Arhive lunare: Septembrie 2012

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”

Orice sistem raţionalist îşi are propria structură logică, dialectica sa internă; de asemenea, lume duhovnicească are şi ea — ca să ne exprimăm în mod convenţional — structura şi dialectica proprie. Dar experienţa duhovnicească are o dialectică cu totul deosebită şi care nu coincide cu demersul obişnuit al gândirii.

Astfel spiritelor raţionaliste le-ar putea părea ciudat faptul că fericitul stareţ vede în iubirea de vrăjmaşi criteriul adevăratei credinţe, al adevăratei comuniuni cu Dumnezeu, semnul autenticei lucrări a harului.

În ciuda dorinţei de a fi cât mai scurt cu putinţă şi de a evita tot ce e de prisos, câteva cuvinte de explicaţie mi se par totuşi necesare.

Omul trăieşte în nădejdea de a primi în veacul viitor darul asemănării cu Dumnezeu şi al fericirii desăvârşite; aici el nu cunoaşte decât „pârga” sau „arvuna” acestei stări viitoare. în limitele experienţei sale pământeşti, omul îmbrăcat în trup poate rămâne în momentul rugăciunii în Dumnezeu păstrând în acelaşi timp amintirea lumii; dar când rămâne în Dumnezeu mai deplin, atunci „lumea e uitată”, aşa cum omul alipit cu totul de lume uită de Dumnezeu.

Dar dacă uităm de lume, atunci când atingem starea unei totale cufundări în Dumnezeu, cum am mai putea vorbi de iubirea de vrăjmaşi ca despre criteriul adevăratei comuniuni cu Dumnezeu? Când uită lumea, omul nu se meii gândeşte nici la prietenii, nici la vrăjmaşii săi.

Prin Fiinţa sau Esenţa Sa Dumnezeu este mai presus de lume, transcendent lumii. Dar prin lucrarea sau actul Său El rămâne în lume, e imanent lumii. Absoluta transcendenţă a Fiinţei divine nu e nicidecum afectată de neîncetata Sa acţiune sau lucrare în lume. Dar omul îmbrăcat în trup şi care trăieşte pe pământ n-are în el o asemenea desăvârşire; deci atunci când e cu totul cufundat în Dumnezeu, cu toate puterile minţii şi inimii sale, el pierde orice conştiinţă a lumii. De aici nu trebuie dedus că totala cufundare în Dumnezeu ar fi lipsită de legătură cu iubirea faţă de vrăjmaşi. Stareţul afirma, dimpotrivă, că una e strâns legată de cealaltă.

La arătarea lui Hristos, stareţul ajunsese la o astfel de treaptă a cunoaşterii care exclude orice îndoială sau ezitare. El afirma categoric că cine iubeşte pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt va iubi deopotrivă întreaga creaţie a lui Dumnezeu şi, înainte de toate, omul. Socotea această iubire drept un dar al Duhului Sfânt. O primea ca pe o putere venită de sus. Şi, invers, cunoştea şi cufundarea totală în Dumnezeu ce purcede dintr-o iubire de aproapele iscată de har.

Vorbind de vrăjmaşi, stareţul folosea limbajul mediului său, într-o epocă în care se vorbea şi se scria mult despre „duşmanii credinţei” [ateii bolşevici]. El însuşi nu-i împărţea pe oameni în prieteni şi duşmani, ci în cei care-L cunoşteau pe Dumnezeu şi cei ce nu-L cunoşteau. Am putea de aceea presupune că, dacă împrejurările istorice ar fi fost diferite, stareţul s-ar fi exprimat astfel, ceea ce de altfel i s-a întâmplat de mai multe ori atunci când vorbea despre iubirea pentru om în general, adică pentru toţi oamenii, pentru cei ce fac binele ca şi pentru cei ce fac răul. După părerea sa, acest lucru îl face pe om asemenea lui Hristos Care „Şi-a întins braţele Sale pe cruce” ca să strângă la Sine pe toţi oamenii.

Care e sensul poruncii lui Hristos: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri„? De ce a zis Domnul că aceia care vor păzi poruncile Lui vor şti de unde vine învăţătura Sa (In 7,17)? Cum înţelegea stareţul acest lucru?

Dumnezeu este Iubire, Iubirea absolută, care în revărsarea sa covârşitoare îmbrăţişează întreaga creaţie. Până şi în iad Dumnezeu e prezent ca iubire. Dând omului pe măsura capacităţii sale cunoaşterea reală a acestei iubiri, Duhul Sfânt îi descoperă în acelaşi timp calea care duce spre plinătatea existenţei.

