopul Pitirim (responsabilul cu editările şi cu revista). Erau promotorii ideii trecerii lui Gheronda Siluan în rândul sfinţilor. Le-am răspuns că este un lucru foarte important pentru noi, dar că nu vrem să ne amestecăm şi că poziţia noastră nu ne permite să exercităm vreo influenţă. La sfârşitul anilor ’70 – în 1977 sau 1979– Mitropolitul Harkovului, Nicodim, editase o versiune completă a slujbei Sfântului Siluan, precum şi un imn acatist. Apoi a ajuns Mitropolit de Lvov, şi de pe această poziţie l-a întâmpinat pe Patriarhul Ecumenic la Lvov, i-a dăruit o icoană cu Gheronda şi a propus să purceadă împreună la trecerea oficială în rândul sfinţilor a lui Gheronda. Părintele Siluan, fiind monah aghiorit, era în jurisdicţia Constantinopolului, şi doar Patriarhia Ecumenică şi Sfântul Sinod al Marii Biserici avea dreptul de a iniţia această recunoaştere oficială.

Vreţi să ne vorbiţi un pic despre relaţia voastră cu sfântul Siluan ? Când şi cum aţi început?

Gheronda Sofronie: Am avut întrevederi regulate vreme de opt ani, până la moartea lui în 1938. Înainte aveam evlavie la el, dar nu m-am apropiat de el; prima întâlnire reală a avut loc de Paşti, în 1931. A doua zi de Paşti l-am primit în mica mea chilie pe monahul Vladimir, un om educat, inginer, care trăia în pustie. Discuţia noastră era cu totul comică, uite ce-mi zicea: „Páter Sofronie, cum poate cineva să se mântuiască?”. În vremea asta, eu am adus apă caldă în chilie şi i-am oferit ceai precum unui preot, şi i-am zis: „Menţineţi-vă la limita deznădejdii, iar când vă situaţia vă depăşeşte, când nu mai există resurse, retrageţi-vă şi beţi o ceaşcă de ceai”. I-am spus asta fără să o înţeleg în profunzime. Acela, însă, plecând de la mine, s-a dus la Gheronda Siluan. Nu ştiu ce-au vorbit. A treia zi de Paşti, s-a petrecut un eveniment care a marcat începutul relaţiei mele cu Gheronda. Coboram din clădirea mare în curte, iar Gheronda intra pe poartă. Totdeauna avusesem un sentiment de evlavie faţă de el, şi, tocmai din acest motiv, i-am făcut loc să treacă, dar el a venit direct spre mine să mă întâlnească, şi mi-a zis:

–    A trecut ieri pe la dumneavoastră Părintele Vladimir ?
–    Cumva, am greşit cu ceva ?
–    Nu, dar nu acesta este nivelul lui. Haideţi să vorbim despre asta.

De ce-i spusesem acelea Părintelui Vladimir? Trăiam în Mănăstire, cufundat în deznădejde pentru lume, după război… Plecasem din Franţa (în 1925) cu sentimentul că Franţa era cufundată într-o adâncă deznădejde. Ce era acea deznădejde? Oamenii nu mai pot crede în Înviere. Prin urmare, se pun pe ei înşişi la îndoială, supravieţuirea lor, toată lupta asta inutilă. Şi pe mine mă chinuia asta. Abandonasem cursurile de artă pentru ca să devin monah în Sfântul Munte, dar trăiam această formă de disperare. Îi spusesem părintelui Vladimir acel cuvânt pentru că doar acea deznădejde subzista înăuntrul meu, iar rugăciunea îi reducea din intensitate. Dacă mă calmam, nu trăiam liniştirea ca pe o fericire, ci ca pe o moarte. Imediat ce deznădejdea îşi pierdea din intensitate, îmi pierdeam sentimentul existenţei Fiinţei veşnice. Nu puteam ieşi din acest paradox. Din acest motiv îi spusesem părintelui Vladimir să rămână la limita disperării. Era felul meu de a mă exprima, dar fără să înţeleg sensul deplin. Iar Gheronda mi l-a explicat, cu speranţa că voi înţelege. A găsit o analogie – nu similaritate, ci analogie –, prin „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. După această întâmplare l-am vizitat destul de des şi, în funcţie de cât ne permiteau slujirile, discuţiile noastre erau prelungi. Pentru că nu sunt scriitor şi ca să nu scriu poveşti, am relatat doar ceea ce mi-am amintit cu exactitate.

