Arhive lunare: ianuarie 2012

Gândurile rele să devină gânduri bune

Când vede că sufletul nu s-a întărit încă în smerenie, Domnul îi retrage harul. Dar tu nu-ţi pierde curajul pen­tru aceasta: harul este în tine, dar ascuns. Obişnuieşte-te să tai gândurile de îndată ce se ivesc. Dacă însă uiţi şi nu le depărtezi de îndată, atunci adu pocăinţă. Sileşte-te ca aceasta să ajungă o obişnuinţă. Sufletul are obişnuinţe: cum s-a obişnuit, aşa va lucra apoi toată viaţa.

Omul bun are gânduri bune, omul rău are gânduri rele; dar fiecare trebuie să înveţe să lupte cu gândurile şi din rele să le facă bune. Acesta e semnul unui suflet experi­mentat.

Vei întreba, poate: Cum se face aceasta?

În chipul următor: aşa cum omul viu simte când îi este frig sau cald, aşa şi cel ce a cunoscut din experienţă pe Duhul Sfânt simte când în sufletul lui este harul şi când se apropie duhurile rele.

Domnul dă sufletului înţelegere să cunoască venirea Lui, să-L iubească şi să facă voia Lui. Tot aşa, sufletul cunoaşte şi gândurile care vin de la vrăjmaşul nu după înfăţişarea lor din afară, ci după lucrarea lor asupra sufletului.

Aceasta se cunoaşte prin experienţă; dar pe cel ce n-are experienţă vrăjmaşii îl amăgesc uşor.

Vrăjmaşii au căzut din mândrie şi, ca să ne atragă şi pe noi, ne aduc gânduri de laudă. Şi dacă sufletul primeşte laudele, harul îl părăseşte până când sufletul se va smeri. Şi aşa, toată viaţa sa învaţă omul smerenia lui Hristos şi, până când nu o va fi învăţat, sufletul nu cunoaşte odihna de la gânduri şi nu se poate ruga cu mintea curată.

Cine vrea rugăciunea curată nu trebuie nicicum să cu­noască ştirile din gazete, nu trebuie să citească cărţi rele nici, împins de curiozitate, să caute să ştie ceva despre via­ţa altora. Toate acestea aduc în minte gânduri necurate, şi atunci când omul vrea să le descurce şi lămurească, ele se încurcă din ce în ce mai mult şi chinuie sufletul.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

Smerenia cuprinde în ea toate virtuțile

Gândeam: „Sunt pământ, şi pământ păcătos”. Dar Dom­nul mi-a arătat mila Sa şi mi-a dat din belşug harul Său şi se bucură duhul meu pentru că, deşi sunt un ticălos, Dom­nul mă iubeşte şi de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesăturat, iar când îl voi întâlni, voi zice sufletului meu: Uită-te la El! Nu-L pierde „ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău” [In 5, 14], pentru că sufletul îndură mari chinuri atunci când pierde harul Duhului Sfânt.

Credeţi-mă, scriu înaintea feţei Domnului, pe Care su­fletul meu Îl cunoaşte. Pentru a păstra harul, trebuie să ne smerim mereu.

Iată, Domnul smereşte cu milostivire pe cei care slujesc Lui. Antonie cel Mare credea că în pustie era mai bătrân şi mai desăvârşit decât toţi, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul, şi Antonie a văzut pe cel care era mai bătrân şi mai desăvârşit decât el.

Cuviosul Zosima credea că era monah din copilărie şi că nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca şi a văzut că era departe de a fi ajuns la măsura ei.

Sfântul Tihon [Zadonski] a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palmă şi i-a zis: „Nu te înălţa cu înţelepciunea!”

