Arhive lunare: aprilie 2012

Să nu lăsăm rugăciunea să slăbească

Când nevoitorul, urnit de duhul iubirii lui Dumnezeu, se roagă cu adânc plânset, atunci, atingând o stare mai presus de care în acea clipă nu are puterea să se ridice, el cearcă odihna duhului din pricina apropierii către Dumnezeu; dar când rugăciunea se sfârşeşte, odihna rămâne în suflet doar un oarecare răstimp, uneori mai îndelungat, alteori mai scurt, iar apoi din nou începe a se învifora. Schimbările stărilor duc la urmări felurite. Unii într-un anume loc al căii lor duhovniceşti, ajung la o măsură a rugăciunii ce le umple sufletul de frică şi cutremur, iar apoi treptat coboară şi slăbesc în rugăciune. Alţii, suflete bărbătoase, dimpotrivă, cresc necontenit, căutând o deplinătate din ce în ce mai mare a rugăciunii, şi aceasta până când se va fi înrădăcinat în suflet dorirea, ba chiar nevoia lor, cea de a nu se cruţa până în sfârşit, de a-şi «urî şi pierde sufletul». Dar nici aceasta, precum vedem din scrierile Stareţului, nu este încă iubirea de pe urmă, pe care Domnul dă să o cunoască robii Săi, şi din îndulcirea căreia omul uşor rabdă suferinţa, ba chiar şi moartea.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Cum petrece sufletul care a cunoscut pe Domnul

Fericitul Stareţ ştia cât se poate de încredinţat că iubirea ce o învăţase de la Duhul Sfânt este Adevărul care, în fiinţiala sa autencititate, stă mai presus de orice îndoială. Cercase această treaptă a cunoaşterii când i S-a arătat Domnul. El spunea că atunci când Însuşi Domnul se arată sufletului, acesta nu poate să nu cunoască în El pe Făcătorul şi Dumnezeul său. Prin lucrarea Sfântului Duh, îi fusese dat să contemple desăvârşita sfinţenie a lui Dumnezeu, şi din toată inima, din toată fiinţa sa tânjea către însuşirea şi agonisirea acestei sfinţenii.

Cel aflat pe această cale nu poate a se deda gândirii raţionale abstracte nici măcar pentru tainele credinţei. Sufletul lui se leapădă de toată «judecata gândului» ce poartă caracteristica unei căderi de la întregul şi unimea vieţii duhului ce tânjeşte cu rugăciune către Dumnezeu. Din necontenita petrecere în rugăciune, amintirea celor din afară slăbeşte, şi de nu ar veni în ajutor obişnuinţa dobândită în anii dinainte, care îl slobozeşte de neapărata trebuinţă de a gândi gesturile vieţii de zi cu zi, el nu ar pute nici pe acelea să le săvârşească.

Sufletul, ce a cunoscut pe Domnul şi îndulcirea Duhului Sfânt, s-a făcut ca ieşit din minţi; şade, tace, a grăi nu voieşte; şi ca ieşit din minţi caută asupra lumii, şi nu o doreşte, şi nu o vede. Iar oamenii nu ştiu că el priveşte pe iubit Domnul, şi lumea a rămas parcă în urmă şi uitată, şi nu doreşte sufletul să gândească la ea, căci nu este într-însa desfătăciune.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

„Petrecând în trup depărtaţi suntem de Domnul…”

Omul, trăind sub povara acestui trup greoi, nu poate rămâne neclătinat. În anume clipe de rugăciune curată sufletul nevoitorului se atinge de adevărata vecinică viaţă, care este ultimul şi unicul ei ţel. Dar când se sfârşeşte acea rugăciune el din nou se pogoară în starea unui mijlociu simţământ de Dumnezeu, sau chiar a simţământului trupesc al lumii, împreună cu care revine negura trupească şi slăbeşte puterea încunoştinţării lăuntrice.

La mulţi oameni simţământul trupesc al lumii este atât de statornic, încât ei aproape că nu cunosc altceva, devenind „trup” ce nu primeşte legea lui Dumnezeu. Nevoitorul însă trăieşte întoarcerea de la rugăciunea curată către îngreuierea simţământului trupesc al lumii ca pe o îndepărtare de la Domnul. Apostolul Pavel spune: «Petrecând în trup, depărtaţi suntem de Domnul… Încredere avem şi binevoim  mai vârtos a fi depărtaţi de trup şi să petrecem cu Domnul» (2 Cor. 5: 6-8). Doar printr-o neîncetată nevoinţă se va putea păzi nevoitorul de a fi necontenit tras în jos de către trup cu povara sa. Şi cu cât mai dese şi mai prelungite sunt stările sale duhovniceşti, cu atât mai împovărător îşi trăieşte revenirea la simţământul trupesc al lumii.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Fară Duhul Sfânt nu putem lupta cu vrajmașii

Toţi cei ce au urmat Domnului nostru Iisus Hristos duc un război duhovnicesc. Acest război l-au învăţat sfinţii printr-o îndelungată experienţă de la harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt îi povăţuia, îi lumina şi le dădea puterea de a birui pe vrăjmaşi, dar fără Duhul Sfânt sufletul nu poate nici măcar să înceapă acest război, pentru că nu ştie şi nu înţelege cine şi unde sunt vrăjmaşii lui.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că trăim sub mila lui Dumnezeu. Ne este uşor să ducem acest răz­boi: Domnului i-a fost milă de noi şi ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care viază în Biserica noastră. Un singur lucru mă întristează, că nu toţi oamenii cunosc pe Dumnezeu şi cât de mult ne iubeşte. Această iubire se face simţită în su­fletul celui ce se roagă, iar Duhul Sfânt dă mărturie sufle­tului de mântuirea lui.

––––––––––––––––

Când sufletul e smerit şi Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumne­zeu. Când simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pământ, ci doreşte să fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu şi să iubească pe fratele. Dar dacă sufletul cade în slava deşartă, sărbătoa­rea lui ia sfârşit, pentru că harul părăseşte sufletul, şi de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gânduri rele vin şi frământă sufletul.

–––––––––––––––

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Curăția Maicii Domnului

Multe minuni şi mile am văzut de la Domnul şi de la Maica Domnului şi nu pot să dau nimic în schimb pentru această iubire.