Este cu putinţă ca acest cuvânt „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” să fie pus în faptă de toată lumea?

Gheronda Sofronie: Cei care nu au o experienţă îndelungată, foarte îndelungată a vieţii ascetice, şi nu au trăit iadul adesea şi în profunzime, nu pot pune în practică această formulă, „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, pentru că nu au experimentat acest lucru! Iadul lui Siluan era infinit mai adânc decât acela pe care ni-l putem noi imagina în epoca noastră! Atunci când a scris „pierzarea mea veşnică era o realitate”, el trăise o oră din viaţă în măruntaiele iadului. Iar apoi s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos. Atunci a început să se roage pentru întreaga lume ca pentru sine însuşi… Dar nu-i putem urma astfel exemplul, nu-l putem imita decât prin asceză… Lumea ascetică nu are alt principiu mai înalt decât acela dat lui Siluan de către Hristos. Ajungând în acest punct, atingem ambele extreme: Împărăţia şi Iadul. Dar Iadul încetează să aibă autoritate asupra omului, să aibă putere asupra lui. Dumnezeu este pretutindeni prezent, fără să se împartă. Totuşi, aceasta nu este posibil oamenilor care nu au experienţa chinurilor iadului. Pot ajunge într-o situaţie analogă, dar nu cu totul similară.

Ce înseamnă acest lucru: “Să te rogi pentru lumea întreagă înseamnă să-ţi verşi sângele”?

Gheronda Sofronie: Este inima care suferă, nu sunt cuvinte goale. Secretul este aici: unde este inima, acolo este şi bucuria şi lumina; apoi, mintea se uneşte cu inima, dar inima este plină de durere, ca şi cum ar curge sânge din ea. Iată ce am înţeles eu: când ne rugăm în acest mod pentru întreaga umanitate, este semnul că unei persoane umane, unui ipostas i s-a dat darul de a trăi următorul fapt: el poate cuprinde în interiorul său şi pe Dumnezeu, şi întreaga umanitate. Dumnezeu şi întreaga umanitate sunt conţinutul vieţii acestei persoane. Pentru că a trăi creştineşte înseamnă a-ţi extinde conţinutul vieţii tale într-un mod nemaiîntâlnit!

Relaţia îndelungată cu un om precum Sfântul Siluan, care purta înăuntrul lui, după cum spuneţi, „şi pe Dumnezeu, şi umanitatea”, trebuie să deschidă anumite perspective unice. Anumite întâlniri trebuie să fi fost foarte clarificatoare.

Gheronda Sofronie: Existau anumite întrebări care mă afundau în impas, i le-am expus şi m-a ajutat mai mult decât oricine altcineva să le dau un răspuns. De trei ori pe zi cerem în rugăciunea Bisericii să învrednicească Dumnezeu „în ziua aceasta – sau în noaptea aceasta –, fără de păcat să ne păzim noi”. Aşadar, l-am întrebat: „Cum, trăind în lumea aceasta, exagerat de dinamică şi cufundată în disperare, am putea să o facem fără de păcat ? Cum putem să ne ferim de păcat ?” Dar aveam şi alte întrebări, precum „Cum putem fi siguri că duhul care lucrează înăuntrul nostru este Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede ?”, sau „Dacă omul tot este chemat să creeze, care este cea mai înaltă formă de act de creaţie ?”, sau „Care stare a duhului ne arată faptul că suntem cu adevărat icoana lui Dumnezeu celui Viu ?”

Şi cum a răspuns la aceste întrebări ?

Gheronda Sofronie: Nu am reţinut tot, nici nu am pus în practică tot ce am învăţat de la Gheronda, de aceea nici nu am dreptul de a trata aceste subiecte; dar, cu ajutorul rugăciunii lui, vă voi spune câte ceva din ceea ce m-a învăţat.

