Arhive lunare: august 2012

„Doamne, miluieşte-mă, că sunt un mare păcătos”

Un monah lipsit de experienţă suferea din partea de­monilor, şi când îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl ur­măreau

Dacă ţi se întâmplă şi ţie ceva asemănător, nu te înspăi­mânta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: „Doamne, miluieşte-mă, că sunt un mare păcătos” şi de­monii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ţi aminte că în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nă­dejdea în El.

Chiar dacă îl vezi limpede pe Satana şi el te va arde cu focul lui şi vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi spune: „Sunt mai rău decât toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

Nu te speria nici dacă simţi că un duh rău lucrează înă­untrul tău, ci mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul un duh smerit [Ps 50,18] şi negreşit Dom­nul ţi-l va da, şi atunci, pe măsura smereniei tale, vei simţi întru tine harul; iar când sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihna desăvârşită.

Acesta este războiul pe care îl duce omul toată viaţa.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze, ci, aducându-şi amin­te de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e îngăduită din pricina mândriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrabă, alteori încet, puţin câte puţin. Cel ascultător care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătă­mare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultă­tor nu se va îndrepta.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Lupta noastră este să dobândim smerenia

Toată lupta noastră este ca să ne smerim pe noi înşine. Vrăjmaşii noştri [demonii] au căzut din mândrie şi ne atrag şi pe noi în căderea lor. Dar noi, fraţilor, să ne sme­rim pe noi înşine şi atunci vom vedea slava Domnului încă de aici de pe pământ [Mt 16, 28; Mc 9,1], pentru că celor smeriţi Domnul li Se face cunoscut prin Duhul Sfânt.

Sufletul care a gustat dulceaţa iubirii lui Dumnezeu este în întregime născut din nou şi e făcut cu totul altul; iubeşte pe Domnul şi e atras cu toată puterea spre El ziua şi noaptea şi până la o vreme rămâne odihnindu-se în Dum­nezeu, după care începe să se întristeze pentru norod.

Domnul Cel Milostiv dă sufletului uneori odihnă în Dum­nezeu, uneori o inimă ce suferă pentru întreaga lume, ca toţi oamenii să se pocăiască şi să ajungă în rai. Sufletul care a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt doreşte pentru toţi aceasta, căci dulceaţa Domnului nu îngăduie ca sufletul să fie iubitor de sine [egoist], ci îi dă iubirea care ţâşneşte din inimă.

Să iubim deci pe Domnul, Care ne-a iubit El cel dintâi şi a pătimit pentru noi [In 4,10].

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

„A trăi creștinește este cu neputință; creștinește se poate numai muri”

A trăi creștinește este cu neputință; creștinește se poate numai muri. Câtă vreme omul trăiește în această lume, în acest trup, tot mereu va fi acoperit că de un văl ce nu îi da să petreacă desăvârșit și neîncetat în Dumnezeul către Care tânjește sufletul. Câtă vreme omul este în acest trup, în această latură a vieții sale, el se află pururea condiționat de viața pământească, și deci toată facerea sa va purta și ea un caracter relativ, iar desăvârșirea nu și-o va atinge altfel decât prin marea taină a morții, care va pune pecetea vecinicului adevăr pe întreaga cale pământească străbătută sau, dimpotrivă, va vădi minciună ei. Moartea, că destrămare a vieții organice a trupului este asemănătoare la toți oamenii, însă că eveniment duhovnicesc își dobândește la fiecare în parte sensul și însemnătatea ei osebită.

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre moarte

„Fiecaruia dintre noi îi este dată aceeaşi poruncă”

În cartea de față nu îmi propun sarcina, cu neputință de îndeplinit, a deplinei dezvăluiri a tainei vieții duhovnicești creștine; nu dezleg aci nici o problemă. Sarcina mea constă doar în a mă atinge de ea măcar în parte, și astfel, întemeindu-mă pe experiența Starețului, așa cum l-am observat, să arăt că nevoitorul creștin, povățuindu-se de porunca lui Hristos, neapărat se va opri la condiția fără de care nu este cu putință îndeplinirea acelei porunci, și anume: «Dacă cineva nu-și va urî sufletul, nu poate ucenic al Meu să fie» (vezi Lc. 14: 26).

