Arhive lunare: Aprilie 2012

Să nu lăsăm rugăciunea să slăbească

Când nevoitorul, urnit de duhul iubirii lui Dumnezeu, se roagă cu adânc plânset, atunci, atingând o stare mai presus de care în acea clipă nu are puterea să se ridice, el cearcă odihna duhului din pricina apropierii către Dumnezeu; dar când rugăciunea se sfârşeşte, odihna rămâne în suflet doar un oarecare răstimp, uneori mai îndelungat, alteori mai scurt, iar apoi din nou începe a se învifora. Schimbările stărilor duc la urmări felurite. Unii într-un anume loc al căii lor duhovniceşti, ajung la o măsură a rugăciunii ce le umple sufletul de frică şi cutremur, iar apoi treptat coboară şi slăbesc în rugăciune. Alţii, suflete bărbătoase, dimpotrivă, cresc necontenit, căutând o deplinătate din ce în ce mai mare a rugăciunii, şi aceasta până când se va fi înrădăcinat în suflet dorirea, ba chiar nevoia lor, cea de a nu se cruţa până în sfârşit, de a-şi «urî şi pierde sufletul». Dar nici aceasta, precum vedem din scrierile Stareţului, nu este încă iubirea de pe urmă, pe care Domnul dă să o cunoască robii Săi, şi din îndulcirea căreia omul uşor rabdă suferinţa, ba chiar şi moartea.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Cum petrece sufletul care a cunoscut pe Domnul

Fericitul Stareţ ştia cât se poate de încredinţat că iubirea ce o învăţase de la Duhul Sfânt este Adevărul care, în fiinţiala sa autencititate, stă mai presus de orice îndoială. Cercase această treaptă a cunoaşterii când i S-a arătat Domnul. El spunea că atunci când Însuşi Domnul se arată sufletului, acesta nu poate să nu cunoască în El pe Făcătorul şi Dumnezeul său. Prin lucrarea Sfântului Duh, îi fusese dat să contemple desăvârşita sfinţenie a lui Dumnezeu, şi din toată inima, din toată fiinţa sa tânjea către însuşirea şi agonisirea acestei sfinţenii.

Cel aflat pe această cale nu poate a se deda gândirii raţionale abstracte nici măcar pentru tainele credinţei. Sufletul lui se leapădă de toată «judecata gândului» ce poartă caracteristica unei căderi de la întregul şi unimea vieţii duhului ce tânjeşte cu rugăciune către Dumnezeu. Din necontenita petrecere în rugăciune, amintirea celor din afară slăbeşte, şi de nu ar veni în ajutor obişnuinţa dobândită în anii dinainte, care îl slobozeşte de neapărata trebuinţă de a gândi gesturile vieţii de zi cu zi, el nu ar pute nici pe acelea să le săvârşească.

Sufletul, ce a cunoscut pe Domnul şi îndulcirea Duhului Sfânt, s-a făcut ca ieşit din minţi; şade, tace, a grăi nu voieşte; şi ca ieşit din minţi caută asupra lumii, şi nu o doreşte, şi nu o vede. Iar oamenii nu ştiu că el priveşte pe iubit Domnul, şi lumea a rămas parcă în urmă şi uitată, şi nu doreşte sufletul să gândească la ea, căci nu este într-însa desfătăciune.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

„Petrecând în trup depărtaţi suntem de Domnul…”

Omul, trăind sub povara acestui trup greoi, nu poate rămâne neclătinat. În anume clipe de rugăciune curată sufletul nevoitorului se atinge de adevărata vecinică viaţă, care este ultimul şi unicul ei ţel. Dar când se sfârşeşte acea rugăciune el din nou se pogoară în starea unui mijlociu simţământ de Dumnezeu, sau chiar a simţământului trupesc al lumii, împreună cu care revine negura trupească şi slăbeşte puterea încunoştinţării lăuntrice.