În privinţa feririi de păcat, Hristos i-a făcut cunoscută vieţii sfinte a lui Gheronda Siluan această taină: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Imediat ce am auzit din gura lui Gheronda faptul că Însuşi Hristos i-a arătat cum să biruiască păcatul, consideraţia mea pentru el şi întreaga mea încredere în sfinţenia lui m-au convins că această expresie provine cu adevărat de la Însuşi Hristos. Şi am încercat să pun în practică acest principiu, în viaţa mea.

Duhul este cuprins de frică atunci când cercetează sfinţenia lui Dumnezeu şi conştientizează, în acelaşi timp, propria nevrednicie de a se uni vreodată cu un astfel de Dumnezeu. Cunoaşterea faptului că suntem în robia păcatelor noastre ne duce la disperare. Atunci rugăciunea noastră se umple de lacrimi. Când ne condamnăm pe noi înşine la iad, ne golim de tot ce este pământesc şi efemer, din moment ce doar veşnicia se întinde înaintea noastră. Păcatul a fost zăvorât, a fost reţinut. Nu mai există mândrie, nici ură, nici frică; nici căutarea slavei, a bogăţiei ori puterii. Doar pericolul căderii în pierzarea cea veşnică. Dar, ajungând în acest punct, ne oprim: „şi nu deznădăjdui”. Atunci, de continuăm, simţindu-ne propria nevrednicie, fiind într-o stare duhovnicească corespunzătoare realităţii, îngăduim Duhului Adevărului Care purcede din Tatăl să înfiripeze o relaţie cu inima noastră.

În continuare, citind Evanghelia cu multă atenţie, am sesizat o asemănare între porunca Domnului dată lui Siluan şi comportamentul pe care l-a avut El Însuşi în vremea cât a fost pe pământ. Hristos nu a păcătuit niciodată: „stăpânitorul acestei lumi […] nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Chiar dacă nu există o suprapunere de identitate între Acela şi mine, fără îndoială există o analogie. Întreaga viaţă a lui Hristos, ca Fiu adevărat al Omului, întru care este cu totul asemenea nouă, până şi în faptul că a putut fi ispitit de satana, ne arată că este cu putinţă să biruim orice păcat „căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Εvrei 2:18). Urmând învăţătura lui şi exemplul lui, intuim faptul că nu suntem eliberaţi de energia patimilor păcătoase dinăuntrul nostru – mândria şi disperarea părăsesc inimile noastre. Ştim, conform scrierilor lui Gheronda, că atunci când făcea ceea ce-l sfătuise Hristos, duhul lui intra în sfera rugăciunii curate, iar Duhul lui Dumnezeu îi mărturisea în inimă mântuirea şi îi dăruia trăirea unei forme a învierii.

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Aceasta este calea principală care duce la lumea sfinţeniei dumnezeieşti.

Ajungem acum la a doua mea întrebare: „Cum putem fi siguri că duhul care lucrează înăuntrul nostru este cu adevărat a Treia Persoană a Sfintei Treimi, şi nu altceva ?” Sfântul Ioan Teologul ne sfătuieşte să luăm aminte: „nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ιoan 4:1). Acest lucru are o importanţă vitală pentru fiecare dintre noi. Conform învăţăturii Sfântului Siluan, i s-a dat de către Duhul Sfânt să cunoască dumnezeirea lui Hristos; L-a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt. Cel de-o fiinţă cu Fiul şi cu Duhul Sfânt se face mai perceptibil prin faptul că, atunci când Duhul, Care purcede din Tatăl, se întâlneşte cu sufletul întru adevăr, sufletul trăieşte întregul conţinut al poruncilor lui Hristos. Din acest motiv, dacă duhul care există înăuntrul nostru este în deplin acord cu poruncile Evangheliei, atunci este cu adevărat Duhul Sfânt. Astfel, Fiul şi Duhul Sfânt neîndoielnic mărturisesc Unul despre Celălalt. Sfântul Duh este Lumina vieţii veşnice; suflarea Duhului Sfânt înăuntrul nostru este puterea dragostei dumnezeieşti care induce sufletului o compătimire adâncă pentru toţi, inclusiv pentru duşmani. Iar sufletul simte această dragoste faţă de vrăjmaşi prin intermediul lucrării Duhului Sfânt, ca pe o stare pe deplin firească, în care se stinge orice conflict interior şi în care domneşte armonia dumnezeiască.