Când creștinul, în fierbintea năzuință către desăvârșirea poruncită, primește adânc în suflet și această condiție, arătată de Însuși Domnul, atunci începe experiența despre care cu multă întemeiere se poate spune că aduce omul către ultimele hotare ce îi este cu putință a atinge.

Hristos este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit. Om desăvârșit și în înțelesul ultimei desăvârșiri cu putință, și în înțelesul de om adevărat, real. El Singur, Omul desăvârșit, a deșertat până la capăt toată deplinătatea experienței omenești, iar cei ce Îi urmează, călăuziți de porunca Sa și de Duhul Său, doar se apropie de acea deplinătate, nedeşertându-o a€“ cel puțin în limitele vieții pământești.

Vorbind despre deplinătatea experienței atot-omenești, sunt încredințat că omul o poate atinge în toate împrejurările, astfel încât monahismul nu este în această privință o excepție de la starea obștească. Fiecăruia dintre noi îi este dată aceeași poruncă, altfel spus, nici unul dintre noi nu este micșorat înaintea lui Dumnezeu, ci fiecare deopotrivă se cinstește. Fiecăruia dintre noi este data suma – dacă se îngăduie să vorbim astfel – cu care se poate dobândi ultima desăvârșire la care poate ajunge omul, al cărei preț este pentru toți și pentru fiecare unul și același: a nu se cruța până în sfârșit. A nu se cruța până în sfârșit nu înseamnă doar «a-și împarți toate avuțiile și a-și da trupul să se arză» (vezi 1 Cor. 13: 3), ci a ne lepăda de tot ce avem (vezi Lc. 14: 33), în măsura ființării noastre că făptura osebită de Dumnezeu, și a osebirii noastre, a împotrivă-punerii noastre egoiste față de aproapele, de împreună-omul.

În deplinătatea sa, aceasta nu se dobândește decât prin moarte, drept care a trăi creștineşte, esențial nu se poate; creștinește se poate numai muri.

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre cunoașterea lui Dumnezeu

„Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”

Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu uşurinţă. El vede întristările, dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristă­rile trec.

Când Maica Domnului stătea la picioarele crucii, întris­tarea ei era necuprins de mare, pentru că ea îl iubea pe Fiul ei mai mult decât îşi poate închipui cineva. Şi noi ştim că cine iubeşte mult, acela şi suferă mult. După firea ome­nească, Maica Domnului n-ar fi putut îndura întristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a întărit-o şi i-a dat puterea de a îndura această întristare.

Şi mai apoi, după înălţarea Domnului, Ea s-a făcut pen­tru tot poporul lui Dumnezeu mare mângâiere în întristări.

Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi cel în care Acesta viază simte în el raiul.

Vei zice poate: „De ce nu este şi în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci tră­ieşti după voia ta.

Priveşte pe cel ce-şi iubeşte voia sa proprie; n-are nici­odată pace în suflet şi e mereu nemulţumit: „Asta nu e aşa, asta nu e bine”. Dar cel ce s-a predat pe sine însuşi în chip desăvârşit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubeşte pe Domnul, şi toate ale lui sunt dragi şi plăcute.