Astfel, Domnul Cel Milostiv smereşte pe sfinţi, ca ei să rămână smeriţi până la sfârşit. Cu atât mai mult trebuie să ne smerim noi. De aceea, ziua şi noaptea cer şi eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu însetează să o dobândească, pentru că este darul cel mai înalt al Duhului Sfânt. În smerenia lui Hristos e şi iubire, şi pace, şi blân­deţe, şi înfrânare, şi ascultare, şi îndelungă-răbdare, şi toate virtuţile sunt cuprinse în ea.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre smerenie

De ce să îi iubim pe vrăjmaşii noştri?

În ce constă puterea poruncii lui Hristos, <<Iubiţi pre vrăjmaşii voştri>>? De ce spunea Domnul că cei ce vor păzi porunca Sa vor cunoaşte de unde vine această învăţătură?

Dumnezeu este dragoste, dragoste absolută ce îmbrăţişează cu prisosinţă întreaga facere. Dumnezeu, ca dragoste, şi în iad este de faţă. Duhul Sfânt, dând omului cu adevărat a cunoaşte această dragoste în măsura putinţei sale de a o purta, îi şi deschide calea către deplinătatea fiinţării.

Acolo unde există <<vrăjmaş>>, există şi respingere. Respingând, omul numaidecât cade din deplinătatea Dumnezeiască şi nu se mai află în Dumnezeu. Cei ce au dobândit Împărăţia Cerului şi petrec în Dumnezeu, văd în Duhul Sfânt toate străfundurile iadului, pentru că nu este în toată fiinţarea tărâm unde Dumnezeu să nu fie de faţă. <<Tot cerul Sfinţilor viază în Duhul Sfânt, iar Duhului Sfânt nimic în întreaga lume Îi este ascuns>>… <<Dumnezeu este dragoste; şi în Sfinţi, Duhul Sfânt este dragoste>>. Petrecând în cer, Sfinţii văd iadul, şi îl îmbrăţişează şi pe acela în dragostea lor.

Cei ce urăsc şi leapădă pe fratele sunt ciuntiţi în fiinţarea lor şi pe adevăratul Dumnezeu, Care este dragoste atotcuprinzătoare, nu L-au cunoscut, şi calea către El nu au aflat.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Sufletul care se roagă pentru lume știe cum suferă întreg pământul

Mulţi ani la rând, de marea croitorie a Mănăstirii răspundea Părintele Diadoh, monah întru toate pilduitor, meticulos până la tipicărie; iubitor al dumnezeieştilor slujbe, citit, liniştit din fire şi nobil în purtarea cu ceilalţi, el se bucura de cinstirea tuturor. Odată, de ziua numelui său, mergând la el l-au aflat în tovărăşia prietenilor săi duhovniceşti: unul din bătrânii duhovnici, Părintele Trofim şi Stareţul Siluan. Ce se întâmplase până la venirea mea nu ştiu, dar am auzit următoarele:

Duhovnicul povestea ceva ce citise într-un ziar şi, întorcându-se către Stareţul Siluan, l-a întrebat:

– Părinte Siluan, ce spui?

– Mie, Batiuşka, nu-mi plac ziarele şi veştile din ziare, a răspuns el.

– De ce asta?

– Pentru că citirea ziarelor întunecă mintea şi împiedică rugăciunea curată.

– Curios, răspunde duhovnicul. După mine, dimpotrivă, ziarele ajută a te ruga. Noi trăim aci în pustie, nimic nu vedem, şi astfel sufletul uită de lume, se închide în sine, şi atunci rugăciunea slăbeşte… Eu când citesc ziarele văd cum trăieşte lumea şi cum suferă oamenii, şi de acolo mi se naşte dorinţa de a mă ruga. Atunci, fie că slujesc Liturghia, fie că mă rog în chilie, eu din suflet rog pe Dumnezeu pentru oameni şi pentru lume.

– Sufletul, când se roagă pentru lume, ştie mai bine, fără ziare, cum suferă întreg pământul, ştie şi care sunt nevoile oamenilor, şi îl doare pentru ei.

– Cum poate sufletul să ştie de la sine ce se întâmplă în lume?, a întrebat duhovnicul.