Bogat este chipul lui Dumnezeu în om. Capacitatea creativă a omului este o dimensiune care se exprimă în diferite locuri şi ramuri ale culturii, civilizaţiei, artei, ştiinţei etc. Această capacitate creativă nu se limitează, însă, aici, ci continuă să depăşească văzutul şi efemerul în tentativele ei de a ajunge la principiul suprem – Dumnezeu Creatorul.

Dumnezeu, Care a creat omul la începuturi, fără colaborarea acestuia, mai apoi nu a făcut nimic altceva decât să îi ceară colaborarea. Lumea fizică este astfel făcută încât omul să întâmpine mereu probleme cărora trebuie să le găsească rezolvare. Dar omul, în viziunea lui de a conlucra în mod real cu Dumnezeu pentru crearea lumii, trebuie întotdeauna să năzuiască în mod suprem la cunoaşterea lui Dumnezeu. Progresul continuu spre o tot mai înaltă cunoaştere a lui Dumnezeu este o practică fermecătoare, dar şi cu totul specială. Discuţiile mele cu Gheronda Siluan au fost concentrate îndeosebi asupra rugăciunii şi vieţuirii conforme cu voia lui Dumnezeu; dar profesiunea mea din trecut m-a predispus firesc să cuget, în general, şi asupra actului creator şi semnificaţiei lui. În tinereţile mele, prin intermediul unui pictor rus care ulterior a devenit faimos, mă tenta ideea creativităţii autentice, începând cu arta abstractă. Acest lucru m-a captivat vreme de doi sau trei ani şi m-a condus la primul gând teologic care s-a născut în mintea mea. Aşa precum fiecare artist abordează realitatea obiectivă prin intermediul formelor şi mijloacelor artei lui, la fel şi ideile mele asupra artei abstracte proveneau din viaţa înconjurătoare. Priveam un om, o casă, o plantă, un mecanism complicat, umbre diforme, trecătoare, pe care flăcările tremurătoare ale unui foc le proiectau pe pereţi sau pe tavan, şi le transformam în imagini abstracte, creând în imaginaţie forme optice diferite de realitatea cotidiană. În acest fel am interpretat învăţătura profesorului meu – nu copiind fenomene fizice, ci creând de la zero reprezentări iconografice. Din fericire, am conştientizat repede că nu-mi este dat mie, un om, să creez „din nimic”, aşa precum numai Dumnezeu creează. Am înţeles că orice lucru pe care l-am creat era condiţionat de un altul care deja exista. Nu puteam să descopăr o culoare nouă sau o linie care să nu fi existat deja undeva în trecut. O imagine abstractă este precum o înşiruire de cuvinte frumoase şi armonice în ele însele, dar care nu puteau exprima o cugetare completă. Pe scurt, o imagine abstractă reprezintă o dezintegrare a fiinţei, o cădere în vid, o întoarcere la starea nefiinţei din care ne-a chemat Dumnezeu prin actul creaţiei Lui. De aceea, am abandonat tentativele mele sterile de a inventa ceva cu totul nou, iar problema actului creator, din acel moment, s-a legat strâns în mintea mea de aceea a cunoaşterii Fiinţei. Întreaga lume, aproape fiecare reprezentare vizuală, devenea o taină de o adâncă frumuseţe ce depăşea măsurile comune. Lumina se schimba, pentru a mângâia şi a îmbrăţişa toate obiectele cu o cunună de lumină, cum zicem, a slavei, dându-le pulsaţii vitale pe care îi era cu neputinţă vreunui artist să le redea prin mijloacele pe care le avea la dispoziţie. Atunci m-am umplut de o veneraţie plină de respect pentru Cel Dintâi Artist, Creatorul a toate, şi de o dorinţă de a-L întâlni, de a-I fi ucenic, de a învăţa să creez.