La mulţi oameni simţământul trupesc al lumii este atât de statornic, încât ei aproape că nu cunosc altceva, devenind „trup” ce nu primeşte legea lui Dumnezeu. Nevoitorul însă trăieşte întoarcerea de la rugăciunea curată către îngreuierea simţământului trupesc al lumii ca pe o îndepărtare de la Domnul. Apostolul Pavel spune: «Petrecând în trup, depărtaţi suntem de Domnul… Încredere avem şi binevoim  mai vârtos a fi depărtaţi de trup şi să petrecem cu Domnul» (2 Cor. 5: 6-8). Doar printr-o neîncetată nevoinţă se va putea păzi nevoitorul de a fi necontenit tras în jos de către trup cu povara sa. Şi cu cât mai dese şi mai prelungite sunt stările sale duhovniceşti, cu atât mai împovărător îşi trăieşte revenirea la simţământul trupesc al lumii.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Fară Duhul Sfânt nu putem lupta cu vrajmașii

Toţi cei ce au urmat Domnului nostru Iisus Hristos duc un război duhovnicesc. Acest război l-au învăţat sfinţii printr-o îndelungată experienţă de la harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt îi povăţuia, îi lumina şi le dădea puterea de a birui pe vrăjmaşi, dar fără Duhul Sfânt sufletul nu poate nici măcar să înceapă acest război, pentru că nu ştie şi nu înţelege cine şi unde sunt vrăjmaşii lui.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că trăim sub mila lui Dumnezeu. Ne este uşor să ducem acest răz­boi: Domnului i-a fost milă de noi şi ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care viază în Biserica noastră. Un singur lucru mă întristează, că nu toţi oamenii cunosc pe Dumnezeu şi cât de mult ne iubeşte. Această iubire se face simţită în su­fletul celui ce se roagă, iar Duhul Sfânt dă mărturie sufle­tului de mântuirea lui.

––––––––––––––––

Când sufletul e smerit şi Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumne­zeu. Când simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pământ, ci doreşte să fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu şi să iubească pe fratele. Dar dacă sufletul cade în slava deşartă, sărbătoa­rea lui ia sfârşit, pentru că harul părăseşte sufletul, şi de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gânduri rele vin şi frământă sufletul.

–––––––––––––––

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Curăția Maicii Domnului

Multe minuni şi mile am văzut de la Domnul şi de la Maica Domnului şi nu pot să dau nimic în schimb pentru această iubire.

Ce aş putea da Preasfintei noastre Stăpâne pentru că nu s-a scârbit de mine în păcat, ci m-a cercetat şi luminat cu milostivire? N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc din cuvântul ei cel plin de har, şi mintea mea se bucură şi sufletul meu este atras spre ea cu atâta iubire, că şi numai chemarea numelui ei e dulce inimii.

Într-o zi, pe când eram un tânăr frate sub ascultare, mă rugam înaintea icoanei Maicii Domnului şi rugăciunea lui Iisus a intrat în inima mea şi a început să se rostească de la sine.

Într-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: „Spălaţi-vă şi vă veţi curaţi” [Is 1,16], mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcătuit vreo­dată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima mea curăţiei ei. Dar în timpul vieţii ei pământeşti şi în ea a fost o oarecare nedeplinătate şi unele greşeli, dar fără de pă­cat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci când, întorcându-se de la Ierusalim, nu ştia unde era Fiul ei şi L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile [Lc 2,44-46].

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Maica Domnului

Felurile închipuirii şi despre lupta cu ea (Partea IV)

Multe şi felurite sunt luptele duhovniceşti, însă cea mai adâncă şi cea mai grea dintre ele este lupta cu mândria. Mândria este potrivnică Dumnezeieştii legi. Răsturnând Dumnezeiasca rânduială a fiinţării, ea aduce pretutindenea destrămare şi moarte. Ea se arată şi în plan trupesc, dar cel mai caracteristic îi este nebunirea în planul gândului, al duhului. Punându-se pe sine pe primul plan, se războieşte spre a stăpâni asupra a toate, în această luptă arma sa de căpetenie este mintea-judecată.

Judecata, luând-o înainte cu dovezile sale, respinge poruncile lui Hristos, şi dintre ele pe: «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi» (Mt. 7:1), ca fiind nebunie. Ea spune că putinţa de a judeca alcătuieşte vrednicia distinctivă a omului, ca în această putinţă se cuprinde superioritatea sa faţă de întreaga lume; numai mulţumită ei va putea stăpâni.

