Arhive pe categorii: Despre Adevar

Creştinismul nu este o filosofie, ci viaţă

Stareţul era un om cu puţină carte, însă năzuinţa lui spre a cunoaşte adevărul nu era nicicum  mai mică decât la oricare altul, dar calea sa spre a cunoaşte adevărul dorit era cu totul deosebită de metodele filosofiei speculative. Ştiind aceasta, am urmărit cu mult interes cum îi treceau prin minte, într-o atmosferă cu totul aparte şi într-o formă cât se poate de originală, cele mai felurite probleme theologice, şi cum se turnau în conştiinţa sa spre a lua forma unei soluţii. Nu putea dezvolta vreo problemă în chip dialectic, nici să o exprime în sistemul conceptelor raţionale, căci se temea «a greşi în judecata minţii», dar principiile exprimate de el purtau pecetea unui deosebit adânc. Şi, fără să vreau, mi se ivea întrebarea: De unde această înţelepciune la el?

Cu toată fiinţa sa Stareţul purta mărturia faptului că cele mai înalte adevăruri duhovniceşti nu se pot cunoaşte decât pe calea pazei poruncilor Evangheliei, dar nu prin învăţătura «din afară». El trăia prin Dumnezeu şi primea de sus, de la Dumnezeu, luminare; iar cunoaşterea sa era nu o înţelegere abstractă, ci din însăşi viaţa.

Creştinismul este nu o filosofie, nu o «învăţătură» (doctrină), ci viaţă, şi toate convorbirile şi scrierile Stareţului sunt mărturia acestei vieţi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Adevar

Legătura personală a omului cu Dumnezeul personal

Domnul a spus lui Pontie Pilat: <<Pentru aceasta am venit în lume, spre a da mărturie despre adevăr>>. Pilat a răspuns sceptic: <<Ce este adevărul?>>; şi, încredinţat că la această întrebare nicicum nu există vreun răspuns, şi neaşteptându-l nici din partea lui Hristos, a ieşit către iudei.

Pilat avea dreptate: la întrebarea <<CE este adevărul?>>, dacă avem în vedere adevărul ultim ce stă la temeiul întregii fiinţări a lumii, răspuns nu este.

Dar dacă Pilat, având în vedere Adevărul cel dintru început, sau de-sine-Adevărul, ar fi pus întrebarea precum s-ar fi cuvenit a o pune, anume: <<CINE este adevărul?>> – el ar fi primit răspunsul pe care, nu cu mult înainte Domnul, la Cina cea de Taină, prevăzând întrebarea lui Pilat, îl dăduse iubiţilor Săi ucenici, iar prin ei întregii lumi: <<Eu sunt adevărul>> (Io. 14:6; 18:37-38).

Ştiinţa şi filosofia îşi pun întrebarea <<CE este adevărul?>>, pe când adevărata conştiinţă creştină duhovnicească se îndreaptă totdeauna către adevărul <<CINE>>.

Reprezentanţii ştiinţei şi filosofiei nu arareori îi socotesc pe creştini nişte visători fără temei, iar pe sineşi ca stând pe un temei solid, drept pentru care se numesc <<pozitivişti>>. În chip curios, ei nu înţeleg tot negativismul <<CE-ului>> lor; nu înţeleg că adevărul autentic absolut nu poate fi decât <<CINE>>, şi nicidecum <<CE>>, căci adevărul nu este o formulă abstractă sau o idee abstractă, ci de-sine-Viaţa – <<Eu Sunt>>.

De fapt, ce poate fi mai abstract şi mai negativ decât adevărul CE? Şi observăm acest mare paradox, de-a lungul întregii căi istorice a omenirii din clipa căderii lui Adam în păcat. Vrăjită de propria-i raţiune, omenirea trăieşte într-o oarecare bulmăceală, astfel încât nu numai ştiinţa şi filosofia <<pozitivă>> îşi pun, asemenea lui Pilat, întrebarea: <<CE este adevărul?>>, dar până şi în viaţa religioasă a omenirii se observă aceeaşi mare înşelăciune, până şi acolo oamenii neîncetat umblă pe calea căutării adevărului <<CE>>.