– Ziarele scriu nu despre oameni, ci despre întâmplări, şi nici aia adevărat; ele aduc tulburare minţii şi adevărul tot nu-l vei afla din ele; dar rugăciunea curaţă mintea şi ea vede mai bine totul.

– Nu mi-e limpede: ce vrei să zici?, a întrebat din nou duhovnicul.

Toţi aşteptau răspunsul Stareţului Siluan, dar el şedea tăcut, cu capul plecat, şi nu-şi îngăduia înaintea duhovnicului şi a monahilor mai în vârstă să lămurească în ce chip sufletul, departe de toate, rugându-se pentru lume poate cunoaşte în duh viaţa lumii şi nevoile şi suferinţele oamenilor.

Învrednicit fiind de o cunoaştere de care abia câte unul într-o generaţie se învredniceşte, în convorbiri el parcă se ruşina să treacă dincolo de o subţire aluzie, fapt pentru care marea sa înţelepciune şi cercare fără seamăn rămâneau adeseori ascunse de la cei cu care vorbea. De obicei Stareţul, văzând că primele sale cuvinte nu erau primite, nu nădăjduia că prin <<lămuriri>> să dea a se înţelege ceea ce se înţelege cu precădere prin cercare, iar a şi-o vădi pe a sa nu cuteza, din pricina duhovniceştii sale întregi-cugetări. Astfel, de-a lungul vieţii sale el a rămas <<nevădit>>. Fără îndoială, aceasta nu era doar voia lui Dumnezeu pentru el, ci şi propria sa dorinţă, pe care Dumnezeu a primit-o şi i-a împlinit-o, ascunzându-l chiar şi de părinţii din Sfântul Munte. Cu toate acestea nu de tot, nu până la sfârşit a rămas necunoscut. Unii monahi şi nemonahi, persoane ce veniseră la Athos, sau care purtaseră corespondentă cu dânsul, l-au preţuit, şi adânc l-au iubit. Printre ei erau şi episcopi, şi preoţi cu o înaltă formare theologică, şi mireni binecinstitori.

Îmi amintesc următoarea întâmplare. În Mănăstire fusese ca oaspete o vreme mai îndelungată un orthodox străin, căruia întâlnirea cu Stareţul îi lăsase o adâncă impresie. Ajunsese să-l iubească pe Stareţ şi adesea mergea la el; monahii au aflat. Odată, unul dintre cei mai de vază din sfatul bătrânilor, Ieromonahul N., un om cu carte şi cu mintea vioaie, întâlnindu-l pe un coridor al Mănăstirii, a zis:

– Nu pot înţelege de ce dumneavoastră, academicieni culţi, mergeţi la Părintele Siluan, un țăran fără carte? Oare nu se găseşte unul mai deştept decât el?

– Pentru a-l înţelege pe Părintele Siluan trebuie să fii <<academician>>, a răspuns oaspetele, nu fără durere în suflet.

Acelaşi Ieromonah N., neînţelegând în continuare de ce pe Stareţul Siluan îl cinstesc şi îl cercetează oameni <<cu carte>>, vorbind cu Părintele Methodie, monah ce se ocupase mulţi ani de librăria Mănăstirii, observa:

– Mă mir de ce se duc ei la dânsul. El, vezi bine, nimic nu citeşte.

– El nimic nu citeşte, dar toate săvârşeşte, iar ceilalţi multe citesc, dar nimic săvârşesc – a răspuns Părintele Methodie.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre străvedere

Fericirea înseamnă a iubi

Iubirea nu se îngrijeşte de vreme şi are totdeauna pu­tere. Unii cred că Domnul a suferit pentru oameni din iu­bire, dar cum nu găsesc această iubire în sufletul lor, aceas­ta li se pare că ar fi o poveste de demult.