Întâlnirile mele cu Gheronda mi-au atras atenţia asupra persoanei lui Hristos: cum lucra El, Fiul ? „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai. Că Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte face El” (Ιoan 5:19-20). Dar Fiul Cel Unul Născut S-a făcut Fiu al Omului, S-a făcut întru toate asemenea nouă. De aceea, orice face referire la Fiul Omului, la El Însuşi, se poate fiecăruia dintre noi. Astfel, dacă Tatăl ne iubeşte, consecinţa este faptul că ne va arăta toate lucrurile pe care le face, şi modul în care le face. Aceasta înseamnă, în final, că suntem cu toţii chemaţi să colaborăm la opera veşnică a creaţiei Tatălui. Este elementul distinctiv al omului să năzuiască după perfecţiune, să voiască să intre în şuvoiul veşniciei dumnezeieşti, acolo unde S-a dus, cel dintâi, Hristos-Omul.

Prin urmare, în ceea ce priveşte actul creator, omul, în căutarea lui ultimă, abandonează treptat ceea ce este efemer şi relativ, pentru a putea ajunge la perfecţiunea nepieritoare. Pe acest pământ, cu siguranţă că perfecţiunea nu este niciodată absolută. Cu toate acestea, putem să-i numim desăvârşiţi pe aceia care spun doar ce le este dat de către Duhul, imitându-L pe Hristos, Care zice: „de la Mine Însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 8:28).

Actul creator este mai presus de orice poate omul împlini. Omul tinde spre acest ideal, nu în mod pasiv, ci cu duh creator, amintindu-şi totdeauna să evite orice tendinţă de a-L crea pe Dumnezeu după chipul său.

Am fost, de asemenea, preocupat şi de această problemă: „Cum noi, atât de înguşti şi limitaţi, putem pricepe corect faptul că suntem chipul lui Dumnezeu Cel Atotputernic, al lui Dumnezeu Care le conţine pe toate şi Care le depăşeşte pe toate ?” Aici, Gheronda Siluan a fost salvarea mea. Mi-a spus că, dacă încercăm sincer să păzim poruncile lui Hristos, sufletul se va umple de harul Duhului Sfânt; atunci, printr-o dragoste adâncă, plină de compătimire, ne rugăm pentru întreaga lume la fel ca pentru noi înşine, şi dorim cu putere propăşirea fiecărui om mai mult decât însăşi a noastră. Ne-a dovedit că rugăciunea lui Hristos din grădina Ghetsimaní conţinea întreg neamul omenesc, de la Adam până la ultimul copil care va fi născut din femeie. Rugăciunea pe care o propunea Gheronda Siluan poate fi, fără îndoială, comparată cu rugăciunea mântuitoare a Domnului şi, în consecinţă, poate depăşi limitele individuale. Această rugăciune constituie o trecere într-o altă dimensiune – dimensiunea persoanei-ipostas, după asemănare cu Ipostasul Cuvântului întrupat. Ştim că la măsurile la care omul se face asemenea lui Hristos în viaţa Lui pământească, el s-a îndumnezeit deja şi s-a făcut părtaş vieţii dumnezeieşti.

Conştientizarea, din propria mea experienţă, a faptului că orice schimbare de înţelegere a Fiinţei dumnezeieşti îmi influenţează inevitabil întreaga viaţă, mi-a indicat că orice confesiune sau formă de misticism îşi are propria spiritualitate concretă. De aceea sunt convins pe deplin: caracterul vieţii ascetice a Sfântului Siluan aparţine în întregime Bisericii Ortodoxe. El însuşi scria, atunci când unul dintre părinţi a tras concluzia că toţi ereticii vor dispărea: „Despre acest subiect eu nu ştiu. Dar cred doar în Biserica Ortodoxă. În ea există bucuria mântuirii întru smerenia lui Hristos”. Viaţa oricărei confesiuni creştine, la toate nivelurile, este determinată de modul de înţelegere al Sfintei Treimi. Diferenţele de interpretare teologică a Principiului Ipostatic al Fiinţei dumnezeieşti constituie o linie de separaţie, o linie de demarcaţie, nu doar între diferite religii, dar şi între diferitele confesiuni creştine. Din nefericire, cei mai mulţi teologi contemporani nu au înţeles încă acest lucru, chiar dacă el constituie elementul primar prin excelenţă care trebuie soluţionat.