Aşa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară: „Iată roaba Ta. Fie mie după cuvântul tău!” [Lc. 1, 38]. Dacă am spune şi noi aşa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”, cele spuse de Domnul şi scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar rămâne în sufletele noastre şi atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu şi cât de minunată ar fi viaţa pe întregul pământ. Dar, deşi cu­vintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lu­me, oamenii nu le înţeleg şi nu vor să le primească. Dar cine trăieşte după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamă­rit în cer şi pe pământ.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preo­cupă numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îl ajută să rămână întotdeauna în rugăciune. Chiar dacă lucrează sau vorbeşte, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru că s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi pentru aceasta Domnul îl are în purtarea Sa de grijă.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre voia lui Dumnezeu

În iubire, omul nu rămâne neschimbat

 În rugăciunea pentru lume cea din multă dragoste, omul ajunge până acolo unde nu se cruță întru nimic; iar când această jertfă lăuntrică va fi fost adusă, sufletul ajunge într-o adâncă pace întru toate. Însă după încetarea rugăciunii, iarăși văzând lumea afundată în suferințe și în întunerec, este din nou îndemnat spre rugăciune, iar această până în ultima clipă a vieții.

Revenind de la rugăciune la vârtoşenia vieții psihofizice, sufletul cearcă o anume tristețe pentru nedeplinătatea jertfei sale, ba chiar și o oarecare rușine pentru minciuna sa, precum este scris: «tot omul mincinos» (în slavonă: minciună) (Ps. 115: 2). Mincinos, căci nu rămâne neschimbat, iar dacă astăzi va fi zis: iubesc, mâine poate nu va mai află în sine acea iubire. Astfel treptat se naște în sufletul omului nevoia de a-și birui minciuna vieții și a-și duce rugăciunea până la dreptatea ultimă, ceea ce nu se atinge decât după moarte.

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

„A te ruga pentru oameni înseamnă a-ți vărsa sângele”

A trăi creștinește este cu neputință: creștinește se poate numai muri, precum murea Apostolul Pavel în toate zilele (1 Cor. 15: 31).

În neputincioasa-mi încercare de a descrie fie cât de puțin calea duhovnicească a marelui Stareț mă apropii de săvârșirea căii vieții sale pământești, care, în limbajul omenesc obișnuit, se numește moarte, dar în graiul credincioșilor – săvârșit. În ultimii ani ai vieții sufletul Starețului neîncetat trăgea către rugăciunea pentru lume. Până în sfârșit rămăsese liniștit și pașnic în afară, dar foarte adesea expresia ochilor îi era una adunată, îndurerată. În convorbiri revenea cel mai adesea la două teme; spunea:

”Merg către Tatăl Meu și Tatăl vostru, către Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”. Gândește-te, ce cuvinte milostive sunt acestea… Domnul ne face pe toți o singură familie.

Spunea iarăși:

Roagă-te pentru oameni… Fie-ți milă de norodul lui Dumnezeu.

Zicerii mele că a te rugă pentru oameni este greu, el a răspuns:

Bineînțeles că este greu… a te ruga pentru oameni înseamnă a-ți vărsa sângele… dar este nevoie de rugăciune… Tot ceea ce ne-a învățat vreodată harul trebuie ținut până la sfârșitul vieții… Domnul uneori părăsește sufletul pentru a-l cerca, pentru ca sufletul să-și arate înțelegerea și bunăvoirea, dar dacă omul nu se silește a lucra, va pierde harul; însă dacă-și va arăta bunăvoirea, atunci harul îl va iubi și nu-l va mai părăsi.

Era vădit că «harul îl iubise și nu-l mai părăsea».

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

„Dragostea lui Hristos este suferință mai presus de toate suferințele”

Fericitul Stareț spunea adesea că Duhul Sfânt l-a învățat să iubească cu dragostea lui Hristos. A iubi cu dragostea lui Hristos înseamnă a bea paharul lui Hristos, acel pahar pentru care Însuși Omul-Hristos a rugat pe Tatăl «să-l treacă». Dragostea lui Hristos este fericire ce nu se compară cu nimic din lumea aceasta, și totodată este suferință mai presus de toate suferințele, suferință până la moarte. Acest ultim prag, moartea, este și ultima ispitire a iubirii noastre și a libertății. Cel ce fie în parte, fie de departe merge pe urma lui Hristos, «suindu-se spre Ierusalim», acela va înțelege frica pe care o cercau Ucenicii Săi urmându-I (Mc. 10: 32). Aceasta pentru că fiecare facere după porunca lui Hristos trece prin cercare, iar altfel nu se poate; și de-abia după cercare își primește vecinica vrednicie. Nevoitorul, cunoscând această lege duhovnicească, adesea cu adâncă temere se hotărăște a se avânta în lucrarea dragostei; iar apoi, când trece prin cercare și înțelege măreția darului lui Dumnezeu către om a – slobozenia cea asemenea lui Dumnezeu și viață asemenea Lui – nu mai află nici cuvinte, nici suspinuri spre a-și spune mulțămitoarea dragoste către Dumnezeu.

Sunt împrejurări în viața nevoitorului când deplin se hotărăște la moarte, dar de obicei acel foc îl poartă tăinuit în suflet, fără să se înfățișeze în deplina sa putere; însă în starea lui împuținata, ce nu își arată în afară lucrarea, el este de neapărată trebuință chiar și în viața de zi cu zi, spre a petrece după puteri în paza poruncii.

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Mintea și inima trebuie păzite de toate gândurile

Închizând intrările în inimă, punând acolo strajă mintea dezbrăcată de toată închipuirea și cugetarea, dar înarmată cu rugăciunea și cu numele Iisus Hristos, nevoitorul intră în luptă cu toată înrâurirea și cu tot gândul ce vine din afară. În aceasta constă esența trezviei minții. Țelul îi este lupta cu patimile. Într-un înțeles mai larg și mai cuprinzător biruința asupra patimilor se dobândește prin paza poruncilor lui Hristos; dar în cazul de față vorbesc despre chipul anume al trezviei nevoinței, care începe după ce nevoitorul, trecând prin cunoscutele etape ale dezvoltării duhovnicești, părăsește rugăciunea închipuirii cea după primul chip, iar apoi și pe a doua, văzând prin cercare nedesăvârșirea ei.

Paza minții și a inimii de toate gândurile se însoțește de o lungă luptă, deosebit de grea și de subțire. Omul, trăind în mijlocul unei nesfârșite mulțimi de înrâuriri și impresii dintre cele mai felurite, ca urmare a neîncetatelor lor schimbări nu ajunge să le înțeleagă nici firea, nici puterea. Nevoitorul însă, luptătorul liniștirii minții, îndepărtându-se de toate cele din afară, străduindu-se de-a lungul zilelor și nopților a restrânge numărul impresiilor ce vin din afară până la minimul posibil, îndepărtându-se, drept aceea, de la a cauta asupra lumii din afară din curiozitate, de a auzi convorbiri străine, de a citi cărți a – se adună asupra ființei sale lăuntrice cu toată puterea și acolo intră într-o luptă corp la corp cu gândul. Numai astfel îi poate cunoaște firea și puterea, uneori uriașă. Omul ce nu destul ia aminte la cele din lăuntru, ușor cade pradă gândului și i se face rob. Plecandu-și voia către gând, omul se aseamănă, ba chiar se identifică duhovnicește cu duhul a cărui energie era cuprinsă în gând. Primind în suflet gândul pătimaș, care foarte adesea este rezultatul înrâuririi diavolești, omul se face unealtă lucrării diavolești.

Mintea ce adânc se roagă simte uneori apropierea din afară a vreunui duh, dar dacă rugăciunea atentă nu se întrerupe, acela se va îndepărta neprimit, astfel încât omul nu va putea spune, după rugăciune, cine, pentru ce și cu ce venise.

Uneori, în vremea unei rugăciuni adânci se întâmplă ceva greu de lămurit. Pe lângă minte trec uneori fenomene luminoase ce încearcă să atragă la sine privirea minții; iar dacă mintea nu se întoarce către dânsele, atunci ele grăiesc, cum ar fi, minții: «Eu îți aduc înțelepciune și înțelegere, iar dacă tu nu mă primești numaidecât, poate niciodată de acum înainte nu o să mă mai vezi». Însă mintea cercată nicicum nu se întoarce către ele, iar ele se îndepărtează nu numai neprimite, ci și necunoscute. Nu știe sigur mintea nici dacă acela fusese cumva un vrăjmaș sau un înger bun; știe însă din cercare că, oprindu-se și cercând ceea ce gândul strălucit adusese, își va pierde rugăciunea, iar apoi va trebui să o caute din nou printr-o grea trudă. Experiență a arătat că în ceasul rugăciunii nu trebuie să te pleci nici chiar asupra gândurilor ce par bune, căci astfel mintea neapărat va întâlni și altele și, precum zicea Starețul, «curată nu va ieși». Pierderea rugăciunii curate este o pagubă pe care nimic nu o poate înlocui.

Luptând spre a-și păstra libertatea, nevoitorul duce o luptă atât de încordată cu gândul, încât cel ce nu a cercat-o din experiență nu-și poate da seama. În această luptă lăuntrică cu gândul, în această împotrivire față către față, în care sufletul începătorului nu arareori suferă în parte o înfrângere, dar uneori mai și biruiește, nevoitorul are putința de a observa caracterul gândului până la o uimitoare subțirime; astfel încât, deși nu va săvârși în faptă păcatul ce-i fusese pus înainte, va cunoaște totuși lucrarea (energia) fiecărei pătimi cu mult mai adânc și mai amănunțit decât cel ce este stăpânit de ea. Acesta din urmă poate observa asupra sa și asupra celorlalți ivirea energiei unei anume patimi, însă spre a ajunge la o mai adâncă cunoaștere a ei neapărat va trebui să atingă locul duhovnicesc unde petrece cel ce se roagă după al treilea chip al rugăciunii și vede fiece patimă din însăși zămislirea ei.

Cunoașterea patimilor dobândită prin biruirea lor duce la străvederea din cercare. Dar trebuie spus că străvederea ce vine ca urmare a experienței unei îndelungate lupte cu patimile nu poate ajunge la desăvârșirea pe care o are darul străvederii cel după osebita lucrare a harului. Cea dintâi, după anumite mișcări, după față, după unele cuvinte, după felul tăcerilor sau al convorbirilor, după atmosferă psihică pe care o răspândește omul, află cele despre starea lui duhovnicească; cu toate acestea cel mai sigur temei pentru a judeca cele despre om este convorbirea cu el, deoarece din cuvântul său iese la iveală și măsura adevăratei sale experiențe duhovnicești, și ceea ce nu este decât urmărea învățăturii din afară. A doua însă, adică străvederea după har, toate le cunoaște prin rugăciune și nu are nevoie de prezența omului.

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare, Despre războiul duhovnicesc

Sfinții aud rugăciunile noastre fierbinti

Sfinţii viază în altă lume şi acolo, prin Duhul Sfânt,  văd slava lui Dumnezeu şi frumuseţea feţei Domnului.  Dar în acelaşi Duh Sfânt ei văd viaţa şi faptele noastre.  Cunosc întristările noastre şi aud rugăciunile noastre fierbinţi. Cât au trăit pe pământ, au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu; iar cine are iubirea pe pământ, ace­la o ia cu el în viaţa veşnică, în împărăţia cerurilor, unde iubirea creşte şi va fi desăvârşită. Şi dacă aici iubirea nu poate uita pe fratele, cu cât mai mult nu ne uită pe noi sfinţii şi se roagă pentru noi.

Domnul a dat sfinţilor darul Duhului Sfânt şi în Duhul Sfânt ei ne iubesc pe noi. Sufletele sfinţilor cunosc pe Domnul şi bunătatea Lui faţă de om şi de aceea duhul lor arde de iubire pentru norod. Când trăiau încă pe pământ, ei nu puteau auzi fără întristare de un om păcătos şi în rugăciunile lor vărsau lacrimi pentru el.

Duhul Sfânt i-a ales să se roage pentru întreaga lume şi le-a dat izvoare de lacrimi. Duhul Sfânt dă aleşilor Lui atât de multă iubire, că sufletele lor sunt ca înflăcărate de dorinţa ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vadă slava Domnului.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Sfinți