Nimic având, și toate având

Căutând asupra Fericitului Stareț Siluan, nu arareori gândeam:

Sub orice aspect am privi viața creștină ea ni se înfățișează întru totul contradictorie mersului obișnuit al vieții omenești și măsurilor ei. Pretutindenea observăm un straniu paradox.

Creștinul se smerește în inima sa până în ultimul grad, se înjosește în propria-i conștiință <<mai prejos decât toată făptura>> , iar prin această smerenie se înalță la Dumnezeu și se face mai presus decât toată făptura.

Creștinul se depărtează de lume; în <<egoista>> sa grijă pentru propria-i mântuire el părăsește toate ca fiind nefolositoare; își <<urăște>> tată, mamă și copii, de sânt; se leapădă de toată legătura trupească și sufletească; în năzuința sa către Dumnezeu el <<urăște>> lumea și se afundă deplin în adâncul inimii sale. Și când cu adevărat pătrunde în adâncul inimii, spre a da acolo război cu satana, spre a-și curăți inima de toată greșalnica patimă, atunci în aceeași inimă a sa, în adâncul ei, se întâlnește cu Dumnezeu, și în Dumnezeu începe a se vedea legat în chip nedespărțit de întreaga ființare a lumii, și nu-i mai este atunci nimic străin, nimic afară.

Rupându-se la început de lume, o află din nou în Hristos, dar de acum într-un chip cu totul aparte, legat fiind de ea cu <<legătura dragostei>> pe vecie. [..]

Pentru a rămâne în dragostea lui Dumnezeu neapărat trebuie ca și mânia, și <<ura>> să-și atingă ultima încordare, însă ele sunt îndreptate asupra păcatului ce trăiește în mine, asupra răului ce trăiește în mine – în mine, iar nu în fratele. [..]

Începând cu lepădarea, cu respingerea și cu <<ura>>, după cuvântul lui Hristos: <<De vine către Mine cineva, și nu urăște pre tatăl său, și pre mamă, și pre femeie, și pre copii, și pre frați, și pre surori, încă și sufletul său, nu poate ucenic al Meu să fie>> (Lc. 14:26); și iarăși: <<Deci așa fieștecarele din voi carele nu se leapădă de toate avuțiile lui (fie în planul material, fie intelectual, fie sufletesc) nu poate ucenic al Meu să fie (Lc. 14:33)>> – creștinul sfârșește prin a dori să-și pună sufletul pentru Hristos și <<pentru prietenii și neprietenii săi>>.

Așadar toate lepădând, de toate rupându-se, toate <<urând>>, creștinul primește de la Dumnezeu darul veșnicei duhovnicești iubiri pentru toți și pentru toate. Toate părăsind, de toate îndepărtându-se , el se face deținătorul unor bogății neasemuit mai mari, adevărate și veșnice. <<Nimic având, și toate având>> (2 Cor. 6:10).

Astfel, comparând cu viața obișnuită, viața creștină se arată întru totul contradictorie, paradoxală.

În întâlnirile cu Starețul adesea gândeam: <<Merge cu picioarele pe pământ, cu mâinile muncește, și trăiește printre oameni ca omul cel mai de rând, dar nimeni afară de Dumnezeu nu-l cunoaște>>.

______________________________________________

Sfântul Sofronie – Cuviosul Siluan Athonitul.

Publicitate