Ce aş putea da Preasfintei noastre Stăpâne pentru că nu s-a scârbit de mine în păcat, ci m-a cercetat şi luminat cu milostivire? N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc din cuvântul ei cel plin de har, şi mintea mea se bucură şi sufletul meu este atras spre ea cu atâta iubire, că şi numai chemarea numelui ei e dulce inimii.

Într-o zi, pe când eram un tânăr frate sub ascultare, mă rugam înaintea icoanei Maicii Domnului şi rugăciunea lui Iisus a intrat în inima mea şi a început să se rostească de la sine.

Într-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: „Spălaţi-vă şi vă veţi curaţi” [Is 1,16], mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcătuit vreo­dată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima mea curăţiei ei. Dar în timpul vieţii ei pământeşti şi în ea a fost o oarecare nedeplinătate şi unele greşeli, dar fără de pă­cat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci când, întorcându-se de la Ierusalim, nu ştia unde era Fiul ei şi L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile [Lc 2,44-46].

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Maica Domnului

Felurile închipuirii şi despre lupta cu ea (Partea IV)

Multe şi felurite sunt luptele duhovniceşti, însă cea mai adâncă şi cea mai grea dintre ele este lupta cu mândria. Mândria este potrivnică Dumnezeieştii legi. Răsturnând Dumnezeiasca rânduială a fiinţării, ea aduce pretutindenea destrămare şi moarte. Ea se arată şi în plan trupesc, dar cel mai caracteristic îi este nebunirea în planul gândului, al duhului. Punându-se pe sine pe primul plan, se războieşte spre a stăpâni asupra a toate, în această luptă arma sa de căpetenie este mintea-judecată.

Judecata, luând-o înainte cu dovezile sale, respinge poruncile lui Hristos, şi dintre ele pe: «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi» (Mt. 7:1), ca fiind nebunie. Ea spune că putinţa de a judeca alcătuieşte vrednicia distinctivă a omului, ca în această putinţă se cuprinde superioritatea sa faţă de întreaga lume; numai mulţumită ei va putea stăpâni.

Spre a-şi întări întâietatea în fiinţare ea îşi va înfăţişa izbânzile sale, cultura sa; va pune înainte o mulţime de dovezi, puternice prin evidenţa lor, manifestate, chipurile, în experienţa vieţii istorice; faptul că ei şi numai ei îi aparţine dreptul de a hotărî, dreptul de a statornici şi a constata care este adevărul; ea se numeşte pe sine raţiunea ce rostuieşte fiinţarea.

Impersonală în legile lucrării sale şi fiind, în esenţă, doar una dintre manifestările vieţii omeneşti, una dintre energiile persoanei, judecata, atunci când i se dă locul cel dintâi în viaţa duhovnicească a omului, va ajunge până la a începe să se lupte şi împotriva izvorului ei, adică împotriva principiului personal.

Înălţându-se, precum socoteşte, până la ultimele înălţimi, pogorându-se, precum i se pare, până în cele mai adânci străfunduri, ea va încerca să atingă limitele fiinţei spre a da tuturor propriile ei «definiţii»; şi neatingându-şi ţelul, cade neputincioasă şi hotărăşte: «Dumnezeu nu există!»

Apoi, continuându-şi lupta pentru stăpânire, cu îndrăzneală şi în acelaşi timp strâmtorată, va zice:

«Dacă Dumnezeu există, cum mă voi învoi că acel Dumnezeu nu sunt eu?» (Expresia aparţine unuia care a urmat această cale.)

Neatingând limitele fiinţării şi atribuind sieşi această neţărmuire, ea se înalţă cu mândrie şi zice:

«Am cercetat totul, şi niciunde nu am găsit ceva mai mare decât mine, prin urmare – eu sunt Dumnezeu».

Şi într-adevăr, mintea-judecată, când asupra ei şi în ea se concentrează viaţa duhovnicească a omului, împărăteşte şi stăpâneşte în caracteristica sa sfera abstractă, până într-atât încât ceva mai mare decât sine nu află, şi sfârşeşte prin a recunoaşte în sine principiul dumnezeiesc.

Este ultima limită a închipuirii minţii, şi în acelaşi timp ultimul străfund al căderii şi al întunerecului.

                                                            –––––––––––

Sunt oameni care merg întru întâmpinare pretenţiilor mai sus pomenite ale minţii şi le primesc ca adevăr, dar nevoitorul dreptslăvitor intră în luptă cu ele. În această luptă se descoperă amestecul puterilor străine, cu care lupta atinge un caracter tragic şi ajunge la o deosebită încordare, iar ieşirea biruitoare a nevoitorului este cu putinţă numai prin credinţa ce biruieşte lumea. «Tot cel născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi aceasta este biruinţa carea a biruit lumea, credinţa noastră» (1 Io. 5:4).

Spre a rezolva asemenea probleme monahul nu se aşează în fotoliul confortabil al unui birou, ci în liniştea nopţii, departe de lume, de nimeni auzit, nici văzut, cu mare plâns cade înaintea lui Dumnezeu, rugându-se:

«Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului», precum vameşul, sau ca Petru:

«Doamne mântuieşte-mă» (Lc. 18:13; Mt. 14:30).

În duh el vede desfăşurându-se înaintea sa hăul fără-de-fund al «întunerecului celui mai din afară», şi drept aceea rugăciunea îi este fierbinte… Cuvântul este neputincios a arăta taina acestei viziuni şi puterea acestei lupte ce se poate prelungi ani de zile, câtă vreme omul nu s-a curăţit de patimi, câtă vreme nu a venit Dumnezeiasca lumină care descoperă neadevărul judecăţilor noastre, care duce sufletul în întinderile nemărginite ale adevăratei vieţi.