Dar când sufletul cunoaşte iubirea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, atunci el simte lămurit că Domnul e pentru noi un Tată, cel mai apropiat, cel mai bun şi mai drag, şi că nu e fericire mai mare decât să iubeşti pe Dumnezeu din tot cugetul, din toată inima şi din tot sufletul, aşa cum a poruncit Domnul, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi [Mt 22, 37-39]. Şi când această iubire este în suflet, atunci toate bucură sufletul, dar când o pierde, omul nu-şi mai găseşte odihna, se tulbură şi se supără pe ceilalţi atunci când este supărat de ei şi nu înţelege că el însuşi este vinovat: a pierdut iubirea lui Dumnezeu şi a osândit sau urât pe fratele lui.

Harul vine de la iubirea pentru fratele şi se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet.

Dacă oamenii ar păzi poruncile lui Hristos, ar fi raiul pe pământ şi cu puţină osteneală toţi ar avea îndeajuns tot ce le e de neapărată trebuinţă, şi Duhul lui Dumnezeu ar fi viu în sufletele oamenilor, fiindcă El însuşi caută sufletul omului şi vrea să vieze în noi; dar dacă nu se sălăşluieşte în noi, aceasta e numai din pricina mândriei minţii noastre.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Primul gând să-l dăm lui Dumnezeu

Curând după Primul Război Mondial, din anii 1914-1918, în Mănăstire a început să se pregătească exploatarea pădurii mănăstireşti; s-a cumpărat atunci o maşină cu abur pentru un gater. Iconomul, Părintele Th., un rus destoinic şi înzestrat din fire, după instalarea maşinii şi punerea ei în funcţie, mulţumit de felul cum mergea, a început să laude geniul nemţilor (maşina era de fabricaţie nemţească); lăudând pe nemţi, defăima ignoranţa şi incapacitatea ruşilor. Părintele Siluan care, atunci când avea liber de la munca sa la depozit mergea la gater <<să ajute>>, asculta tăcut pe Părintele Th.; de-abia către seară, când monahii ce lucraseră şedeau la cină, el a întrebat pe Părintele Th.:

–          Cum gândeşti, Părinte Th., de ce nemţii ştiu mai bine decât ruşii să construiască maşini şi alte lucruri?

Drept răspuns Părintele Th. a început din nou să-i laude pe nemţi ca fiind un popor mai capabil, mai deştept, mai înzestrat, pe când <<noi, ruşii, suntem pe nicăieri>>.

La aceasta Părintele Siluan a răspuns:

–          Iar eu cred că aci pricina este cu totul alta, şi nu că ruşii sunt neputincioşi. Eu cred că aceasta se întâmplă fiindcă primul gând, prima putere, poporul rus le dă lui Dumnezeu, şi puţin se gândeşte la cele pământeşti; dar dacă, asemeni altor popoare, şi-ar întoarce cu totul privirea către pământ şi ar începe a se îndeletnici numai cu acestea, curând i-ar întrece, căci este un lucru mai lesnicios.

Câţiva din monahii de faţă, ştiind că nu este nimic mai greu pe lume decât rugăciunea, s-au învoit cu Părintele Siluan.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Omul duhovnicesc se îngrijește de Dumnezeu

Întrebat de câteva ori de către tineri ce cale să-şi aleagă în viaţă, Stareţul răspundea felurit. Pe unii îi sfătuia să înveţe theologia, pentru o slujire preoţească în Biserică; pe alţii îi <<binecuvânta>> să înveţe, dar în aşa fel încât învăţătura să se îmbine cu rugăciunea şi cu o înfrânare monahală; iar pe alţii îi sfătuia să nu năzuiască spre cultură, ci toată puterea să şi-o dea rugăciunii şi nevoinţei duhovniceşti. Sfatul cel de pe urmă îl dădea cel mai rar, căci Stareţul Siluan socotea că venise vremea, pe care o prezisese Părintele Stratonic, când mulţi <<învăţaţi>> vor fi monahi în lume; el găsea că, îndeobşte, condiţiile pentru un monahism aşa cum fusese în vechime devin neprielnice, dar năzuinţa şi chemarea pentru monahism vor rămâne întotdeauna.