Cei care au ajuns la împărăţia cerurilor şi care rămân cu Dumnezeu văd în Duhul Sfânt toate adâncurile iadului, căci în întreaga existenţă nu există loc în care Dumnezeu să nu fie de faţă.

„Tot cerul sfinţilor vieţuieşte prin Duhul Sfânt şi nimic din ceea ce este în lumea întreagă nu e ascuns Duhului Sfânt.” „Dumnezeu e Iubire, şi în sfinţi Duhul Sfânt e Iubire.”

Rămânând în ceruri, sfinţii văd iadul şi-l îmbrăţişează şi pe acesta în iubirea lor.

Cei ce-l urăsc pe fratele lor şi-l resping duc o existenţă amputată şi mutilată. N-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu Care e Iubire ce îmbrăţişează toate, şi n-au găsit calea ce duce spre El.

Omul nu poate rămâne în acelaşi timp cu totul în Dumnezeu şi cu totul în lume. Aşadar, el nu poate să-şi dea seama dacă contemplaţia sa a fost autentică sau, din contră, imaginară, decât numai după ce se „întoarce” la amintirea şi simţirea lumii. Dacă, insista stareţul, după o stare duhovnicească socotită drept o contemplaţie dumnezeiască sau o comuniune cu Dumnezeu, nu avem iubire pentru vrăjmaşi şi, prin urmare, pentru întreaga creaţie, e un semn sigur că această contemplaţie n-a fost autentică, altfel spus n-a fost o adevărată comuniune cu Dumnezeu.

Omul poate fi „răpit” în stare de contemplaţie înainte să-şi dea seama de acest lucru. în stare de extaz, chiar atunci când acesta nu vine de la Dumnezeu, omul nu poate înţelege ce i se întâmplă. Dacă însă, după „întoarcerea” la conştiinţa obişnuită, în suflet rămâne ca rod al contemplaţiei un sentiment de mândrie şi indiferenţă pentru soarta lumii şi a oamenilor, atunci fără nici o îndoială această contemplaţie a fost falsă. Astfel, autenticitatea sau caracterul înşelător al contemplaţiei poate fi recunoscut după roadele sale.

Cele două porunci ale lui Hristos — iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele — simt inseparabile. Dacă credem că vieţuim în Dumnezeu şi că-L iubim pe Dumnezeu urându-l în acelaşi timp pe fratele nostru, ne înşelăm şi ne găsim în rătăcire. Astfel, cea de-a două poruncă ne îngăduie să verificăm măsura în care trăim cu adevărat în Dumnezeu.

„Arhim. Sofronie –  Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire

Cerurile asculta rugăciunile noastre

Sfinţii ascultă rugăciunile noastre şi primesc de la Dum­nezeu puterea de a ne ajuta. Aceasta o ştie tot neamul cel creştinesc.

Părintele Roman, fiu duhovnicesc al părintelui Dosifei, mi-a povestit că, pe când era băiat în lume, a trebuit odată să traverseze Donul iarna şi calul lui a căzut într-o crăpă­tură deschisă în gheaţă şi se cufunda târând după el sub gheaţă şi sania. Atunci micuţul băiat a strigat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă să scot calul afară!”, a tras de hamuri şi a izbutit să scoată calul şi sania de sub gheaţă.

Părintele Matvei, care era din acelaşi sat cu mine, păş­tea, fiind copil, ca şi prorocul David, oile tatălui său. Nu era mai înalt decât un berbec. Fratele lui mai mare lucra de cealaltă parte a unui câmp mare. Deodată, vede o haită de lupi năpustindu-se asupra lui Misa – acesta era nume­le părintelui Matvei în lume -, dar micuţul Misa a strigat; „Sfinte Nicolae, ajută-mă!” şi de-abia ce a strigat că lupii au bătut în lături fără a face nici un rău nici lui, nici tur­mei. Multă vreme la noi în sat se râdea şi se spunea: „Misa s-a speriat tare de lupi, dar Sfântul Nicolae l-a izbăvit pe el!”.

Cunoaştem o mulţime de cazuri în care sfinţii au venit în ajutorul nostru, de îndată ce i-am chemat. Din aceasta se vede că toate cerurile ascultă rugăciunile noastre.

