Arhive pe categorii: Despre plante și animale

Despre frumusețea lumii

Sufletul Starețului se încânta de frumusețea lumii văzute. Acea încântare nu o arăta nici prin ținuta trupului, nici prin mișcări; ea nu putea fi surprinsă decât prin expresia feței și curgerea glasului. În această înfrânată nevădire de sine se simțea cu atât mai puternic adevăratul adânc al trăirii. Totdeauna adunat în omul său lăuntric, el prea puțin căuta asupra lumii din afară; dar atunci când își îndrepta privirea către frumusețea văzută a lumii, aceasta i se făcea o nouă pricină de a vedea slava lui Dumnezeu și de a-și întoarce din nou inima către Dumnezeu.

În această privință era asemenea copiilor: pe el toate îl uimeau. Cât se poate de drept pomenește în scrierile sale că cel ce a pierdut harul nu simte cum trebuie frumusețea și de nimic nu se minunează. Toată negrăit de măreață facerea lui Dumnezeu nu îl atinge. Și dimpotrivă, când harul lui Dumnezeu este cu omul, atunci tot ce este în lume încântă sufletul cu necuprinsa sa minunăție, și sufletul, din contemplarea văzutei frumuseți, ajunge la simțirea lui Dumnezeu, viu și minunat întru toate.

Starețul, cu o puternică trăire a frumuseții, privea asupra nourilor, mării, munților, pădurilor, câmpiilor, asupra câte unui copac aparte. Spunea că slava Făcătorului este măreață și în astă lume văzută, dar a vedea slava Domnului Însuși în Duhul Sfânt este o vedenie care în chip mărginit covârșește tot gândul omenesc.

Odată, privind mișcarea norilor pe cerul attic smărăldiu-albăstriu, a zis:

Îmi vine gândul: Cât de măreț este Domnul nostru. Câtă frumusețe a zidit El întru slava Sa, pentru binele norodului Său, pentru ca noroadele în bucurie să-și slăvească Făcătorul… O, Stăpână, învrednicește norodul să vază slava Domnului.

Astfel, oprindu-se o clipă asupra frumuseții văzute și a slavei lui Dumnezeu din ea, el iarăși s-a întors către rugăciunea pentru norod.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre plante și animale

„Cel ce iubeşte omul, nu se poate alipi de animale”

Fericitul Stareţ mi-a fost un mare dar de sus şi o deosebită experienţă. Era chipul adevăratului creştin, ce mă izbea prin desăvârşirea lui; zăream în el o uimitor de armonioasă îmbinare a ceea ce ar fi extremităţi de neîmpăcat. Astfel, pe de-o parte, vedeam în el o neobişnuită compătimire faţă de tot ce este viu, faţă de toată făptura, atingând măsuri unde, în chip firesc, s-ar naşte gândul că ar fi vorba de o sensibilitate patologică, neobişnuită oamenilor de o asemenea bărbăţie; şi totodată întâmpinai aci o altă latură a vieţii sale ce vădea faptul că cea dintâi nu fusese un fenomen patologic, ci cu adevărat o mareţie mai presus de fire şi o milostivire a harului.

Stareţul se purta cu grijă până şi faţă de plante: chiar şi faţă de ele orice grosolănie ce putea să le aducă daună o socotea potrivnică învăţăturii harului. Îmi amintesc cum odată mergeam cu el pe poteca ce ducea de la Mănăstire la coliba unde am petrecut un an. Coliba se afla la un kilometru de Mănăstire. Stareţul venea să vadă sălaşul meu. Purtam în mână toiege, lucru obişnuit în locuri muntoase. Pe amândouă părţile potecii creşteau smocuri rare de ierburi sălbatice înalte. Cu gândul de a nu lăsa iarba să crească peste potecă am lovit cu toiagul una din tulpinile acelea lângă vârf, spre a împiedica seminţele să se coacă. Această mişcare Stareţului i-a părut sălbatecă şi, mirat, a clătinat uşor din cap. Am înţeles ce însemna, şi m-am ruşinat.

Stareţul spunea că Duhul lui Dumnezeu învaţă să te doară pentru întreaga făptură, astfel încât <<fără a fi nevoie>> nici frunzei de pom nu-ţi vine să-i faci rău.

Iată o frunză în pomul înverzit, iar tu ai rupt-o fără a fi nevoie. Măcar că nu este un păcat, dar parcă te doare şi pentru frunzuliţă; pentru toată făptura te doare inima, dacă a învăţat să iubească.

Însă mila pentru frunza verde din pom sau pentru floarea câmpului de sub picior se împreunau la el cu cea mai firească purtare faţă de tot ce este în lume. Creştin fiind, ştia că toată făptura este zidită spre a sluji omului, drept care, când este <<nevoie>>, omul se poate folosi de toate. El însuşi cosea fânul, tăia pădurea, spărgea lemne pentru iarnă, mânca peşte.