Mult am vorbit cu Stareţul pe aceste teme; el spunea că pricina luptei nu zace în judecata ca atare, ci în mândria duhului nostru; din mândrie se întăreşte lucrarea închipuirii, iar din smerenie ea încetează; mândria încearcă să zidească propria-i lume, iar smerenia primeşte viaţă de la Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

Felurile închipuirii şi despre lupta cu ea (Partea III)

La cel ce se roagă după întâiul chip precumpăneşte închipuire visătoare, iar la cel ce se roagă după al doilea chip – ispitirea de a dobândi totul pe calea raţiunii. Aceştia din urmă îşi concentrează viaţa în minte. Mintea lor nu este împreunată cu inima şi neîncetat trage către în afară, în năzuinţa de a înţelege şi a stăpâni totul. Având o oarecare experienţă duhovnicească adevărată, dar una încă neîndestulată, ei încearcă cu <<propria minte>> să plinească lipsurile acelei experienţe şi să pătrundă în taina fiinţării Dumnezeieşti, iar atunci neapărat cad în închipuire. În înfocarea lor, ei nu vor sau nu pot să înţeleagă că răstoarnă adevărata ierahie a fiinţării, adevărata orânduire a lucrurilor, şi parcă uitând că Dumnezeu ne-a făcut după al Său chip şi a Sa asemănare, ei înşişi încep să făurească, trecând în Dumnezeiasca fiinţare elemente după chipul şi asemănarea lor. Sfera ideală în care trăiesc astfel, în cazul unei anumite înzestrări intelectuale le dă o pretinsă superioritate asupra celorlalţi, condiţie ce le măreşte încrederea în sine.

Aberaţia caracteristică la care duce al doilea chip al rugăciunii este raţionalismul.

———————————————

Theologul raţionalist îşi clădeşte sistemul asemenea unui arhitect ce zideşte un castel sau o biserică, folosind concepte empirice şi metafizice în calitate de materiale de construcţie şi grijindu-se nu atât de conformitatea zidirii sale ideale cu realitatea adevăratei fiinţări, cât de măreţia şi armonia operei sale ca întreg, şi de aspectul său logic.

Oricât de ciudat ar părea, dar mulţi oameni mari nu au făcut faţă acestei ispite, în realitate naivă, al cărei temei ascuns este mândria.

Născăturile raţiunii sunt atât de iubite acestor gânditori, pe cât îi este unei mame pruncul, rodul pântecelui său. Ei îşi iubesc facerea ca înşişi pe sine, căci identificându-se cu ea, se încuie în propria lor sferă. În astfel de cazuri nici o influenţă omenească din afară nu este în putere a-i ajuta, şi dacă ei înşişi nu se leapădă de pretinsa lor bogăţie nu vor ajunge niciodată la rugăciunea curată şi la adevărata contemplare.

Tot cel ce se roagă după al treilea chip ştie greutatea unei asemenea lepădări, dar cuvântul despre aceasta îl vom lăsa pe mai târziu.

———————————————

Mulţi theologi-filosofi, în realitate raţionalişti, se înalţă până în sfera gândirii mai presus de raţiune – sau mai curând, aş zice, mai presus de logică – dar această sferă mai presus de logică nu este încă lumea Dumnezeiască, ci se cuprinde în limitele firii făcute a omului şi, ca atare, accesibilă înţelegerii în ordinea firească.

Viziunile lor mentale nu se încadrează în limitele gândirii ennomice, adică ale logicii formale, ci trec în sfera metalogicii şi a gândirii antinomice, însă şi atunci rămân esenţial rezultatul lucrării raţionale.

Depăşirea raţionalismului îngust ennomic dovedeşte o înaltă cultură intelectuală, dar aceasta încă nu este <<credinţa cea adevărată>> şi adevărata Dumnezeiască vedere.

Astfel de oameni, care adeseori deţin deosebite capacităţi de gândire raţionalistă, tocmai din pricina capacităţilor lor se înalţă cât se poate de consecvent la cunoaşterea relativităţii legilor gândirii omeneşti şi a neputinţei de a turna întreaga fiinţare în chingile de oţel ale deducţiilor logice, prin această cunoaştere ridicându-se la contemplări mai presus de raţiune, sau mai curând, mai presus de logică – însă şi atunci ei contemplă doar frumuseţea celor zidite după chipul lui Dumnezeu; şi în vârtutea faptului că pentru prima oară intră în acea sferă a <<tăcerii minţii>>, ei cearcă un oarecare <<fior mistic>> şi îşi înţeleg contemplarea ca fiind experienţa unei Dumnezeieşti împărtăşiri mistice, pe când în realitate rămân încă în hotarele firii omeneşti zidite.

Categoriile în care se mişcă mintea-judecata în astfel de cazuri trec dincolo de hotarele dimensiunilor vremii şi întinderii şi dau celui ce contemplă astfel simţământul atingerii şi înţelepciunii vecinice. Este ultimul hotar la care poate ajunge mintea raţională în căile desfăşurării sale fireşti şi ale contemplării de sine. Această experienţă, orice interpretare i s-ar da, adică oricare ar fi definiţia dogmatică ce i se atribuie, în esenţa sa este o experienţă de ordin pantheist.

Ajungând la hotarele <<unde se mărgineşte lumina cu întunerecul>> (Iov 26:10), omul contemplă frumuseţea propriei minţi, pe care mulţi au luat-o drept Dumnezeirea. Lumina contemplată de el este lumină, dar nu acea Lumină Adevărată în care nu este nici un întunerec, ci lumina firească a minţii omului zidit după chipul lui Dumnezeu.

Această lumină a minţii, ce depăşeşte prin vrednicia sa lumina oricăror cunoaşteri empirice, tot atât de întemeiat ar putea fi numită întunerec, căci ea este întunerecul despuierii sau al abstracţiei, şi Dumnezeu nu este în ea; şi poate că în acest caz, mai mult decât în oricare altul, s-ar putea pomeni cuvântul Domnului: <<Ia aminte ca lumina carea este întru tine să nu fie întunerec>> (Lc. 11:35). De fapt prima catastrofă cosmică, adică a lui Lucifer, devenit întunerec, a fost urmarea contemplării pline de iubire de sine a propriei frumuseţi – contemplare ce a sfârşit prin îndumnezeire de sine.

———————————————

Vorbim într-un grai rece şi nelegat, însă cel ce s-a aflat în aceste locuri duhovniceşti poate va zice:

Da, dar asta-i cumplit… Unde este garanţia adevăratei Dumnezeieşti împărtăşiri, iar nu a uneia visătoare, filosofice, pantheiste?