Sfinţii se duc la Domnul, dar şi toţi oamenii care pă­zesc poruncile lui Hristos se duc la El, însă cei ce trăiesc după patimile lor şi nu se căiesc se duc la vrăjmaşul. Cred că dacă această taină s-ar descoperi oamenilor, ei ar înceta să mai slujească vrăjmaşului şi fiecare ar năzui cu toată puterea să cunoască pe Domnul şi s-ar duce la El.

Sfinţii au fost oameni ca noi toţi. Mulţi dintre ei au fost mari păcătoşi, dar prin pocăinţă au ajuns în împărăţia cerurilor. Şi toţi cei ce intră aici intră prin pocăinţa pe care Domnul Cel Milostiv ne-a dăruit-o prin pătimirile Sale.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Sfinți

Domnul iubește pe cei păcătoși

Sunt un mare păcătos, dar am văzut marea iubire şi milostivire a Domnului faţă de mine.

În anii când eram flăcău mă rugam pentru cei ce mă ocărau; spuneam: „Doamne, nu le socoti lor păcatele lor faţă de mine”. Dar, deşi iubeam să mă rog, totuşi n-am scăpat de păcat. Domnul însă nu şi-a adus aminte de pă­catele mele şi mi-a dat să iubesc oamenii, şi sufletul meu doreşte ca lumea întreagă să se mântuiască şi să fie în îm­părăţia cerurilor, să vadă slava Domnului şi să se desfăteze de iubirea lui Dumnezeu.

Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toţi păcătoşii El îi iubeşte ca şi pe mine.

O, iubire a Domnului! N-am putere să o descriu, căci e nemăsurat de mare şi minunată. 

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre tânjirea după Dumnezeu

«Și mie îmi vin deseori gânduri de îndoială»

Când vrem să ajutăm pe cineva, atunci Dumnezeu ne va da cuvânt pentru a i-l oferi. În general, ne rugăm lui Dumnezeu și ne dă cuvânt, ce să spunem de fiecare dată.

Sfântul Siluan a ajutat astfel un tânăr monah: îl adusese tatăl său la mănăstire la vârsta adolescenței, iar când ajunsese de 19-20 de ani avea îndoieli despre existența lui Dumnezeu și de aceea vroia să părăsească monahismul și să fugă în lume. Tatăl lui după trup l-a rugat pe Cuviosul Siluan să-i vorbească. Siluan a mers întâi în chilia sa să se roage ca Dumnezeu să îl lumineze ce să spună, apoi, după rugăciune, a luat cuvânt de la Dumnezeu și a mers la monah și i-a spus: «Și mie îmi vin deseori gânduri de îndoială.» Monahul, care îl prețuia pe Sfântul Siluan, a prins curaj și a întrebat: «Și ce faci, părinte, atunci?» Sfântul Siluan a răspuns: «Îl îndepărtez!», iar monahul, care îl respecta pe părinte, a ascultat cuvântul și a îndepărtat gândurile și a devenit monah bun, a murit ca monah.

Fiecăruia îi trebuie un alt cuvânt, deoarece dacă îi vei spune altuia cuvântul acesta va zice: «A, păi dacă și Cuviosul Siluan, om sfânt, îi vin astfel de gânduri, atunci chiar nu există Dumnezeu!» De aceea părinții duhovnici trebuie să se roage lui Dumnezeu ca să primească cuvântul pe care Dumnezeu îl dă și care este specific pentru fiecare om, cuvânt propriu, ceea ce înseamnă să-l ajutăm pe fiecare în mod ipostatic.

Părintele Siluan are un cuvânt pentru toate categoriile de oameni, chiar și pentru cei de altă religie, oricui îi putem spune câte un cuvânt al părintelui Siluan.

 „Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex” – Mitropolit Hierotheos Vlachos, editura Sophia, București – 2012

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan, Despre gânduri și înşelare, Despre păstori și duhovnici

Certitudinea cea vie – Sfântul Siluan

Drumul către dumnezeire, urcușul de la chip la asemănare, este greu și măreț și de aceea nimeni nu poate păși singur. În toate stadiile este nevoie de adeverire, de certitudine, la fel cum este nevoie și în lucrurile firești, dar cu mult mai mult în lucrurile duhovnicești.