Luaţi aminte, în scrierile Stareţului, la gândurile şi simţirile sale în privinţa vietăţilor. Este uimitoare aci, pe de-o parte mila sa faţă de fiece făptură, în privinţa căreia ne putem face o idee din povestirea lui despre cum îndelung şi-a plâns <<cruzimea faţă de făpturi>>, când <<fără a fi nevoie>> a omorât o muscă, sau când a opărit un liliac ce se aşezase pe balconul magaziei sale, sau cum <<i s-a făcut milă de întreaga făptură şi de toată zidirea ce suferă>> când a văzut pe drum un şarpe omorât şi tăiat în bucăţi; şi, pe de altă parte, desprinderea sa faţă de toată făptura în fierbintele său avânt către Dumnezeu.

Despre animale, despre fiare, gândul lui era că sunt <<pământ>>, de care nu trebuie a se alipi omul, că el pe Dumnezeu trebuie să-l iubească din toată mintea, din toată inima, din toată puterea, adică din tot deplinul său, uitând de pământ.

Adesea observata alipire a oamenilor faţă de animale, ducând până la <<prietenia>> cu ele, Stareţul o socotea ca pe o stricare a rânduielii statornicite de Dumnezeu şi potrivnice stării fireşti a omului (vezi Fac. 2:20). A mângâia pisica zicând <<Pisi, pisi!>>, sau a te juca şi a vorbi cu câinele, părăsind gândul la Dumnezeu, sau, din grijă faţă de animale, a uita de suferinţa aproapelui, sau din pricina lor a intra în ceartă cu oamenii – toate acestea pentru Stareţ erau o încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, a căror pază credincioasă desăvârşeşte omul. În tot Noul Legământ nu găsim nici un singur loc unde s-ar arăta că Domnul şi-a oprit atenţia asupra animalelor, iar El, desigur, a iubit întreaga făptură. Atingerea acestei desăvârşiri omeneşti, după chipul Omului-Hristos, este o sarcină corespunzătoare firii noastre zidite după chipul lui Dumnezeu, şi de aceea legătura sufletească şi împătimirea faţă de animale Stareţul o socotea o înjosire a chipului omenesc a fiinţării. Despre aceasta el scrie astfel:

Unii se alipesc de animale, dar astfel mâhnesc pe Făcătorul, căci omul este chemat spre a trăi vecinic cu Domnul, a împărăţi cu El şi a iubi pe Singur Dumnezeu. Către animale nu se cade să avem împătimire, ci trebuie doar să avem o inimă ce se milostiveste de fiece făptură.

El spunea că totul este zidit spre a sluji omului şi, drept aceea, când este neapărată nevoie, ne putem folosi de tot ce este în zidire; dar în acelaşi timp asupra omului cade îndatorirea de a se griji de toată zidirea, şi deci toată dauna adusă fără nevoie animalului sau chiar plantei este potrivnică legii harului. Dar şi toată împătimirea faţă de animale este aşijderea potrivnică poruncii lui Dumnezeu, căci se slăbeşte dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Cele ce cu adevărat iubeşte omul, şi în rugăciunile sale plânge pentru întreaga lume, acela nu se poate alipi de animale.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

5 comentarii

Din categoria Despre plante și animale

Să nu confundăm mila faţă de animale cu dragostea

Sunt oameni care se alipesc de animale, le mângaie şi le alintă, şi vorbesc cu ele, şi au părăsit dragostea pentru Dumnezeu, şi astfel se pierde dragostea dintre fraţi pentru care Hristos au murit în mari suferinţe. Nu este înţelept a face astfel. Animalului şi dobitocului a-i da mâncare, a nu-l bate – în aceasta stă mila omului faţă de ele; dar a se alipi de ele, a le iubi, a le mângâia şi a le vorbi este semnul neînţelepţiei sufleteşti.

Sufletul ce a cunoscut pe Domnul stă pururea înaintea Lui în dragoste şi temere – şi, în această stare, cum să iubeşti, să mângâi şi să vorbeşti cu dobitoacele, cu pisicile, cu câinii? Înseamnă că omul a uitat porunca lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul.

Fiarele, dobitoacele şi toate vietăţile sunt ţărână, iar noi nu trebuie să ne alipim mintea de ţărână, ci din toată puterea minţii să iubim pe Domnul, pe Preacinstita Maica Sa, pe Ocrotitorul nostru, pe Sfinţi, să ne cucernicim înaintea lor; ei se roagă pentru noi şi se întristează când nu luăm în seamă porunca lui Dumnezeu.

21 comentarii

Din categoria Despre plante și animale