Fericitul Stareţ Siluan spunea categoric că o astfel de garanţie în ordinea supusă controlului nostru logic este dragostea de vrăjmaşi. Spunea:

Domnul este smerit şi blând, şi Îşi iubeşte zidirea, şi unde este Duhul Domnului, acolo neapărat va fi smerita iubire pentru vrăjmaşi şi rugăciunea pentru lume. Iar dacă tu nu ai o asemenea dragoste, cere, şi ţi-o va da Domnul, Cel ce au zis: “Cereţi şi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla” (Mt. 7:7).

Şi nimenea să îndrăznească a înjosi acest semn <<psihologic>>, căci o astfel de stare psihică este urmarea adevăratei lucrări Dumnezeieşti. Dumnezeu, Cel ce mântuieşte, mântuieşte întreg omul, drept pentru care nu numai mintea-duhul, ci şi sufletismul-emoţia, şi gândirea, şi însuşi trupul – pe toate le luminează Dumnezeu.

———————————————

Prin cele spuse, de-abia dacă ating, şi doar în treacăt, cele mai grele probleme seculare ale vieţii duhovniceşti a omului. Departe de mine pretenţia de a le înfăţişa în chip dialectic, spre a le putea înţelege cu mintea. De m-aş afla în faţa unei astfel de sarcini, neapărat ar fi trebuinţă să cercetez un întreg şir de pilde istorice, însă voi lăsa altora această lucrare. Personal, socotesc cu neputinţă o astfel de lămurire abstractă, şi sunt convins că singura cale spre a dobândi adevărul este credinţa şi experienţa vie, calea adică a vieţii însăşi. Cu toate acestea trebuie spus aci că o astfel de experienţă pe care o am în vedere nu atârnă de singură voirea omului, ci i se dă de sus, ca un dar al bunăvoirii lui Dumnezeu. Experienţa filosofică şi experienţa pantheistă este cu putinţă în rânduiala posibilităţilor şi voirii fireşti a omului; experienţa creştină însă, a Dumnezeieştii părtăşii celei mai presus de fire, depăşeşte limitele voirii noastre.

Viaţa creştină este împreună-glăsuirea a două voi: cea Dumnezeiască şi cea zidită, omenească. Dumnezeu poate să Se arate oricărui om, în toate căile sale, în orice clipă a vremii şi în fiece loc duhovnicesc sau fizic, dar El Însuşi, fiind mai presus de toată constrângerea, niciodată nu sileşte libertatea chipului Său; iar dacă libertatea celui zidit se întoarce cu iubire de sine asupra-şi, sau de se va afirma ca principiu Dumnezeiesc nezidit şi fără-de-început, atunci, oricât de înaltă va fi contemplarea, ea va rămâne încuiată lucrării harului Dumnezeiesc.

Părtăşia cu Dumnezeu se dobândeşte pe căile rugăciunii, iar cuvântul îmi este despre rugăciune. Dacă trec într-o măsură şi în sfera dialecticii nu o fac în nădejdea de a convinge astfel pe cineva, ci spre a arăta calea rugăciunii ca trecând prin acest tărâm al fiinţării omeneşti. În orice încercare de a raţionaliza experienţa duhovnicească văd posibilitatea a tot felul de împotriviri. Această posibilitate se explică prin faptul că fiecare dintre noi este slobod de a statornici în sfera ideală a viziunii sale despre lume orice valoare ierarhică.

Continuându-mi cuvântul despre rugăciune, mă străduiesc a înfăţişa în chip sistematic una dintre cele mai grele lupte pe care o întâlneşte în calea sa pravoslavnicul nevoitor, trecând de la cel de-al doilea chip al rugăciunii către al treilea, anume: lupta cu închipuirea minţii.

———————————————

 Observându-se cu luare-aminte, omul va descoperi o trăsătură psihologică a gândirii raţionale pe care o putem defini drept certitudinea lăuntrică a gândirii noastre; altfel spus, ca evidenţa subiectivă a dreptăţii deducţiilor minţii noastre. Există o oarecare putere constrângătoare în dovezile raţiunii, în demonstraţiile ei, şi este nevoie de o mare cultură şi de o adâncă experienţă duhovnicească pentru a scoate la iveală această stranie înşelare; însă spre a ne slobozi de stăpânirea ei va trebui neapărat ajutorul Dumnezeiesc.

Dezvăluirea acestei înşelări este într-o oarecare măsură cu putinţă şi pe căile analizei teoretice a legilor fundamentale ale gândirii noastre, adică legea identităţii (a noncontradicţiei) şi legea temeiului îndestulător.

Prima, adică legea identităţii, este momentul static al gândirii noastre; este punctul ei de sprijin neclintit, mort, tocmai prin această neclintire.

Al doilea moment al gândirii noastre – dinamic – se exprimă prin legea temeiului <<îndestulător>>. Experienţa de veacuri a istoriei a arătat cât se poate de convingător toată relativitatea acestei legi; hotărârea privind îndestularea temeiului este totdeauna subiectivă. Ceea ce unuia îi pare îndestulător, altuia nicidecum. Iar dacă vom cerceta mai adânc, vom vedea că în realitate el nu este niciodata deplin îndestulător.

Nevoitorului orthodox i se dezvăluie relativitatea gândirii noastre pe altă cale – cum, de altfel, şi toate problemele vieţii le rezolvă pe alte căi, anume a credinţei şi a rugăciunii. El crede nu neputincioasei sale judecăţi, ci Marelui Dumnezeu. El este încredinţat că poruncile lui Hristos sunt o măsură negreşalnică, un dreptar al adevărului, ca, în însăşi esenţa lor, ele sunt Dumnezeiască putere şi însăşi vecinica viaţă, şi această încredinţare îl duce la a sta neîncetat sub judecata lui Dumnezeu, fiind singura dreaptă. Fiecare faptă, fiecare cuvânt, fiecare mişcare cât de mică a gândului sau a simţământului, chiar nevăzute din afară – toate le supune judecăţii cuvântului lui Hristos.

Când harul Sfântului Duh ne pătrunde şi devine puterea lăuntrică ce lucrează în noi, atunci în chip firesc mişcarea sufletului nostru se apropie de desăvârşirea poruncilor, iar când se ivesc ceasuri de părăsire de către Dumnezeu, de îndepărtare a lui Dumnezeu, iar luminarea Dumnezeiască se preschimbă în greul întunerec al răscoalei patimilor, atunci toate se schimbă în noi, şi o mare luptă se desfăşoară în suflet.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

Felurile închipuirii şi despre lupta cu ea (Partea II)

Calea nevoitorului ortodox este următoarea: el caută pe adevăratul Dumnezeu-Făcătorul, drept-aceea, prin rugăciunea minţii, duce o luptă cu miile de felurite chipuri, şi cu cele văzute, adică cele ce poartă o anume formă exterioară, o înfăţişare, o proiecţie a spaţiului şi a vremii, o culoare, şi altele asemenea, şi cu cele gândite, adică conceptele – pentru ca, despuindu-se de tot chipul făcut, să se roage lui Dumnezeu faţă către faţă.

Dumnezeu făureşte lumea, iar această făurire este parte din rânduiala pogorământului; omul însă merge către Dumnezeu în rânduiala înălţării, iar în înălţarea sa de la făptura către Dumnezeu nevoitorul nu neagă realitatea şi valoarea făpturii, ci doar nu o abstractizează şi nu o îndumnezeieşte, nu vede în ea un ţel în sine şi o valoare în sine. Dumnezeu nu a făcut lumea pentru ca El Însuşi să trăiască viaţa făpturii, ci pentru ca făptura înţelegătoare să se împărtăşească de a Sa Dumnezeiască fiinţare; iar dacă făptura înţelegătoare nu ajunge la îndumnezeirea ce nu se poate săvârşi fără împreună-lucrarea sa, atunci se pierde însuşi sensul fiinţării ei. Din această conştiinţă se naşte marea încântare înaintea lui Dumnezeu-Făuritorul, din contemplarea făpturii şi din cea mai deplină înţelegere a tot ce este în lumea zidită; dar totodată aceeaşi conştiinţă duce la desprinderea de tot ce este făurit, pentru a contempla pe Dumnezeu. Această desprindere nu este o lepădare a fiinţării reale, făurite – în sensul despuierii de ea sau al negării ei ca <<iluzie>>; nu este nici zbor poetic sau filosofic în sfera înaltelor şi minunatelor chipuri sau <<idei pure>>, oricât de înalte ar fi ele din punct de vedere axiologic, deoarece şi o astfel de situaţie ne-ar strămuta din nou într-o lume închipuită. Nu, ea este tindere către Dumnezeul cel Viu şi adevărat, în vârtutea dragostei pentru El, în vârtutea chemării noastre de a trăi în Dumnezeu, Cel ce este Ţelul în Sine şi Valoarea în Sine. În Dumnezeu este încununarea ce nu are nevoie de întrupare, în Dumnezeu desăvârşirea, în afara luptei şi a tragismului. Dumnezeu nu este <<dincolo de bine şi de rău>>, căci El este lumina în care nici un întuneric nu este.

Pentru credinciosul simplu şi smerit slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată <<ascuns de la cei înţelepţi şi înţelegători>>, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.

În această căutare a voii lui Dumnezeu se cuprinde <<lepădarea>> de lume. Sufletul doreşte a trăi cu Dumnezeu şi Dumnezeieşte, şi de aceea se leapădă de voia proprie şi de închipuiri ce nu pot zidi adevărata fiinţare, ci se adeveresc a fi <<întunerecul cel mai din afară>>.

Lumea voii omeneşti şi a închipuirilor este lumea <<nălucirilor>> adevărului. Această lume la om este aceeaşi cu cea a căzuţilor diavoli, drept care închipuirea este poartă deschisă lucrării diavoleşti.

Şi chipurile diavoleşti, şi cele făurite de însuşi omul pot înrâuri asupra oamenilor, schimbându-le înfăţişarea şi chipul, dar într-un astfel de caz un lucru este de neocolit: tot chipul zidit de însuşi omul sau insuflat de diavoli şi primit în suflet va stâlci chipul duhovnicesc al omului zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O asemenea <<făurire>>, în sfârşitul dezvoltării sale duce la <<îndumnezeirea>> de sine a făpturii, adică la afirmarea principiului Dumnezeiesc ca fiind cuprins în însăşi firea omului. În vârtutea acestui fapt, religia firească, adică religia minţii omeneşti, în chip fatal va primi un caracter pantheist.

Şi chipurile omeneşti, şi cele diavoleşti îşi au puterea proprie, uneori cât se poate de mare, dar nu pentru că sunt reale în sensul ultim al cuvântului, precum este puterea Dumnezeiască ce făureşte dintru nimic, ci pentru că voia omului înclină către ele; şi numai în cazul când înclină către ele omul se formează dupa ele. Dar Domnul slobozeşte de sub stăpânirea patimilor şi a închipuirilor pe cel ce se pocăieşte, iar creştinul slobozit de ele îşi râde de puterea chipurilor.

Puterea răului cosmic asupra omului este uriaşă, şi nimeni dintre urmaşii lui Adam nu o poate birui fără Hristos şi în afara lui Hristos. El este Iisus-Mântuitorul în adevăratul şi singurul înţeles al cuvântului. Iată credinţa nevoitorului dreptslăvitor, şi pentru aceea rugăciunea liniştirii minţii se săvârşeşte prin neîncetata chemare a numelui lui Iisus Hristos, de unde şi rugăciunea aceasta a primit denumirea de <<rugăciunea lui Iisus>>.

———————————————

Monahul ce se linişteşte, în greaua nevoinţă a luptei cu închipuirea care stâlceşte viaţa duhovnicească se întâlneşte cu nenumăratele ei manifestări ce se pot clasifica în diferite feluri. Stareţul le reducea la cele patru forme mai sus pomenite, ceea ce îi dădea putinţa de a înfăţişa esenţa problemei.

Cea dintâi formă priveşte lupta în general cu tot ce este patimă.