Ne-a impresionat bogăţia şi simplitatea extremă a învăţăturii Sfântului Siluan. Încă avem multe de învăţat şi de luat de la el…

Sfântul Siluan a fost un om care a avut o singură viziune, inspirată de arătarea lui Dumnezeu care i-a luminat întreaga fiinţă, fără ca el să o ceară. Atunci când Domnul i s-a arătat, el simţise deja că Dumnezeu era dragoste nemărginită, dragoste ecumenică. Duhul Sfânt i-a descoperit Dumnezeirea lui Hristos. Duhul Sfânt l-a învăţat smerenia şi o dragoste atât de cuprinzătoare, încât îmbrăţişa orice făptură. Zi şi noapte căuta să trăiască din nou experienţa veşniciei dumnezeieşti.

Mărturia unui om precum Sfântul Siluan, complet goală de invenţiuni intelectuale, mărturia unui om care întreaga lui viaţă şi-a vărsat sângele inimii în rugăciune pentru întreaga lume, nu poate decât să aibă o putere deosebită şi o însemnătate specială.

Îmi pare că Gheronda era atât de receptiv şi de spontan precum primii apostoli. Faptul că a putut să rămână neatins de falsităţile civilizaţiei contemporane îl face să fie convingător la modul absolut. Atât cei care nu l-au cunoscut personal, dar şi cei care pot să-l judece după scrierile lui, precum şi cei care l-au cunoscut şi au văzut autentica lui simplitate şi smerenie sunt încredinţaţi că a fost un om al lui Dumnezeu.

Iar astăzi, Biserica a consfinţit această certitudine…

Gheronda Sofronie: Gheronda Siluan „şi-a ţinut mintea în iad şi nu a deznădăjduit”. A luptat împotriva „vijeliei celei mari, cutremurului şi focului”(vezi 3 Regi 19:11-12) ispitelor. Iar acum ne vorbeşte din „adierea de vânt lin” a Domnului.

(sursa)

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

„Cel ce iubeşte omul, nu se poate alipi de animale”

Fericitul Stareţ mi-a fost un mare dar de sus şi o deosebită experienţă. Era chipul adevăratului creştin, ce mă izbea prin desăvârşirea lui; zăream în el o uimitor de armonioasă îmbinare a ceea ce ar fi extremităţi de neîmpăcat. Astfel, pe de-o parte, vedeam în el o neobişnuită compătimire faţă de tot ce este viu, faţă de toată făptura, atingând măsuri unde, în chip firesc, s-ar naşte gândul că ar fi vorba de o sensibilitate patologică, neobişnuită oamenilor de o asemenea bărbăţie; şi totodată întâmpinai aci o altă latură a vieţii sale ce vădea faptul că cea dintâi nu fusese un fenomen patologic, ci cu adevărat o mareţie mai presus de fire şi o milostivire a harului.

Stareţul se purta cu grijă până şi faţă de plante: chiar şi faţă de ele orice grosolănie ce putea să le aducă daună o socotea potrivnică învăţăturii harului. Îmi amintesc cum odată mergeam cu el pe poteca ce ducea de la Mănăstire la coliba unde am petrecut un an. Coliba se afla la un kilometru de Mănăstire. Stareţul venea să vadă sălaşul meu. Purtam în mână toiege, lucru obişnuit în locuri muntoase. Pe amândouă părţile potecii creşteau smocuri rare de ierburi sălbatice înalte. Cu gândul de a nu lăsa iarba să crească peste potecă am lovit cu toiagul una din tulpinile acelea lângă vârf, spre a împiedica seminţele să se coacă. Această mişcare Stareţului i-a părut sălbatecă şi, mirat, a clătinat uşor din cap. Am înţeles ce însemna, şi m-am ruşinat.