Am observat la Stareţ o puternică încredinţare că viaţa duhovnicească, adică a rugăciunii cu nevoinţă, pornită dintr-o credinţă adâncă, este mai presus decât orice altă formă de viaţă, şi deci, cel căruia îi este dată, trebuie să se depărteze de orice altceva pentru ea, până şi de “carte”, ca pentru un mărgăritar de mare preţ.

Socotea că dacă un om duhovnicesc se va întoarce către ştiinţă, părăsind viaţa nevoinţei, el va dovedi un potenţial mai mare pentru ştiinţă decât cel care este mai puţin duhovniceşte; sau, cu alte cuvinte, omul înzestrat din punct de vedere mistic, care trăieşte duhovniceşte, trăieşte într-un plan mai înalt şi de o mai mare vrednicie decât cel al ştiinţei, al sferei gândirii logice; şi având o formă de vieţuire mai înaltă, pogorându-se pe un plan mai jos, în acel plan va dovedi o mai mare înzestrare decât omul neduhovnicesc, chiar dacă nu dintru început. El spunea că <<fiii veacului acestuia mai înţelepţi sunt decât fiii luminii>> (Lc. 16:8), nu pentru că ei <<în realitate>> sunt mai înţelepţi, ci pentru că <<omul duhovnicesc se grijeşte de Dumnezeu, şi puţin îl preocupă lucrurile lumii>>.

În convorbirile cu mine Stareţul trecea adesea la o formă abstractă, dar în cele cu monahii îşi exprima foarte simplu părerile în legătură cu întâmplări concrete, spre a se face înţeles.

<<Ce este de mirare că omul neduhovnicesc îşi rânduieşte treburile lumeşti mai bine decât cel duhovnicesc? El se gândeşte la acele treburi, pe când celălalt încearcă să petreacă cu mintea în Dumnezeu. Aceasta şi printre mireni adesea se întâmplă: un negustor iscusit îşi râde de omul învăţat că nu se pricepe la marfă, dar asta nu înseamnă defel că negustorul este mai înţelept…>>

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre tânjirea după Dumnezeu

Iubirea depărtează frica

Apostolii umblau pe pământ şi spuneau noroadelor cu­vânt despre Domnul şi despre împărăţia cerurilor, dar su­fletele lor tânjeau şi însetau să vadă pe Domnul Cel Iubit şi de aceea ei nu se temeau de moarte, ci mergeau cu bu­curie în întâmpinarea ei şi, dacă doreau să trăiască pe pă­mânt, era numai pentru norodul pe care-l iubeau.

Apostolii iubeau pe Domnul şi de aceea nu se temeau de nici o suferinţă. Ei iubeau pe Domnul, dar iubeau şi no­rodul, şi această iubire depărta de la ei orice frică. Nu se temeau nici de chinuri nici de moarte şi de aceea Domnul i-a trimis în lume ca să lumineze pe oameni.

Până în ziua de astăzi sunt monahi care au experienţa iubirii dumnezeieşti şi năzuiesc după ea ziua şi noaptea. Şi ei ajută lumea prin rugăciune şi scrieri. Dar această sarcină apasă mai mult asupra păstorilor Bisericii, care poartă în ei un har atât de mare, că dacă oamenii ar putea vedea slava acestui har, lumea întreagă s-ar minuna de el; dar Domnul a ascuns-o, ca slujitorii Lui să nu se trufească, ci să se mântuiască în smerenie.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Scrie un comentariu

Din categoria Despre păstori și duhovnici

A te ruga pentru lume înseamnă a-ţi vărsa sângele

Când Părintele Siluan a fost numit iconom pentru prima oară, revenind de la Igumen la chilia sa se ruga fierbinte ca Domnul să-l ajute să-şi împlinească ascultarea plină de răspunderi. După o îndelungată rugăciune a primit răspuns în suflet: <<Păstrează harul ce ţi s-a dat>>. Atunci a înţeles că a păstra harul este mai însemnat şi mai de preţ decât toate celelalte lucruri, şi deci, intrând în noua sa ascultare, veghea cu trezvie pentru a nu i se întrerupe rugăciunea.