Spre a-şi întări întâietatea în fiinţare ea îşi va înfăţişa izbânzile sale, cultura sa; va pune înainte o mulţime de dovezi, puternice prin evidenţa lor, manifestate, chipurile, în experienţa vieţii istorice; faptul că ei şi numai ei îi aparţine dreptul de a hotărî, dreptul de a statornici şi a constata care este adevărul; ea se numeşte pe sine raţiunea ce rostuieşte fiinţarea.

Impersonală în legile lucrării sale şi fiind, în esenţă, doar una dintre manifestările vieţii omeneşti, una dintre energiile persoanei, judecata, atunci când i se dă locul cel dintâi în viaţa duhovnicească a omului, va ajunge până la a începe să se lupte şi împotriva izvorului ei, adică împotriva principiului personal.

Înălţându-se, precum socoteşte, până la ultimele înălţimi, pogorându-se, precum i se pare, până în cele mai adânci străfunduri, ea va încerca să atingă limitele fiinţei spre a da tuturor propriile ei «definiţii»; şi neatingându-şi ţelul, cade neputincioasă şi hotărăşte: «Dumnezeu nu există!»

Apoi, continuându-şi lupta pentru stăpânire, cu îndrăzneală şi în acelaşi timp strâmtorată, va zice:

«Dacă Dumnezeu există, cum mă voi învoi că acel Dumnezeu nu sunt eu?» (Expresia aparţine unuia care a urmat această cale.)

Neatingând limitele fiinţării şi atribuind sieşi această neţărmuire, ea se înalţă cu mândrie şi zice:

«Am cercetat totul, şi niciunde nu am găsit ceva mai mare decât mine, prin urmare – eu sunt Dumnezeu».

Şi într-adevăr, mintea-judecată, când asupra ei şi în ea se concentrează viaţa duhovnicească a omului, împărăteşte şi stăpâneşte în caracteristica sa sfera abstractă, până într-atât încât ceva mai mare decât sine nu află, şi sfârşeşte prin a recunoaşte în sine principiul dumnezeiesc.

Este ultima limită a închipuirii minţii, şi în acelaşi timp ultimul străfund al căderii şi al întunerecului.

                                                            –––––––––––

Sunt oameni care merg întru întâmpinare pretenţiilor mai sus pomenite ale minţii şi le primesc ca adevăr, dar nevoitorul dreptslăvitor intră în luptă cu ele. În această luptă se descoperă amestecul puterilor străine, cu care lupta atinge un caracter tragic şi ajunge la o deosebită încordare, iar ieşirea biruitoare a nevoitorului este cu putinţă numai prin credinţa ce biruieşte lumea. «Tot cel născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi aceasta este biruinţa carea a biruit lumea, credinţa noastră» (1 Io. 5:4).

Spre a rezolva asemenea probleme monahul nu se aşează în fotoliul confortabil al unui birou, ci în liniştea nopţii, departe de lume, de nimeni auzit, nici văzut, cu mare plâns cade înaintea lui Dumnezeu, rugându-se:

«Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului», precum vameşul, sau ca Petru:

«Doamne mântuieşte-mă» (Lc. 18:13; Mt. 14:30).

În duh el vede desfăşurându-se înaintea sa hăul fără-de-fund al «întunerecului celui mai din afară», şi drept aceea rugăciunea îi este fierbinte… Cuvântul este neputincios a arăta taina acestei viziuni şi puterea acestei lupte ce se poate prelungi ani de zile, câtă vreme omul nu s-a curăţit de patimi, câtă vreme nu a venit Dumnezeiasca lumină care descoperă neadevărul judecăţilor noastre, care duce sufletul în întinderile nemărginite ale adevăratei vieţi.