Stareţul spunea că Duhul lui Dumnezeu învaţă să te doară pentru întreaga făptură, astfel încât <<fără a fi nevoie>> nici frunzei de pom nu-ţi vine să-i faci rău.

Iată o frunză în pomul înverzit, iar tu ai rupt-o fără a fi nevoie. Măcar că nu este un păcat, dar parcă te doare şi pentru frunzuliţă; pentru toată făptura te doare inima, dacă a învăţat să iubească.

Însă mila pentru frunza verde din pom sau pentru floarea câmpului de sub picior se împreunau la el cu cea mai firească purtare faţă de tot ce este în lume. Creştin fiind, ştia că toată făptura este zidită spre a sluji omului, drept care, când este <<nevoie>>, omul se poate folosi de toate. El însuşi cosea fânul, tăia pădurea, spărgea lemne pentru iarnă, mânca peşte.

Luaţi aminte, în scrierile Stareţului, la gândurile şi simţirile sale în privinţa vietăţilor. Este uimitoare aci, pe de-o parte mila sa faţă de fiece făptură, în privinţa căreia ne putem face o idee din povestirea lui despre cum îndelung şi-a plâns <<cruzimea faţă de făpturi>>, când <<fără a fi nevoie>> a omorât o muscă, sau când a opărit un liliac ce se aşezase pe balconul magaziei sale, sau cum <<i s-a făcut milă de întreaga făptură şi de toată zidirea ce suferă>> când a văzut pe drum un şarpe omorât şi tăiat în bucăţi; şi, pe de altă parte, desprinderea sa faţă de toată făptura în fierbintele său avânt către Dumnezeu.

Despre animale, despre fiare, gândul lui era că sunt <<pământ>>, de care nu trebuie a se alipi omul, că el pe Dumnezeu trebuie să-l iubească din toată mintea, din toată inima, din toată puterea, adică din tot deplinul său, uitând de pământ.

Adesea observata alipire a oamenilor faţă de animale, ducând până la <<prietenia>> cu ele, Stareţul o socotea ca pe o stricare a rânduielii statornicite de Dumnezeu şi potrivnice stării fireşti a omului (vezi Fac. 2:20). A mângâia pisica zicând <<Pisi, pisi!>>, sau a te juca şi a vorbi cu câinele, părăsind gândul la Dumnezeu, sau, din grijă faţă de animale, a uita de suferinţa aproapelui, sau din pricina lor a intra în ceartă cu oamenii – toate acestea pentru Stareţ erau o încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, a căror pază credincioasă desăvârşeşte omul. În tot Noul Legământ nu găsim nici un singur loc unde s-ar arăta că Domnul şi-a oprit atenţia asupra animalelor, iar El, desigur, a iubit întreaga făptură. Atingerea acestei desăvârşiri omeneşti, după chipul Omului-Hristos, este o sarcină corespunzătoare firii noastre zidite după chipul lui Dumnezeu, şi de aceea legătura sufletească şi împătimirea faţă de animale Stareţul o socotea o înjosire a chipului omenesc a fiinţării. Despre aceasta el scrie astfel:

Unii se alipesc de animale, dar astfel mâhnesc pe Făcătorul, căci omul este chemat spre a trăi vecinic cu Domnul, a împărăţi cu El şi a iubi pe Singur Dumnezeu. Către animale nu se cade să avem împătimire, ci trebuie doar să avem o inimă ce se milostiveste de fiece făptură.

El spunea că totul este zidit spre a sluji omului şi, drept aceea, când este neapărată nevoie, ne putem folosi de tot ce este în zidire; dar în acelaşi timp asupra omului cade îndatorirea de a se griji de toată zidirea, şi deci toată dauna adusă fără nevoie animalului sau chiar plantei este potrivnică legii harului. Dar şi toată împătimirea faţă de animale este aşijderea potrivnică poruncii lui Dumnezeu, căci se slăbeşte dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Cele ce cu adevărat iubeşte omul, şi în rugăciunile sale plânge pentru întreaga lume, acela nu se poate alipi de animale.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

5 comentarii

Din categoria Despre plante și animale