Raţiunea socoteşte că de va afla adevărul <<CE>> căutat de ea, va ajunge să dobândească puterea magică şi va deveni liberă stăpânitoare a fiinţei.

Purcezând pe calea căutării raţionale în viaţa religioasă omul negreşit va cădea în concepţia pantheistă a lumii. De fiecare dată când mintea theologhisitoare încearcă prin a sa putere a cunoaşte adevărul despre Dumnezeu, va cădea în chip fatal – fie că o înţelege, fie că nu – în una şi aceeaşi greşală în care s-au afundat şi ştiinţa, şi filosofia, şi pantheismul, anume: căutarea şi contemplarea adevărului <<CE>>.

Adevărul <<CINE>> nicicum nu se poate cunoaşte raţional. Dumnezeul <<CINE>> se cunoaşte numai prin părtăşie în fiinţă, adică numai în Duhul Sfânt. Aceasta o sublinia neîncetat Stareţul Siluan.

Însuşi Domnul grăieşte despre aceasta astfel:

<<De Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi, şi Tatăl Meu va iubi pre el, şi la el vom veni, şi lăcaş în el ne vom face>> … <<Dară Mângâietoriul, Duhul cel Sfânt, pre Carele va trimite Tatăl întru numele Meu, acela pre voi va învăţa toate>> (Io. 14: 23 si 26).

În experienţa nevoinţei dreptslăvitoare calea contemplărilor abstracte se respinge ca nefiind dreaptă. Cela ce în cugetările sale despre Dumnezeu se opreşte asupra contemplării abstracte a Binelui, Frumosului, Veciniciei, Dragostei ş.a.m.d., acela se află pe o cale mincinoasă. Cel ce doar se sustrage tuturor chipurilor şi conceptelor empirice, acela, aşijderea, nu va fi cunoscut adevărata cale.

Dreptslăvitoarea contemplare nu este contemplarea abstractă a Binelui, Dragostei ş.a.m.d., nici simpla despuiere a minţii de toate chipurile şi conceptele empirice. Adevărata contemplare este dată de Dumnezeu prin venirea Lui în suflet, iar atunci sufletul contemplă pe Dumnezeu şi vede că El iubeşte, că El este bun, măreţ, vecinic; Îl vede ca fiind mai presus de lume şi negrăit. Însă nimic nu se contemplă abstact.

Adevărata viaţă duhovnicească este străină închipuirilor, fiind întru toate şi până la capăt concretă şi pozitivă. Adevărata împărtaşire cu Dumnezeu este căutată de om nu altfel decât prin rugăciunea personală către Dumnezeul Personal. Adevărata experienţă creştină duhovnicească este împărtăşire cu Dumnezeul absolut liber, şi de aceea nu atârnă de singură strădania şi voia omului, aşa cum este cazul în experienţa necreştină (pantheistă).

Arătarea lui Hristos Stareţului Siluan fusese o întâlnire personală, în vârtutea căreia îndreptarea sa către Dumnezeu primise un caracter adânc personal. Rugându-se, el vorbea cu Dumnezeu faţă către Faţă. Simţământul Dumnezeului Personal curăţă rugăciunea de închipuiri şi de speculaţii abstracte, trecând totul într-un oarecare centru nevăzut al unui dialog lăuntric, viu. Adunându-se înlăuntru, rugăciunea încetează a fi o <<chemare în văzduhuri>>, iar mintea devine întreagă luare-aminte şi auz.  Chemând numele lui Dumnezeu – Părinte, Doamne, şi celelalte – el petrece în starea despre care <<nu este slobod omului a grăi>> (2 Cor. 12:4), însă cela ce însuşi a cercat venirea Dumnezeului Celui Viu, acela va înţelege.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

2 comentarii

Din categoria Despre Adevar