Mult am vorbit cu Stareţul pe aceste teme; el spunea că pricina luptei nu zace în judecata ca atare, ci în mândria duhului nostru; din mândrie se întăreşte lucrarea închipuirii, iar din smerenie ea încetează; mândria încearcă să zidească propria-i lume, iar smerenia primeşte viaţă de la Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare

Felurile închipuirii şi despre lupta cu ea (Partea III)

La cel ce se roagă după întâiul chip precumpăneşte închipuire visătoare, iar la cel ce se roagă după al doilea chip – ispitirea de a dobândi totul pe calea raţiunii. Aceştia din urmă îşi concentrează viaţa în minte. Mintea lor nu este împreunată cu inima şi neîncetat trage către în afară, în năzuinţa de a înţelege şi a stăpâni totul. Având o oarecare experienţă duhovnicească adevărată, dar una încă neîndestulată, ei încearcă cu <<propria minte>> să plinească lipsurile acelei experienţe şi să pătrundă în taina fiinţării Dumnezeieşti, iar atunci neapărat cad în închipuire. În înfocarea lor, ei nu vor sau nu pot să înţeleagă că răstoarnă adevărata ierahie a fiinţării, adevărata orânduire a lucrurilor, şi parcă uitând că Dumnezeu ne-a făcut după al Său chip şi a Sa asemănare, ei înşişi încep să făurească, trecând în Dumnezeiasca fiinţare elemente după chipul şi asemănarea lor. Sfera ideală în care trăiesc astfel, în cazul unei anumite înzestrări intelectuale le dă o pretinsă superioritate asupra celorlalţi, condiţie ce le măreşte încrederea în sine.

Aberaţia caracteristică la care duce al doilea chip al rugăciunii este raţionalismul.

———————————————

Theologul raţionalist îşi clădeşte sistemul asemenea unui arhitect ce zideşte un castel sau o biserică, folosind concepte empirice şi metafizice în calitate de materiale de construcţie şi grijindu-se nu atât de conformitatea zidirii sale ideale cu realitatea adevăratei fiinţări, cât de măreţia şi armonia operei sale ca întreg, şi de aspectul său logic.

Oricât de ciudat ar părea, dar mulţi oameni mari nu au făcut faţă acestei ispite, în realitate naivă, al cărei temei ascuns este mândria.

Născăturile raţiunii sunt atât de iubite acestor gânditori, pe cât îi este unei mame pruncul, rodul pântecelui său. Ei îşi iubesc facerea ca înşişi pe sine, căci identificându-se cu ea, se încuie în propria lor sferă. În astfel de cazuri nici o influenţă omenească din afară nu este în putere a-i ajuta, şi dacă ei înşişi nu se leapădă de pretinsa lor bogăţie nu vor ajunge niciodată la rugăciunea curată şi la adevărata contemplare.

Tot cel ce se roagă după al treilea chip ştie greutatea unei asemenea lepădări, dar cuvântul despre aceasta îl vom lăsa pe mai târziu.

———————————————

Mulţi theologi-filosofi, în realitate raţionalişti, se înalţă până în sfera gândirii mai presus de raţiune – sau mai curând, aş zice, mai presus de logică – dar această sferă mai presus de logică nu este încă lumea Dumnezeiască, ci se cuprinde în limitele firii făcute a omului şi, ca atare, accesibilă înţelegerii în ordinea firească.

Viziunile lor mentale nu se încadrează în limitele gândirii ennomice, adică ale logicii formale, ci trec în sfera metalogicii şi a gândirii antinomice, însă şi atunci rămân esenţial rezultatul lucrării raţionale.

Depăşirea raţionalismului îngust ennomic dovedeşte o înaltă cultură intelectuală, dar aceasta încă nu este <<credinţa cea adevărată>> şi adevărata Dumnezeiască vedere.

Astfel de oameni, care adeseori deţin deosebite capacităţi de gândire raţionalistă, tocmai din pricina capacităţilor lor se înalţă cât se poate de consecvent la cunoaşterea relativităţii legilor gândirii omeneşti şi a neputinţei de a turna întreaga fiinţare în chingile de oţel ale deducţiilor logice, prin această cunoaştere ridicându-se la contemplări mai presus de raţiune, sau mai curând, mai presus de logică – însă şi atunci ei contemplă doar frumuseţea celor zidite după chipul lui Dumnezeu; şi în vârtutea faptului că pentru prima oară intră în acea sferă a <<tăcerii minţii>>, ei cearcă un oarecare <<fior mistic>> şi îşi înţeleg contemplarea ca fiind experienţa unei Dumnezeieşti împărtăşiri mistice, pe când în realitate rămân încă în hotarele firii omeneşti zidite.