Cea de-a doua este proprie celui ce se roagă după chipul cel dintâi. De această formă a închipuirii se leagă de asemenea cunoscuta metodă a <<cugetării la Dumnezeu>> sau a <<meditaţiei>>, când omul, prin închipuire, îşi făureşte în minte scene din viaţa lui Hristos sau alte chipuri sfinte. De obicei începătorii sau nevoitorii necercaţi înclină către o astfel de lucrare. Cel ce lucrează o asemenea rugăciune <<închipuitoare>> nu îşi închide mintea în inimă pentru lăuntrica trezvie, ci rămânând în latura vizuală a chipurilor, precum socoteşte el, dumnezeieşti, de sine făurite, se aduce pe sine în starea unei aprinderi sufleteşti (emoţionale) care, în cazul unei mai mari concentrări, poate duce până la un anume tip de extaz patologic. Într-un asemenea caz el se bucură de <<înfăptuirile>> sale, se lasă atras de ele, le cultivă, le socoteşte duhovniceşti, harice, ba chiar înalte, pe sine se vede ca sfânt şi văzător al dumnezeieştilor taine, dar drept rezultat ajunge până la halucinaţii, se îmbolnăveşte rău sufleteşte, şi în cel mai bun caz rămâne <<în înşelare>>, petrecându-şi viaţa într-o lume a fantasmelor.

Cât despre a treia şi a patra formă a închipuirii, se poate spune că ele stau la temeiul a toată cultura raţionalistă, şi deci unui om cult îi este deosebit de greu a se lepăda de ele, căci el vede în acea cultură bogăţia sa duhovnicească, a cărei lepădare este neasemuit mai grea decât a celei materialnice. Această împrejurare duce la un fenomen ciudat ce ni s-a dat a observa, anume că printre nevoitorii simpli şi cu puţină carte, ce au iubit rugăciunea minţii, mai adesea se întâlneşte atingerea unei mari înălţimi şi curăţii, decât printre cei învăţaţi, care în covârşitoarea majoritate a cazurilor rămân la al doilea chip al rugăciunii.

Cei adânc religioşi şi înclinaţi către nevoinţă desluşesc cu uşurinţă a treia formă a închipuirii ca fiind o întoarcere către pământ; şi vădită fiindu-le nepotrivirea ei în ce priveşte rugăciunea, lupta cu ea în ceasul rugăciunii se simplifică. Altfel stau lucrurile cu cea de-a patra formă, care poate atinge o nesfârşită subţirime şi să treacă drept viaţă în Dumnezeu. Deosebita însemnătate a acestei probleme a nevoinţei ne îndeamnă a ne apleca asupra ei mai amănunţit.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

Felurile închipuirii şi despre lupta cu ea (Partea I)

Staretul scria:

O, fraţilor, să uităm pământul şi toate câte sunt într-însul, căci ne abate de la vedenia Sfintei Treimi, Care este neajunsă minţii noastre, dar pe Care Sfinţii o văd în ceruri în Duhul Sfânt. Iar noi să petrecem în rugăciune, fără nici o închipuire….

Când sufletul în Duhul Sfânt cunoaşte pe Domnul, în fiece clipă, neîncetat, el se minunează de milosârdia lui Dumnezeu şi de mareţia şi puterea Sa, iar Domnul Însuşi cu al Său har, milostiv, ca o mamă iubitoare de prunci, învaţă sufletul smeritele, bunele gânduri, şi îi dă a-L simţi de faţă şi apropiat, şi sufletul, în smerenie, vede pe Domnul fără nici un gând.

Capacitatea închipuirii este foarte variată în manifestările sale. Nevoitorul se luptă mai nainte de toate cu aspectul închipuirii ce se leagă de lucrarea patimilor grosolane, trupeşti. El ştie că fiece patimă îşi are chipul propriu, căci ea ţine de sfera lumii zidite, fiinţând neapărat într-o formă sau alta, purtând un anume chip. Lucrarea poftei pătimaşe în om, în chip firesc dobândeşte putere doar atunci când chipul patimii, primit înlăuntru, atrage către sine mintea. Dacă mintea se abate de la chipul adus de patimă, aceasta nu se poate dezvolta şi se stinge. De pildă, când vine o poftă trupească, deşi fiziologic este firească, nevoitorul îşi păzeşte mintea de chipul ce se naşte în ea venind din afară şi cu care patima o îmbie; iar dacă mintea nu primeşte chipul, patima nu-şi poate desfăşura lucrarea, şi neapărat se stinge. Vorbind aci de minte, avem în vedere nu judecata, nu gândirea logică a minţii, ci ceea ce s-ar defini poate mai bine prin cuvântul <<atenţie>>. O astfel de păzire a minţii de chipul patimii dă deplina putinţă, dovedită de experienţa milenară a nevoinţei, de a păzi de-a lungul întregii vieţi înfrânarea întreg-cugetătoare, chiar şi purtând un trup puternic, cum vedem în pilda Stareţului. Şi dimpotrivă, dacă mintea omului primeşte cu îndulcire chipul pătimaş, atunci energia acestuia va stăpâni tiranic până şi un trup neputincios, bolnav şi istovit.

Să luăm altă patimă – ura. Şi ea îşi are propriul chip, şi dacă mintea se păzeşte de a i se da, patima nu se poate dezvolta; însă dacă se uneşte cu ea, atunci patima, în măsura acestei uniri, îşi va dobândi o putere crescândă şi va putea ajunge până la a pune stăpânire.

Un alt fel de închipuire cu care se luptă de obicei nevoitorul se numeşte visătorie. Omul se îndepărtează de la starea reală a lucrurilor din lume şi trăieşte în tărâmul fanteziei. Roadele fanteziei, cea neputincioasă a zidi ceva ce nicicum nu există, ceva cu totul <<dintru nimic>>, nu pot purta un caracter desăvârşit străin de lumea înconjurătoare; cu alte cuvinte, în ele neapărat vor fi elemente din lumea reală, precum se întâmplă în visuri, şi pentru aceea ele nu sunt absolut de neajuns. De pildă, un om sărac îşi închipuie că a ajuns împărat, sau proroc, sau un mare savant. Istoria cunoaşte cazuri când oameni săraci din păturile cele mai de jos ale societăţii au ajuns împăraţi, ş.a.m.d, însă, de obicei, aceasta nu se întâmplă cu cei visători.

Nădăjduiesc că cititorului îi este limpede ce înţeleg vorbind despre <<visătorie>> şi, spre a nu lungi cuvântul, voi trece la un alt fel de manifestare a puterii închipuirii. Omul folosindu-se de putinţa de a-şi aminti şi reprezenta, poate cugeta, de pildă, la rezolvarea unei anumite probleme tehnice, iar atunci mintea-i va căuta prin cugetare putinţa practică de a înfăptui vreo idee sau alta. Acest fel de îndeletnicire ce se însoţeşte de închipuire are o mare însemnătate în cultura omenească şi este de neapărată trebuinţă în viaţă; nevoitorul însă, căutând rugăciunea curată, năzuieşte a se îngrădi pe sine în toate prin neagonisire, astfel încât nici acest fel de închipuire să nu-l împiedice ca <<gândul cel dintâi şi puterea cea dintâi să o dea lui Dumnezeu>>, adică să se adune întreg în Dumnezeu.

 Şi în sfârşit, încă un fel de inchipuire de care voiesc să vorbesc este încercarea minţii de a pătrunde în taina fiinţei şi a atinge lumea Dumnezeiască. Astfel de încercări neapărat se însoţesc de închipuire, pe care mulţi sunt înclinaţi a o numi cu înalta denumire de creativitate theologica. Nevoitorul liniştirii minţii şi al rugăciunii curate se luptă hotărât în sine cu acest fel de <<creativitate>>, fiindcă este un demers potrivnic rânduielii fiinţării reale, în măsura în care omul crează astfel pe Dumnezeu după chipul său şi după asemănarea sa.

Este cu putinţă ca spusele mele să stârnească multe nedumeriri şi împotriviri, dar nu mă voi putea opri asupra lămuririlor, nădăjduind a fi, cu oarecare bunăvoinţă, înţeles cum se cuvine.

Nevoitorul rugăciunii se întemeiază pe credinţa că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, şi nu noi Îl facem pe Dumnezeu; drept aceea, ocolind toată făurirea theologică sau filosofică, se îndreaptă cu nevăzuta rugăciune către Dumnezeu; şi dacă bunăvoirea lui Dumnezeu se va pogorî către rugător, şi-i va fi dat să guste apropierea lui Dumnezeu, chiar şi atunci cunoaşterea lui Dumnezeu cea mai presus de chip se va îmbrăca într-un chip sau altul, însă acel chip nu va fi <<născocit>> de către nevoitor sau proroc, ci <<dat>> lui de sus.

Nevoitorul rugăciunii caută pe Dumnezeu – pe Făcătorul său; iar Dumnezeu, prin pogorământul şi bunăvoirea Sa dă cunoaşterea despre Sine în chipuri pe înţelesul omului. Aceste chipuri ard în om patimile şi îl sfinţesc; dar dacă le va socoti ca fiind încununarea descoperirii, va cădea în rătăcire, şi atunci până şi chipurile date de sus i se vor putea preface într-o piedică de netrecut spre o mai desăvârşită cunoaştere de Dumnezeu.

Gândul făuritor al lui Dumnezeu se înfăptuieşte şi se întruchipează în lume, dar libertatea făpturii merge în sens contrar: ea caută pe Însuşi Dumnezeu, în Care îşi găseşte ultimul ţel şi înţeles al făpturii sale. Ţelul lumii făcute nu este fiinţarea sa în sine, pentru sine, chipul fiinţării sale, ci ca făptura să cunoască pe Făcătorul şi să se îndumnezeiască.

Pricina facerii lumii este prisositoarea bunătate a lui Dumnezeu, ci nicicum neapărata trebuinţă a întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul; cu alte cuvinte, întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul nicicum nu a fost o neapărată trebuinţă pentru Însuşi Cuvântul, şi nici facerea lumii nu a fost doar actul premergător al întrupării lui Dumnezeu.

Pogorârea Cuvântului nu dovedeşte valoarea de sine stătătoare a lumii, ci ţelul sau înţelesul pogorârii se descoperă în numele pe care l-a primit, smerit întrupându-se, Dumnezeu-Cuvântul: Iisus-Mântuitor – <<Şi vei chema numele lui Iisus; că acesta va mântui pre norodul Său de păcatele lor>> (Mt. 1:21).

Dumnezeu nu este lumea ideală, în sensul de lumea ideii; iar chipul lumii de faţă, empirice, nu este întruchiparea lumii ideale Dumnezeieşti, adică o întruchipare fără de care însuşi fiinţa Dumnezeiască s-ar afla lipsită, nedesăvârşită.

În tot ce este făurire omenească, ideea omului îndreptată către lume îşi caută propria întrupare, înfăptuire, fără de care ea ar rămâne neîncununată în a sa dezvoltare; însă în lumea Dumnezeiască întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul nu este încununarea unui proces theogonic, adică încununarea unei dezvoltări în însăşi Dumnezeirea, şi deci de neapărată trebuinţă pentru Însuşi Dumnezeu, pentru deplinătatea fiinţării Sale.

Acesta, pe scurt, este temeiul dogmatic al rugăciunii duhovniceşti despre care vorbim.

Rugăciunea duhovnicească nu este nici făurire artistică, nici lucrare ştiinţifică, nici cercetare sau cugetare filosofică, nici theologie abstractă, raţională. Viaţa duhovnicească nu este împlinirea năzuinţelor noastre emoţionale prin realizarea lor, adică înfăptuire în trăiri sau în chipuri materializate – de pildă arta. Toate cele pomenite aci alcătuiesc felurite aspecte ale manifestării închipuirii. Unele pot fi socotite mai înalte, altele mai puţin înalte, adică este cu putinţă a stabili o ierarhie a acestor forme după o rânduire axiologică – totuşi ele toate se raportează la sfera închipuirii ce trebuie depăşită, căci altminteri va fi cu neputinţă a atinge şi rugăciunea desăvârşită, şi adevărata theologie, şi o viaţă cu adevărat plăcută lui Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

Cele trei chipuri ale rugăciunii

Toată viaţa Fericitului Stareţ Siluan era rugăciune. Se ruga neîncetat, schimbând de-a lungul zilei chipul rugăciunii după împrejurările vieţii zilnice. Avea şi darul înaltei rugăciuni a minţii, căreia îi închina cu precădere vremea nopţii, când putea avea deplină linişte şi întunerecul prielnice unei astfel de rugăciuni.