Avea sub ascultarea sa până la două sute de muncitori. Dimineaţa, trecând pe la toate atelierele, dădea maiştrilor îndrumări generale, iar apoi se întorcea în chilia sa ca să plângă pentru <<norodul lui Dumnezeu>>. Inima îl durea de mâhnire pentru muncitori; plângea pentru fiecare.

<<Iată Mihail, şi-a lăsat femeia şi copiii în sat şi munceşte aci pentru câţiva bănuţi. Cum îi este lui să fie atât de departe de casă, să nu-şi vadă soţia, nici pe dragii săi copii… Iată Nichita, de-abia însurat, şi-a părăsit tânăra nevastă însărcinată, şi pe bătrâna sa mamă… cum le-a fost lor să-l lase să plece pe acest încă tânăr iubit fiu şi soţ… Iată Grigorie, el şi-a părăsit părinţii bătrâni, soţia tânără şi doi pruncuşori, şi a venit aci să muncească pentru o bucată de pâine… Şi ce poate câştiga el aci? Ce sărăcie la ei, ca să se hotărască să-şi părăsească întreaga familie… şi ce durere trebuie să poarte ei toţi… Şi, în sfârşit, în ce cumplită sărăcie trăieşte tot acest norod… Iată şi Nikolka, este încă copil… Cu câtă durere l-au lăsat părinţii să plece atât de departe printre străini, pentru un câştig de cerşetor; cum trebuie să-i doară inima pe părinţi… O, în ce sărăcie şi suferinţe trăieşte norodul… Şi ei toţi ca nişte oi părăsite, nimeni nu le poartă de grijă, să-i povăţuiască, să-i înveţe ceva… Iar ei învaţă toate răutăţile, se sălbăticesc, se bădărănesc…>>

Aşa grăia fericitul Stareţ, şi îl durea sufletul pentru toţi aceşti sărmani; suferea, fără îndoială, mai mult decât ei înşişi, căci vedea în viaţa lor chiar şi cele pe care ei înşişi nu le vedeau, din pricina neştiinţei lor.

<<Inima, inimii vesteşte>>, spune o zicală a norodului. Stareţul tainic se ruga pentru <<norodul lui Dumnezeu>>, muncitorii însă simţeau, şi îl iubeau. El niciodată nu stătea pe capul lor în timpul lucrului, nu-i zorea, însă ei, mângâiaţi fiind, munceau mai cu veselie şi mai cu spor decât pentru ceilalţi. Iconomii ceilalţi <<păzeau interesele Mănăstirii>>; dar cine nu ştie că atunci când grija pentru <<interese>> are întâietate, omul este uitat? Interesul, adevăratul interes al Mănăstirii, Stareţul îl vedea în faptul de a păzi porunca lui Hristos.

<<Pe Domnul Îl doare pentru toţi>>, zicea el; dar nu numai că zicea, ci pe el însuşi, plin fiind de Duhul lui Hristos, îl durea pentru toţi. Văzând viaţa ce-i înconjura, amintindu-şi de cele din trecut, şi având o cât se poate de adâncă experienţă personală, el trăia suferinţele norodului, ale lumii întregi, şi nu era sfârşit rugăciunii sale. Se ruga cu marea rugăciune pentru lumea întreagă. Se uita pe sine însuşi, voia să sufere pentru norod din durere pentru el; pentru pacea şi mântuirea acestuia dorea să-şi verse sângele, şi să-l verse în rugăciuni.

<<A te ruga pentru lume înseamnă a-ţi vărsa sângele>>, spunea Stareţul.