Categoriile în care se mişcă mintea-judecata în astfel de cazuri trec dincolo de hotarele dimensiunilor vremii şi întinderii şi dau celui ce contemplă astfel simţământul atingerii şi înţelepciunii vecinice. Este ultimul hotar la care poate ajunge mintea raţională în căile desfăşurării sale fireşti şi ale contemplării de sine. Această experienţă, orice interpretare i s-ar da, adică oricare ar fi definiţia dogmatică ce i se atribuie, în esenţa sa este o experienţă de ordin pantheist.

Ajungând la hotarele <<unde se mărgineşte lumina cu întunerecul>> (Iov 26:10), omul contemplă frumuseţea propriei minţi, pe care mulţi au luat-o drept Dumnezeirea. Lumina contemplată de el este lumină, dar nu acea Lumină Adevărată în care nu este nici un întunerec, ci lumina firească a minţii omului zidit după chipul lui Dumnezeu.

Această lumină a minţii, ce depăşeşte prin vrednicia sa lumina oricăror cunoaşteri empirice, tot atât de întemeiat ar putea fi numită întunerec, căci ea este întunerecul despuierii sau al abstracţiei, şi Dumnezeu nu este în ea; şi poate că în acest caz, mai mult decât în oricare altul, s-ar putea pomeni cuvântul Domnului: <<Ia aminte ca lumina carea este întru tine să nu fie întunerec>> (Lc. 11:35). De fapt prima catastrofă cosmică, adică a lui Lucifer, devenit întunerec, a fost urmarea contemplării pline de iubire de sine a propriei frumuseţi – contemplare ce a sfârşit prin îndumnezeire de sine.

———————————————

Vorbim într-un grai rece şi nelegat, însă cel ce s-a aflat în aceste locuri duhovniceşti poate va zice:

Da, dar asta-i cumplit… Unde este garanţia adevăratei Dumnezeieşti împărtăşiri, iar nu a uneia visătoare, filosofice, pantheiste?

Fericitul Stareţ Siluan spunea categoric că o astfel de garanţie în ordinea supusă controlului nostru logic este dragostea de vrăjmaşi. Spunea:

Domnul este smerit şi blând, şi Îşi iubeşte zidirea, şi unde este Duhul Domnului, acolo neapărat va fi smerita iubire pentru vrăjmaşi şi rugăciunea pentru lume. Iar dacă tu nu ai o asemenea dragoste, cere, şi ţi-o va da Domnul, Cel ce au zis: “Cereţi şi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla” (Mt. 7:7).

Şi nimenea să îndrăznească a înjosi acest semn <<psihologic>>, căci o astfel de stare psihică este urmarea adevăratei lucrări Dumnezeieşti. Dumnezeu, Cel ce mântuieşte, mântuieşte întreg omul, drept pentru care nu numai mintea-duhul, ci şi sufletismul-emoţia, şi gândirea, şi însuşi trupul – pe toate le luminează Dumnezeu.

———————————————

Prin cele spuse, de-abia dacă ating, şi doar în treacăt, cele mai grele probleme seculare ale vieţii duhovniceşti a omului. Departe de mine pretenţia de a le înfăţişa în chip dialectic, spre a le putea înţelege cu mintea. De m-aş afla în faţa unei astfel de sarcini, neapărat ar fi trebuinţă să cercetez un întreg şir de pilde istorice, însă voi lăsa altora această lucrare. Personal, socotesc cu neputinţă o astfel de lămurire abstractă, şi sunt convins că singura cale spre a dobândi adevărul este credinţa şi experienţa vie, calea adică a vieţii însăşi. Cu toate acestea trebuie spus aci că o astfel de experienţă pe care o am în vedere nu atârnă de singură voirea omului, ci i se dă de sus, ca un dar al bunăvoirii lui Dumnezeu. Experienţa filosofică şi experienţa pantheistă este cu putinţă în rânduiala posibilităţilor şi voirii fireşti a omului; experienţa creştină însă, a Dumnezeieştii părtăşii celei mai presus de fire, depăşeşte limitele voirii noastre.