Părintele Sofronie a trăit experiențe rare, precum darul amintirii morții, căderea ontologică înțeleasă ca părăsire de către Dumnezeu, plânsul, întristarea, trăirea iadului și a Raiului, vederea luminii celei nezidite. Important este că la început nu a citit nimic din textele patristice despre cele prin care trecea. Mai târziu, studiul cuvintelor Părinților i-a deslușit pericolul gândurilor slavei. L-au salvat însă durerea și pocăința adâncă, darul amintirii morții și trăirea flăcărilor iadului. Trebuia să dobândească și o certitudine vie prin călăuzirea de către un părinte duhovnicesc, care trăia cele dumnezeiești și care învățase la rândul lui despre cele dumnezeiești.

În acea clipă importantă a vieții lui l-a cunoscut pe Sfântul Siluan, cel care mai trecuse înainte prin viața duhovnicească și care i-a stat alături ca un frate martor, certificând adevărul stărilor prin care trecea.

Astfel părintele Sofronie a înțeles că duhovnicul călăuzitor, care cunoaște sfătuirea cea neînșelată, joacă un mare rol în viața omului, duhovnicul fiind certitudinea vie a experienței duhovnicești, cel ce desparte adevărul de înșelare, înțelegerea celor zidite de cele nezidite, deci a celor diavolești de cele dumnezeiești. Vedem aceasta și în întâmplările din Sfânta Scriptură. De exemplu, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, după Buna Vestire, a primit poruncă să o viziteze pe Elisabeta, de la care a primit încredințare. Sfântul Apostol Pavel, după chemarea sa de către Hristos, a mers să îi întâlnească pe ceilalți Apostoli, care primiseră experiența renașterii sale. În acest cadru se mărturisește valoarea prezenței părintelui duhovnicesc experimentat în viața omului, pe calea aceasta plină de pericole.

Părintele Sofronie mărturisește în multe lucrări că cea mai mare binecuvântare a vieții sale a fost că Dumnezeu l-a îndreptat către Sfântul Siluan, lucru pentru care nu încetează să-L slăvească, mulțumindu-I. Desigur, trebuie observat că pe lângă faptul că Sfântul Siluan a fost martorul viu al experienței duhovnicești a părintelui Sofronie, în același timp și părintele Sofronie, datorită rudeniei duhovnicești pe care a avut-o cu acesta, a cunoscut adâncul experienței duhovnicești a Sfântului Siluan și a arătat-o întregii lumi. Părintele Sofronie pune mărturie că atunci când lumina cea necreată se arată omului în Duhul Sfânt, atunci sufletul trebuie să manifeste bărbăție pentru a crede această întâmplare și, desigur, să trăiască întreaga viață ulterioară în această perspectivă. Atunci este nevoie de martori vii ai Învierii lui Hristos, pentru a da mărturia lor și certitudinea, ca omul să fie întărit. Această lucrare a făptuit-o Sfântul Siluan în viața fericitului Sofronie, dupa cum scrie și părintele: Profeții Vechiului Testament, deși au primit descoperire de la Dumnezeu, nu au ajuns la desăvârșirea care se referă la principiul ipostatic. Aceasta a descoperit-o Hristos lumii cu mare putere. În toată istoria bisericească doar câțiva în fiecare generație au trăit chipul acestei viețuiri și puțini au înțeles ceea ce trebuia. Rari sunt eroii credinței care au urmat pașii aleși ai Dumnezeului Celui Preaînalt, însă influența lor se răspândește peste toată înălțimea mădularelor Bisericii. Părintele se referă la ajutorul pe care i l-a dat Sfântul Siluan:

Cuviosul Siluan a fost evenimentul fundamental al vieții mele. Datorită existenței acestuia vreme de mulți ani ca un susținător autentic, pe care l-am urmat, al cărui ucenic am și fost, am reușit să intru în viața creștină autentică. Îi sunt dator în mod nemăsurat și pentru rugăciunile lui, și pentru toată călăuzirea pe care mi-a oferit-o. L-am simțit ca pe una dintre figurile cele mai reprezentative ale Bisericii noastre, alături de fericiți asceți din mănăstiri și din pustiu, alături de sfinții episcopi sau preoți, la înălțimea învățătorilor teologiei.

Părintele ne încredințează că în toată viața lui a cunoscut mai mulți asceți din Sfântul Munte, mulți episcopi sau preoți, chiar și învățători ai teologiei, dar nimeni nu a avut experiența Sfântului Siluan. Aceasta este învederată și prin faptul că prin experiența lui l-a ajutat în mod decisiv pe părintele Sofronie cu experiența cea rară a duhului dumnezeiesc pe care îl trăia.