Mai este oare nevoie să spunem ce fel de încordare a rugăciunii şi cât plâns arată aceste cuvinte?

Într-o zi l-am întrebat pe Stareţ: <<Oare ascultarea iconomatului, plină de griji şi de neapărată trebuinţă de a vorbi cu o mulţime de oameni nu dăunează liniştirii monahale?>> La aceasta Stareţul a răspuns:

<<Ce este liniştirea? Liniştirea este neîncetata rugăciune şi petrecerea cu mintea în Dumnezeu. Părintele Ioan de Kronstadt totdeauna era înconjurat de lume, dar el era mai mult în Dumnezeu decât mulţi pustnici. Am primit iconomatul ca ascultare şi, pentru binecuvântarea Igumenului, mi-a fost mai uşor să mă rog în această ascultare decât la Vechiul Russikon, unde am cerut din voia mea să merg pentru liniştire… Dacă sufletul iubeşte norodul şi îl doare pentu el, atunci rugăciunea nu mai poate înceta>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Duhovniceasca vedere a lumii

Stareţul adesea spunea că <<atunci când mintea este deplin în Dumnezeu, lumea este uitată>>; şi, în acelaşi timp, tot el scrie: <<Omul duhovnicesc zboară precum vulturul în înălţimi, şi cu sufletul simte pe Dumnezeu, şi vede întreaga lume, măcar că se roagă în întunerecul nopţii>>.

 Se pune întrebarea: Nu este vorba de o contradicţie? Şi încă o întrebare: Oare această vedere a lumii nu este o închipuire?

Dar iată că tot el mai scrie <<Rare sufletele ce Te cunosc, şi puţini cei cu carii se poate grăi despre Tine>>.

Între cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi nu pot vorbi despre El, pe mine mai nainte de toţi mă mărturisesc, şi deci rog pe toţi cei ce au cunoscut pe Dumnezeu să-mi facă pogorământ şi să-mi ierte îndrăzneala şi necugetata încercare de a întredeschide, fie doar într-o anumită măsură, înţelesul cuvintelor fericitului Stareţ.

Rugăciunea curată trage mintea înlăuntrul inimii şi adună întru una întreg omul, până şi trupul său. Mintea, adâncindu-se în inimă, se depărtează de la chipurile lumii iar sufletul, îndreptat din  toate puterile sale către Dumnezeu în rugăciunea lăuntrică, în lumina ce purcede de la Dumnezeu se vede pe sine într-un chip cu totul aparte. Astfel, el vede nu manifestările exterioare şi condiţiile vieţii, ci pe sine însuşi, dezbrăcat şi în curată esenţa sa, şi descoperit în tot adâncul său.

În ciuda absenţei oricărei vederi, a simplităţii şi a <<concentrării>> acestei viziuni îndreptate către izvoarele vieţii, către Dumnezeu, în ea se descoperă marginile între care se mişcă întreaga fiinţare a lumii făcute duhovniceşti; iar sufletul, smuls de la toate şi nimic văzând, în Dumnezeu vede întreaga lume şi îşi recunoaşte propria unime cu ea, rugându-se pentru ea.

<<Eu însă doresc un singur lucru: a mă ruga pentru toţi ca pentru sine>>, scrie Stareţul.

Noi toţi, nu o dată, ne-am încântat văzând mareţia şi frumuseţea zidirii. Dar iată înaintea noastră o mică fotografie alb-negru, şi în locul întinderilor necuprinse şi neajunse ochiului vedem o bucăţică de hârtie, şi în locul negrăitei bogăţii a luminii, a mişcărilor, a culorilor şi formelor – un neînsemnat şir de pete mai negre sau mai cenuşii. Pe cât de mare este deosebirea între o fotografie moartă şi ceea ce se închipuieşte pe ea, tot atâta, şi chiar mai mare, este deosebirea între cuvintele de mai sus şi viaţa ce se ascunde îndărătul lor.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Un comentariu

Din categoria Despre străvedere