Viaţa creştină este împreună-glăsuirea a două voi: cea Dumnezeiască şi cea zidită, omenească. Dumnezeu poate să Se arate oricărui om, în toate căile sale, în orice clipă a vremii şi în fiece loc duhovnicesc sau fizic, dar El Însuşi, fiind mai presus de toată constrângerea, niciodată nu sileşte libertatea chipului Său; iar dacă libertatea celui zidit se întoarce cu iubire de sine asupra-şi, sau de se va afirma ca principiu Dumnezeiesc nezidit şi fără-de-început, atunci, oricât de înaltă va fi contemplarea, ea va rămâne încuiată lucrării harului Dumnezeiesc.

Părtăşia cu Dumnezeu se dobândeşte pe căile rugăciunii, iar cuvântul îmi este despre rugăciune. Dacă trec într-o măsură şi în sfera dialecticii nu o fac în nădejdea de a convinge astfel pe cineva, ci spre a arăta calea rugăciunii ca trecând prin acest tărâm al fiinţării omeneşti. În orice încercare de a raţionaliza experienţa duhovnicească văd posibilitatea a tot felul de împotriviri. Această posibilitate se explică prin faptul că fiecare dintre noi este slobod de a statornici în sfera ideală a viziunii sale despre lume orice valoare ierarhică.

Continuându-mi cuvântul despre rugăciune, mă străduiesc a înfăţişa în chip sistematic una dintre cele mai grele lupte pe care o întâlneşte în calea sa pravoslavnicul nevoitor, trecând de la cel de-al doilea chip al rugăciunii către al treilea, anume: lupta cu închipuirea minţii.

———————————————

 Observându-se cu luare-aminte, omul va descoperi o trăsătură psihologică a gândirii raţionale pe care o putem defini drept certitudinea lăuntrică a gândirii noastre; altfel spus, ca evidenţa subiectivă a dreptăţii deducţiilor minţii noastre. Există o oarecare putere constrângătoare în dovezile raţiunii, în demonstraţiile ei, şi este nevoie de o mare cultură şi de o adâncă experienţă duhovnicească pentru a scoate la iveală această stranie înşelare; însă spre a ne slobozi de stăpânirea ei va trebui neapărat ajutorul Dumnezeiesc.

Dezvăluirea acestei înşelări este într-o oarecare măsură cu putinţă şi pe căile analizei teoretice a legilor fundamentale ale gândirii noastre, adică legea identităţii (a noncontradicţiei) şi legea temeiului îndestulător.

Prima, adică legea identităţii, este momentul static al gândirii noastre; este punctul ei de sprijin neclintit, mort, tocmai prin această neclintire.

Al doilea moment al gândirii noastre – dinamic – se exprimă prin legea temeiului <<îndestulător>>. Experienţa de veacuri a istoriei a arătat cât se poate de convingător toată relativitatea acestei legi; hotărârea privind îndestularea temeiului este totdeauna subiectivă. Ceea ce unuia îi pare îndestulător, altuia nicidecum. Iar dacă vom cerceta mai adânc, vom vedea că în realitate el nu este niciodata deplin îndestulător.

Nevoitorului orthodox i se dezvăluie relativitatea gândirii noastre pe altă cale – cum, de altfel, şi toate problemele vieţii le rezolvă pe alte căi, anume a credinţei şi a rugăciunii. El crede nu neputincioasei sale judecăţi, ci Marelui Dumnezeu. El este încredinţat că poruncile lui Hristos sunt o măsură negreşalnică, un dreptar al adevărului, ca, în însăşi esenţa lor, ele sunt Dumnezeiască putere şi însăşi vecinica viaţă, şi această încredinţare îl duce la a sta neîncetat sub judecata lui Dumnezeu, fiind singura dreaptă. Fiecare faptă, fiecare cuvânt, fiecare mişcare cât de mică a gândului sau a simţământului, chiar nevăzute din afară – toate le supune judecăţii cuvântului lui Hristos.

Când harul Sfântului Duh ne pătrunde şi devine puterea lăuntrică ce lucrează în noi, atunci în chip firesc mişcarea sufletului nostru se apropie de desăvârşirea poruncilor, iar când se ivesc ceasuri de părăsire de către Dumnezeu, de îndepărtare a lui Dumnezeu, iar luminarea Dumnezeiască se preschimbă în greul întunerec al răscoalei patimilor, atunci toate se schimbă în noi, şi o mare luptă se desfăşoară în suflet.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare