Arhive pe categorii: Despre libertate

Predarea în voia lui Dumnezeu

Mare bine este să te predai voii lui Dumnezeu. Atunci în suflet este numai Domnul şi nu alte gânduri, şi el se roagă lui Dumnezeu cu minte curată şi simte iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar chinui cu trupul.

Când sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul însuşi începe să-l călăuzească şi sufletul este în­văţat în chip nemijlocit de Dumnezeu, în vreme ce înainte era povăţuit de învăţători şi de Scripturi. Dar rareori se întâmplă ca învăţătorul sufletului să fie Domnul Însuşi prin harul Duhului Sfânt, şi puţini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce vieţuiesc după voia lui Dumnezeu.

Omul mândru nu vrea să vieţuiască după voia lui Dum­nezeu: îi place să se conducă el însuşi şi nu înţelege că omul nu are destulă minte ca să se conducă pe sine însuşi, fără Dumnezeu. Şi eu, când trăiam în lume şi nu cunoş­team încă pe Domnul şi Duhul Său Cel Sfânt, nu ştiam cât de mult ne iubeşte Domnul şi mă încredeam în mintea mea proprie. Dar când, prin Duhul Sfânt, am cunoscut pe Dom­nul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufle­tul meu s-a predat lui Dumnezeu şi de atunci primesc toa­te întristările care vin asupra mea şi zic: „Domnul se uită  la mine, de ce să mă tem?” Dar înainte nu puteam trăi aşa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când e în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele”.

Iată că de mulţi ani bolesc de dureri de cap, greu de în­durat dar folositoare, pentru că prin boală sufletul se sme­reşte. Sufletul meu vrea fierbinte să se roage şi să facă pri­veghere, dar boala mă împiedică, fiindcă trupul bolnav are nevoie de linişte şi odihnă; şi L-am rugat mult pe Domnul să mă vindece, dar El nu m-a ascultat. Înseamnă că lucrul nu-mi este de folos.

Dar iată ce s-a întâmplat cu mine altă dată, când Dom­nul m-a ascultat degrabă şi m-a izbăvit. Într-o zi de praz­nic s-a dat la trapeză peşte; şi mâncând, am înghiţit un os de peşte care a rămas prins în piept. Am chemat pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon cerându-i să mă vindece, pentru că nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Şi când am spus: „Vindecă-mă”, am primit în suflet răspunsul: „Ieşi din trapeză, respiră adânc şi osul va ieşi cu sânge”. Am fă­cut aşa: am ieşit, am respirat adânc, am tuşit şi un os mare de peşte a ţâşnit afară cu sânge. Şi am înţeles că dacă Domnul nu mă vindecă de durerile mele de cap, înseamnă că e de folos pentru sufletul meu să bolesc astfel.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate

Prin credință biruim ispitele

Esența absolutei libertăți constă în aceea că singur întru toate, în afara oricărei dependențe sau constrângeri, în afara oricărei țărmuriri, să îți determini ființa. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.

Ispita făpturii slobode, care este chipul lui Dumnezeu, este aceea de a-și zidi singură ființa, singură a se determina întru toate, singură a se face dumnezeu – iar nu de a primi numai ce i se dă, căci în aceasta se află un simțământ al dependenței.

Fericitul Stareț spunea că și această ispită, precum și toate celelalte, se biruiește prin credința în Dumnezeu. Credința în Dumnezeul cel bun și milostiv, credința că El este mai presus de toată desăvârșirea, atrage în sine harul, iar atunci nu se mai află simțământul dependenței, și sufletul iubește pe Dumnezeu ca fiind cel mai adevărat Tată și trăiește prin El.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate

„Eu nu am venit să pierd pe oameni, ci să-i mântuiesc”

Stareţul înţelegea şi întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, şi întreaga viaţă pământească a lui Hristos ca dragoste pentru întreaga lume, măcar că aceasta este plină de vrăjmăşie pentru Dumnezeu. Asemenea şi pe Duhul Sfânt L-a cunoscut într-o dragoste care, prin arătarea sa, izgoneşte toată ura, precum lumina izgoneşte întunerecul; într-o dragoste care aseamănă pe om cu Hristos până în cele mai lăuntrice mişcări ale sufletului. Aceasta şi este, potrivit învăţăturii Stareţului, adevărata credinţă.

Mulţi au cercetat toate credinţele, însă adevărata credinţă nu au cunoscut-o aşa cum se cuvine; dar cel ce în smerenie va ruga pe Dumnezeu, ca Domnul să-l lumineze, da-va lui Domnul a cunoaşte cât de mult iubeşte El omul.

Oamenilor le este frica să se arunce în focul pe care Domnul l-a adus pe pământ. Le este frică să ardă în el şi să-şi “piardă” sufletul. Însă cei ce nu s-au înfricat de această credinţă (Lc. 17:33, Io. 12:25), precum vedem în pilda Stareţului, ştiu că au aflat viaţa cea vecinică – şi o ştiu atât de limpede, că nu le trebuie altă mărturie, fără numai duhul ce poartă mărturia în ei înşişi (1 Io. 3:14, 5:10).

Ani îndelungaţi viaţa Stareţului a fost rugăciune pentru lume; şi, într-un chip necunoscut nouă, harul lui Dumnezeu îl încunoştinţa că, atâta vreme cât va fi în lume o astfel de dragoste şi rugăciune, lumea se va păzi de către Dumnezeu, dar când iubirea pentru vrăjmaşi va dispărea cu totul de pe faţa pământului, atunci lumea va pieri în focul dezbinării atotcuprinzătoare.

Calea Stareţului este calea sfinţilor, arătată de Însuşi Hristos, dar lumea, în întregul ei, nu a primit-o. Luptându-se cu răul ce se manifestă până şi fizic, oamenii aleargă către forţa fizică. Pe această cale se află chiar şi creştini. În Biserica Apuseană, în Evul Mediu, lupta fizică cu răul căpătase o îndreptăţire dogmatică pe care nu a lepădat-o nici până astăzi. Pe atunci ea apărea sub forma “sfintei inchiziţii”, dar astăzi ia alte forme, care însă, în esenţa lor duhovnicească, rămân identice. De ademenea, şi în istoria Bisericii Pravoslavnice – şi istoria din vechime, şi cea prezentă până în zilele noastre – se cunosc multe cazuri când se înclina către ideea luptei fizice cu răul, dar, din fericire, acestea erau răbufnirile unor ierarhi răzleţi, sau ale unor grupări bisericeşti; dar Însăşi Biserica nu numai că nu a sfinţit şi nu a dogmatizat asemenea mijloace, ci totdeauna a mers pe calea urmării lui Hristos cel Răstignit, carele a luat asupră-Şi povara lumii.

Stareţul avea o adâncă şi limpede conştiinţă că răul nu se biruieşte decât cu binele; că lupta prin silnicie nu duce decât la înlocuirea unei tiranii cu alta. De multe ori mi-a fost dat să vorbesc cu el pe această temă. Spunea:

În Evanghelie este spus limpede… Când samarinenii nu au voit să-L primească pe Hristos, Apostolii Iacov şi Ioan au voit să aducă foc din cer spre a-i pierde, însă Domnul i-a oprit, zicând: Voi nu ştiţi ai cărui duh sunteţi… Eu nu am venit să pierd pe oameni, ci să-i mântuiesc (vezi Lc. 9:52-56). Şi noi datori suntem să avem numai acest gând – ca toţi să se mântuiască.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate

Libertatea omului este reală

L-am întrebat pe Stareţ: Cum poate cineva să iubească pe toţi? Şi unde poţi găsi o astfel de dragoste, ca să devii una cu toţi?

Stareţul a răspuns:

– Spre a deveni una cu toţi, precum spune Domnul, <<ca toţi una să fie>> (Io. 17: 21), nu avem nevoie să născocim nimic, toţi avem una şi aceeaşi fire, şi deci firesc ne-ar fi să iubim pe toţi; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.

Puterea iubirii este mare şi biruitoare, dar nu până în sfârşit. În fiinţa omului este un anume domeniu unde până şi iubirii i se pune hotar, unde nici ea nu-şi atinge deplinătatea stăpânirii. Ce poate fi aceasta?

Libertatea.

Libertatea omului este cu adevărat reală, şi atât de mare, încât nici jerta lui Hristos Însuşi, nici jertfa tuturor celor ce au păşit pe urmele lui Hristos nu poate duce neapărat la biruiţă.

Domnul a zis: <<Şi Eu, de Mă voi înălţa de pre pământ (adică răstignit pe cruce), pre toţi voi trage la Mine>> (Io. 12: 32-33). Astfel, dragostea lui Hristos nădăjduieşte să atragă pe toţi la sine, drept care înaintează până la iadul cel mai de jos. Dar până şi acestei desăvârşite iubiri şi desăvârşite jertfe cineva – nu se ştie cine, şi de vor fi aceştia mulţi sau puţini iarăşi nu se ştie – poate răspunde prin respingere până şi în planul veciniciei, şi poate spune: Eu însă – nu vreau.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate

Vulturul și cocoșul

Un vultur zbura în înălţimi, se desfăta de frumuseţea lumii şi gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depărtări întinse: peste văi şi munţi, mări şi râuri, câmpii şi păduri; văd mulţime de fiare şi păsări; văd oraşe şi sate şi cum trăiesc oamenii. Dar cocoşul de la ţară nu cunoaşte nimic în afara ogrăzii în care trăieşte şi nu vede decât câţiva oa­meni şi câteva dobitoace. Voi zbura la el şi-i voi povesti despre viaţa lumii”.

Şi vulturul a venit să se aşeze pe acoperişul gospodăriei şi a văzut cât de ţanţoş şi de vesel se plimba cocoşul în mijlocul găinilor lui şi s-a gândit: „înseamnă că e mulţu­mit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc”.

Şi vulturul a început să-i vorbească cocoşului despre frumuseţea şi bogăţia lumii. La început cocoşul 1-a ascul­tat cu atenţie, dar nu înţelegea nimic. Văzând că nu în­ţelege nimic, vulturul s-a mâhnit şi i-a fost greu să mai vorbească cu cocoşul. La rândul lui, cocoşul, neînţelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea şi-i era greu să-1 asculte. Şi fiecare a rămas mulţumit de soarta lui.

Aşa se întâmplă atunci când un om învăţat vorbeşte cu unul neînvăţat şi, încă şi mai mult, atunci când un om du­hovnicesc vorbeşte cu unul neduhovnicesc. Omul duhov­nicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocoşului. Mintea omului duhovnicesc cu­getă ziua şi noaptea la legea Domnului [Ps 1, 2] şi se înalţă prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui nedu­hovnicesc e lipită de pământ sau e bântuită de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfătează de pace, dar su­fletul celui neduhovnicesc stă gol şi împrăştiat. Omul du­hovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga in întunericul nopţii; dar omul neduhovnicesc se bucură sau de slava deşartă, sau de bogăţii, sau caută des­fătările trupeşti. Şi atunci când un om duhovnicesc se în­tâlneşte cu unul neduhovnicesc, legătura amândurora e lucru plictisitor şi anevoios.

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate

Adevărata libertate

Odată Stareţul vorbea cu un student ce venise la Athos şi spunea multe despre libertate. Ca întotdeauna Stareţul cu bunătate lua aminte la gândurile şi trăirile tânărului – vios, simpatic, dar naiv. Bineînţeles, închipuirea lui despre libertate se reducea, pe de-o parte, la a căuta libertatea politică, iar pe de alta, la putinţa de a proceda după propriile imbolduri şi dorinţe.

 Drept răspuns, Stareţul i-a înfăţişat părerile şi căutările sale. I-a zis:

<<Cine nu voieşte libertatea? Toţi o doresc, dar trebuie să înţelegi ce înseamnă libertatea şi cum să o afli… Pentru a deveni slobod trebuie mai nainte de toate să te “legi” pe sineţi. Cu cât te vei lega mai mult pe sineţi, cu atât mai multă libertate va afla duhul tău… Trebuie să legi în sineţi patimile, ca nu ele să te stăpânească; trebuie să te legi, ca să nu dăunezi aproapelui… De obicei oamenii caută libertatea ca să-şi facă de cap. Dar asta nu este libertate, ci stăpânirea păcatului asupra ta. Libertatea de a curvi, sau de a mânca fără înfrânare, sau de a se îmbăta, sau a pomeni răul, sau a silnici şi omorî, sau altele ca acestea – nicicum nu sunt libertate, ci precum Domnul au zis: “Tot cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului”. Trebuie mai mult să te rogi ca să te izbăveşti de astă robie.

 Noi credem că adevărata libertate este a nu păcătui, a iubi din toată inima şi din toate puterile pe Dumnezeu şi pe aproapele.

Adevarata libertate este necontenita petrecere în Dumnezeu.>>

 În ciuda faptului că prin adâncul lor, cele spuse de Stareţ depăşeau măsura înţelegerii tânărului student, şi în ciuda faptului că în cele din afară cuvântul Stareţului era atât de simplu, studentul a plecat deosebit de puternic mişcat.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia

Scrie un comentariu

Din categoria Despre libertate