Hristos S-a arătat Sfântului Siluan într-o lumină mare și L-a cunoscut în Duhul Sfânt și i s-a dat harul sădirii în smerenia cea de nedescris a lui Hristos, rugându-se pentru întreaga lume, și s-a învrednicit să vadă lumina și să respire atmosfera lumii cele de sus.

În continuare părintele mărturisește:

Calea dezvoltării mele a fost mult mai înceată în comparație cu cea a Sfântului Siluan, însă și ceea ce am primit de la el a fost mult pentru nevrednicia mea.

Era deci firesc să considere întâlnirea sa cu Sfântul Siluan ca pe o întâmplare de mare importanță a vieții lui, pe care i-a prilejuit-o Pronia lui Dumnezeu, căci scrie:

„Acestui smerit bărbat i s-a dat de sus harul rugăciunii pentru toată lumea, ca și pentru sine. Păstra în sine tristețea și durerea pentru cei ce erau deja morți. Sufletul său era lipit de vederea iadului dincolo de marginea pământului. Considera iadul putința prin care i se dăruia experiența realității și stării duhovnicești a omului duhovnicesc și era în felul său să nu limiteze rugăciunea aceasta în timp, nici în spațiu, deoarece duhul său era neîncetat îndreptat către veșnicie”.

Cu o certitudine deplină, părintele Sofronie mărturisește despre mareața înviere duhovnicească a Sfântului Siluan, la care fusese condus de Pronia lui Dumnezeu: „Vorbea și scria în cuvinte simple despre experiențele primite de la Dumnezeu, dar cuvintele lui erau înțelese de cei care trăisera aceeași atmosfera a Duhului și neînțelese de reprezentanții teologiei academice.”

Însă cu simplitate și smerenie părintele măturisește:

Faptul că prin rugăciunile Sfântului Siluan am fost învrednicit și eu de această perspectivă duhovnicească îmi permite și mie să îndrăznesc același lucru. Desigur, nu am cunoscut pe deplin măsura binecuvântarii lui de care Dumnezeu l-a învrednicit, dar chiar și mie, celui mai mic dintre toți, mi s-a dat să trăiesc câte ceva întru asemănarea acestei experiențe.

„Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex” – Mitropolit Hierotheos Vlachos, editura Sophia, București – 2012

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

„Am luat arma mântuirii mele”

Ce înseamnă cuvintele

«Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui»?

Pentru noi nu înseamnă nimic, dar părintele Siluan le-a înțeles ca pe o mare mângâiere, deoarece trecea printr-o perioadă de părăsire dumnezeiască. De aceea, a zis:

«Am luat arma mântuirii mele.»

Era un triumf. Iadul înseamnă lipsa harului lui Dumnezeu. Și asta este din educația lui Dumnezeu. Scăparea părintelui Siluan era: «Nu deznădăjdui!».

„Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex” – Mitropolit Hierotheos Vlachos, editura Sophia, București – 2011

Scrie un comentariu

Din categoria Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

„Cine nu iubeşte pe fratele nu iubeşte nici pe Dumnezeu”

Cu trupul zac pe pământ, dar duhul meu se avântă să vadă pe Domnul în slavă. Deşi am păcătuit mult, Domnul mi-a dat să-L cunosc prin Duhul Sfânt şi sufletul meu îl cunoaşte şi ştie cât de nemăsurat de milostiv este şi ce bu­curie este în El.

Până n-a cunoscut harul dumnezeiesc, sufletul se teme de moarte. Se teme şi de Dumnezeu, pentru că nu ştie cât de smerit, de blând şi de milostiv este. Şi nimeni nu poate înţelege iubirea lui Hristos, dacă n-a gustat harul Duhului Sfânt.

Fraţii mei preaiubiţi întru Domnul, Domnul Cel Milos­tiv însuşi e martor pentru sufletul meu că scriu adevărul. Să ştiţi aceasta, fraţilor, şi nimeni să nu se amăgească: cine nu iubeşte pe fratele nu iubeşte nici pe Dumnezeu. Scrip­tura vorbeşte precis despre aceasta [In 4, 20-21], iar noi trebuie să împlinim întocmai acest cuvânt şi atunci vei ve­dea tu însuţi în sufletul tău mila Domnului care înrobeşte sufletul tău, pentru că dulce este harul Domnului.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre cunoașterea lui Dumnezeu