Feluritele forme sau chipuri ale rugăciunii sunt îndeobşte unul din punctele cele mai însemnate ale nevoinţei; la fel era şi pentru Stareţ, drept care îmi îngădui să mă aplec asupra lor.

Rugăciunea este făurire, cea mai înaltă făurire, făurirea cu precădere, şi în vârtutea acestui lucru este nesfârşit de felurită; şi totuşi este cu putinţă o împărţire a ei în diferite chipuri, în legătură cu aşezarea sau îndreptarea puterilor duhovniceşti mai de seamă ale omului, ceea ce fac şi Părinţii Bisericii.

În această privinţă rugăciunea coincide cu treptele fireşti ale dezvoltării duhului omenesc. Prima mişcare a minţii este o mişcare în afară; a doua – întoarcerea asupra-şi, iar a treia – mişcarea către Dumnezeu prin omul lăuntric.

Potrivit acestei rânduieli Sfinţii Părinţi au deosebit trei chipuri ale rugăciunii: primul, în vârtutea neputinţei minţii de a se înălţa nemijlocit către curata gândire la Dumnezeu, poartă trăsătura închipuirii; al doilea – al cugetării; iar al treilea – a afundării în contemplare. Cu adevărat drept, cuvenit şi roditor, Părinţii îl socotesc numai pe cel de-al treilea; dar având în vedere neputinţa omului la începutul căii sale către Dumnezeu, le socotesc fireşti şi pe celelalte două chipuri ale rugăciunii şi, la vremea lor, folositoare. Cu toate acestea ei arată că dacă omul se mulţumeşte cu primul chip al rugăciunii şi îl cultiva în viaţa sa duhovnicească, pe lângă nerodire, sunt cu putinţă şi adânci tulburări duhovniceşti. În ce priveşte al doilea chip, deşi depăşeşte cu mult pe primul prin vrednicia sa, totuşi rămâne de asemenea puţin roditor, şi nu scoate pe om din neîncetata luptă cu gândurile, şi nu îi dă să atingă nici slobozirea de patimi, şi cu atât mai puţin curata contemplare. Al treilea şi cel mai desăvârşit chip al rugăciunii este acea stare a minţii în inimă, când cel ce se roagă din adâncul fiinţei sale stă slobod de chipuri, cu mintea curată înaintea lui Dumnezeu.

Întâiul chip al rugăciunii ţine pe om într-o necontenită rătăcire, într-o lume închipuită, în lumea visătoriei şi, dacă vreţi, a înfăptuirii poetice; cele dumnezeieşti şi, îndeobşte, tot ce este duhovnicesc este înfăţişat în felurite chipuri de-ale fanteziei, iar apoi chiar şi viaţa reală a omului se pătrunde treptat de elemente din sfera fanteziei.

Cu al doilea chip al rugăciunii intrările lăuntrice ale inimii şi ale minţii rămân larg deschise spre a fi pătrunse de tot ce este străin, ceea ce face ca omul să trăiască neîncetat supus celor mai felurite înrâuriri din afară; astfel, neînţelegând ce se petrece în realitate cu dânsul în chip obiectiv, adică în ce fel răsar în el toate aceste gânduri şi lupte, se dovedeşte neputincios a se împotrivi năvalei patimilor aşa cum se cuvine. Cu o astfel de rugăciune omul primeşte uneori har şi dobândeşte o stare sufletească bună, dar starea sa lăuntrică, nefiind cea dreaptă, nu poate rămâne în ea. Ajungând la o oarecare înclinare spre cunoaşterea religioasă şi o relativă bună-cuviinţă în purtarea sa, şi mulţumindu-se cu această stare, treptat el se lasă atras către theologhisirea intelectuală. Pe măsura sporirii acesteia, lupta lăuntrică cu patimile subţiri – slava deşartă şi mândria – devine tot mai întortocheată şi sporeşte măsura pierderii harului. În desfăşurarea sa, acest chip al rugăciunii, al cărei principală trăsătură este concentrarea atenţiei în minte, îndreaptă pe om spre contemplarea raţionalist-filosofică, ducându-l, la fel ca şi cel dintâi chip al rugăciunii, într-o lume închipuită, abstractă. Desigur, acest fel de închipuire abstractă a minţii este mai puţin naiv, mai puţin grosolan şi mai puţin depărtat de adevăr decât cel dintâi.

Al treilea chip al rugăciunii – împreunarea minţii cu inima – este pe deplin starea duhovnicească firească a duhului omenesc, dorită, căutată, dăruită de sus. Împreunarea minţii cu inima o cunoaşte tot credinciosul, atunci când se roagă cu luare-aminte, <<din inimă>>; într-o mai mare măsură o cunoaşte când îi vine umilinţa şi dulcele simţământ al iubirii de Dumnezeu. Plânsul umilinţei în rugăciune este semnul credincios că mintea s-a unit cu inima şi că rugăciunea şi-a aflat locul cel dintâi, cea dintâi treaptă a înălţării către Dumnezeu; iată de ce el este atât de preţuit de către toţi nevoitorii. Dar în cazul de faţă, vorbind despre cel de-al treilea chip al rugăciunii, am în vedere un al lucru şi mai mare: mintea ce stă cu rugăciune şi luare-aminte în inimă.

Urmarea caracteristică, proprie acestei mişcări şi a sălăşluirii minţii înăuntru este curmarea lucrării închipuirii şi slobozirea minţii de tot chipul ce ar pătrunde-o. Astfel mintea devine întreagă auz şi vedere, şi vede şi aude fiece gând ce se apropie din afară, înainte ca acesta să pătrundă în inimă. Săvârşind rugăciunea într-o astfel de stare, mintea nu numai că nu îngăduie gândurilor a pătrunde în inimă, dar le şi respinge, păzindu-se astfel a se amesteca cu ele, lucru prin care se ajunge la tăierea a toată lucrarea patimii încă din cel dintâi al ei stadiu, din însăşi zămislirea ei. Problema este cât se poate de adâncă şi complexă, şi nu putem aci decât să o pomenim în treacăt.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009 

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune