Arhive pe categorii: Despre războiul duhovnicesc

„Duhul smereniei bucu­ră pe Domnul mai mult decât toate”

Îi rog fierbinte pe toţi oamenii: să priveghem cu pocă­inţă şi atunci vom vedea mila Domnului. Dar pentru cei ce au vedenii şi se încred în ele mă rog să înţeleagă că din aceasta se arată în ei mândria şi împreună cu ea dulceaţa tulbure a slavei deşarte, în care nu este pocăinţa unui duh smerit, şi aici e toată nenorocirea, pentru că fără smerenie nu putem birui pe vrăjmaşi.

Eu însumi am fost amăgit de două ori. Prima dată, vrăjmaşul mi-a arătat o lumină şi un gând mi-a spus: „Primeşte-o! E harul”. A doua oară, am primit o vedenie şi am suferit mult pentru ea. Era la sfârşitul privegherii, când se cântă: „Toată suflarea să laude pe Domnul”, şi am  auzit cum împăratul David în cer cânta laude lui Dumne­zeu. Stăteam în strană şi mi se părea că nu mai era nici acoperiş, nici turlă şi că vedeam cerul deschis. Am vorbit de aceasta cu patru bărbaţi duhovniceşti, dar nimeni nu mi-a spus că vrăjmaşul îşi bătea joc de mine. Eu însumi credeam că demonii nu pot slăvi pe Dumnezeu şi că, prin urmare, această vedenie nu era de la vrăjmaşul. Înşelăciu­nea slavei deşarte mă ţinea în gheare şi iarăşi am ajuns să văd demoni. Atunci am cunoscut că eram înşelat şi am descoperit totul părintelui meu duhovnicesc şi i-am cerut să se roage pentru mine; şi pentru rugăciunile lui acum sunt mântuit şi rog totdeauna pe Domnul să-mi dea duhul smereniei. Şi dacă aş fi întrebat: „Ce ţi-ai dori de la Dum­nezeu, ce dar?”, aş răspunde: „Duhul smereniei care bucu­ră pe Domnul mai mult decât toate”. Pentru smerenia sa Fecioara Maria s-a făcut Maica lui Dumnezeu şi este prea­mărită mai mult decât toţi în cer şi pe pământ. Ea s-a pre­dat cu totul voii lui Dumnezeu: „Iată, roaba Domnului” [Lc. 1, 38], a spus ea; şi noi toţi trebuie să imităm pe Sfânta Fecioară.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare, Despre Maica Domnului, Despre războiul duhovnicesc

Puterea obișnuinței

Mi-am petrecut viaţa în lucruri bune şi în păcate, şi timp de şaizeci de ani am cunoscut ce putere are obişnu­inţa. Şi sufletul, şi mintea pot dobândi obişnuinţe. Iar omul face ceea ce este obişnuit să facă. Dacă e obişnuit cu păcatul, va fi necontenit atras de păcat, şi demonii îl vor împinge spre el; dar dacă s-a obişnuit cu cele bune, Dum­nezeu îl va ajuta cu harul Său.

Tot aşa, dacă te obişnuieşti să te rogi neîncetat, să iu­beşti pe aproapele şi să plângi în rugăciune pentru întrea­ga lume, atunci sufletul va fi atras spre rugăciune, lacrimi şi iubire. Şi dacă te obişnuieşti să dai milostenie, să fii tot­deauna deschis faţă de părintele duhovnicesc la spoveda­nie, atunci vei lucra totdeauna aşa şi îţi vei găsi odihna în Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

„Doamne, miluieşte-mă, că sunt un mare păcătos”

Un monah lipsit de experienţă suferea din partea de­monilor, şi când îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl ur­măreau

Dacă ţi se întâmplă şi ţie ceva asemănător, nu te înspăi­mânta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: „Doamne, miluieşte-mă, că sunt un mare păcătos” şi de­monii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ţi aminte că în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nă­dejdea în El.

Chiar dacă îl vezi limpede pe Satana şi el te va arde cu focul lui şi vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi spune: „Sunt mai rău decât toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

Nu te speria nici dacă simţi că un duh rău lucrează înă­untrul tău, ci mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul un duh smerit [Ps 50,18] şi negreşit Dom­nul ţi-l va da, şi atunci, pe măsura smereniei tale, vei simţi întru tine harul; iar când sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihna desăvârşită.

Acesta este războiul pe care îl duce omul toată viaţa.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze, ci, aducându-şi amin­te de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e îngăduită din pricina mândriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrabă, alteori încet, puţin câte puţin. Cel ascultător care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătă­mare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultă­tor nu se va îndrepta.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Lupta noastră este să dobândim smerenia

Toată lupta noastră este ca să ne smerim pe noi înşine. Vrăjmaşii noştri [demonii] au căzut din mândrie şi ne atrag şi pe noi în căderea lor. Dar noi, fraţilor, să ne sme­rim pe noi înşine şi atunci vom vedea slava Domnului încă de aici de pe pământ [Mt 16, 28; Mc 9,1], pentru că celor smeriţi Domnul li Se face cunoscut prin Duhul Sfânt.

Sufletul care a gustat dulceaţa iubirii lui Dumnezeu este în întregime născut din nou şi e făcut cu totul altul; iubeşte pe Domnul şi e atras cu toată puterea spre El ziua şi noaptea şi până la o vreme rămâne odihnindu-se în Dum­nezeu, după care începe să se întristeze pentru norod.

Domnul Cel Milostiv dă sufletului uneori odihnă în Dum­nezeu, uneori o inimă ce suferă pentru întreaga lume, ca toţi oamenii să se pocăiască şi să ajungă în rai. Sufletul care a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt doreşte pentru toţi aceasta, căci dulceaţa Domnului nu îngăduie ca sufletul să fie iubitor de sine [egoist], ci îi dă iubirea care ţâşneşte din inimă.

Să iubim deci pe Domnul, Care ne-a iubit El cel dintâi şi a pătimit pentru noi [In 4,10].

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc

Mintea și inima trebuie păzite de toate gândurile

Închizând intrările în inimă, punând acolo strajă mintea dezbrăcată de toată închipuirea și cugetarea, dar înarmată cu rugăciunea și cu numele Iisus Hristos, nevoitorul intră în luptă cu toată înrâurirea și cu tot gândul ce vine din afară. În aceasta constă esența trezviei minții. Țelul îi este lupta cu patimile. Într-un înțeles mai larg și mai cuprinzător biruința asupra patimilor se dobândește prin paza poruncilor lui Hristos; dar în cazul de față vorbesc despre chipul anume al trezviei nevoinței, care începe după ce nevoitorul, trecând prin cunoscutele etape ale dezvoltării duhovnicești, părăsește rugăciunea închipuirii cea după primul chip, iar apoi și pe a doua, văzând prin cercare nedesăvârșirea ei.

Paza minții și a inimii de toate gândurile se însoțește de o lungă luptă, deosebit de grea și de subțire. Omul, trăind în mijlocul unei nesfârșite mulțimi de înrâuriri și impresii dintre cele mai felurite, ca urmare a neîncetatelor lor schimbări nu ajunge să le înțeleagă nici firea, nici puterea. Nevoitorul însă, luptătorul liniștirii minții, îndepărtându-se de toate cele din afară, străduindu-se de-a lungul zilelor și nopților a restrânge numărul impresiilor ce vin din afară până la minimul posibil, îndepărtându-se, drept aceea, de la a cauta asupra lumii din afară din curiozitate, de a auzi convorbiri străine, de a citi cărți a – se adună asupra ființei sale lăuntrice cu toată puterea și acolo intră într-o luptă corp la corp cu gândul. Numai astfel îi poate cunoaște firea și puterea, uneori uriașă. Omul ce nu destul ia aminte la cele din lăuntru, ușor cade pradă gândului și i se face rob. Plecandu-și voia către gând, omul se aseamănă, ba chiar se identifică duhovnicește cu duhul a cărui energie era cuprinsă în gând. Primind în suflet gândul pătimaș, care foarte adesea este rezultatul înrâuririi diavolești, omul se face unealtă lucrării diavolești.

Mintea ce adânc se roagă simte uneori apropierea din afară a vreunui duh, dar dacă rugăciunea atentă nu se întrerupe, acela se va îndepărta neprimit, astfel încât omul nu va putea spune, după rugăciune, cine, pentru ce și cu ce venise.

Uneori, în vremea unei rugăciuni adânci se întâmplă ceva greu de lămurit. Pe lângă minte trec uneori fenomene luminoase ce încearcă să atragă la sine privirea minții; iar dacă mintea nu se întoarce către dânsele, atunci ele grăiesc, cum ar fi, minții: «Eu îți aduc înțelepciune și înțelegere, iar dacă tu nu mă primești numaidecât, poate niciodată de acum înainte nu o să mă mai vezi». Însă mintea cercată nicicum nu se întoarce către ele, iar ele se îndepărtează nu numai neprimite, ci și necunoscute. Nu știe sigur mintea nici dacă acela fusese cumva un vrăjmaș sau un înger bun; știe însă din cercare că, oprindu-se și cercând ceea ce gândul strălucit adusese, își va pierde rugăciunea, iar apoi va trebui să o caute din nou printr-o grea trudă. Experiență a arătat că în ceasul rugăciunii nu trebuie să te pleci nici chiar asupra gândurilor ce par bune, căci astfel mintea neapărat va întâlni și altele și, precum zicea Starețul, «curată nu va ieși». Pierderea rugăciunii curate este o pagubă pe care nimic nu o poate înlocui.

Luptând spre a-și păstra libertatea, nevoitorul duce o luptă atât de încordată cu gândul, încât cel ce nu a cercat-o din experiență nu-și poate da seama. În această luptă lăuntrică cu gândul, în această împotrivire față către față, în care sufletul începătorului nu arareori suferă în parte o înfrângere, dar uneori mai și biruiește, nevoitorul are putința de a observa caracterul gândului până la o uimitoare subțirime; astfel încât, deși nu va săvârși în faptă păcatul ce-i fusese pus înainte, va cunoaște totuși lucrarea (energia) fiecărei pătimi cu mult mai adânc și mai amănunțit decât cel ce este stăpânit de ea. Acesta din urmă poate observa asupra sa și asupra celorlalți ivirea energiei unei anume patimi, însă spre a ajunge la o mai adâncă cunoaștere a ei neapărat va trebui să atingă locul duhovnicesc unde petrece cel ce se roagă după al treilea chip al rugăciunii și vede fiece patimă din însăși zămislirea ei.

Cunoașterea patimilor dobândită prin biruirea lor duce la străvederea din cercare. Dar trebuie spus că străvederea ce vine ca urmare a experienței unei îndelungate lupte cu patimile nu poate ajunge la desăvârșirea pe care o are darul străvederii cel după osebita lucrare a harului. Cea dintâi, după anumite mișcări, după față, după unele cuvinte, după felul tăcerilor sau al convorbirilor, după atmosferă psihică pe care o răspândește omul, află cele despre starea lui duhovnicească; cu toate acestea cel mai sigur temei pentru a judeca cele despre om este convorbirea cu el, deoarece din cuvântul său iese la iveală și măsura adevăratei sale experiențe duhovnicești, și ceea ce nu este decât urmărea învățăturii din afară. A doua însă, adică străvederea după har, toate le cunoaște prin rugăciune și nu are nevoie de prezența omului.

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre gânduri și înşelare, Despre războiul duhovnicesc

„Calea omului către Dumnezeu este plină de mari lupte”

Nevăzut este Dumnezeu, şi nevăzute căile duhovniceşti către El; şi cum este cu putinţă a înfăţişa în cuvânt tainica viaţă, plină de măreaţa luptă pe care o duce Hristos pentru vecinica viaţă a omului zidit de El şi iubit de El?

Dumnezeu ocroteşte libertatea omului, ca fiind cel mai preţios principiu din el, şi deci cu smerenie atrage sufletul către dragostea Sa; dar pe această cale a iubirii omul se întâlneşte cu năşalnicul diavol. Domnul o îngăduie. El povăţuieşte sufletul omului nu prin a-l cruţa de întâlnirea cu răul, ci prin faptul că-i dă puterea să biruiască tot răul.

Calea omului către Dumnezeu este plină de mari lupte. Duhul nevoitorului ce năzuieşte către vecinica iubire Dumnezeiască, spre a se face cu adevărat înţelegător şi în stare de această iubire, neapărat va trece printr-un lung şir de încercări.

De la dragostea lui Dumnezeu vor smulge pe nevoitor protestele raţiunii, ale raţiunii proprii, ce nu poate cuprinde sau primi legea lui Hristos, care ei, raţiunii, i se înfăţişează drept nebunie. În clipele părăsirii de către Dumnezeu astfel de proteste pot dobândi o deosebită putere.

De la dragostea lui Dumnezeu vor smulge pe nevoitor: uneori dorul de a trăi, alteori frica de a muri; uneori îmboldirile către desfătări, alteori boli sau foamete, sau prigoane şi alte suferinţe; uneori înălţimea şi lumina unor descoperiri şi izbânzi; alteori adâncul şi mare-cuviinţa unor alte trăiri; uneori măreţia altor agonisiri, sau lărgimea altor putinţe; uneori vedenia îngerilor sau a altor făpturi cereşti, alteori tirania înfricoşatelor puteri ale întunericului.

Cu deplină întemeiere se poate afirma că, pe calea dobândirii iubirii lui Dumnezeu, creştinul nevoitor va întâlni un întreg şir de ispite şi de încercări cu putinţă, astfel încât mai târziu, cu oricine s-ar întâlni nevoitorul, cunoscut îi va fi întregul complex al trăirilor aceluia. De aci şi putinţa Stareţilor de a înţelege sufletul fiecărui om, oricine ar fi el, fără a lua în seamă rangul lui, ori vârsta trupească, ori nivelul duhovnicesc, ori experienţa luptei cu patimile.

Mă hotărăsc să afirm – legătura cu Stareţul m-a încredinţat de aceasta – că toate căile omului sunt cunoscute creştinului nevoitor, pe când propriile sale căi sunt ascunse privirilor străine.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre Iubire, Despre războiul duhovnicesc

Pravila nevoinţei

Când cineva căuta sfat la Stareţ, lui niciodată nu-i plăcea să dea sfat din «propria minte». Îşi amintea de cuvântul Cuviosului Serafim din Sarov: «Când vorbeam din mintea mea, se întâmpla să greşesc», şi adăuga că greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari.

Starea despre care-i vorbea Părintelui Stratonic, că «desăvârşiţii de la sine nimic nu grăiesc… ei grăiesc doar ceea ce le dă Duhul», nu se dă întotdeauna nici măcar celor ce s-au apropiat de desăvârşire, după cum şi Apostolii şi ceilalţi Sfinţi nu făceau întotdeauna minuni, şi Duhul prorociei nu lucra în acelaşi chip în Proroci, ci uneori cu mare putere, iar alteori se depărta de la ei.

Stareţul limpede deosebea «cuvântul din cercare» de nemijlocita insuflare de sus, adică de cuvântul pe care «îl dă Duhul». Şi cel dintâi este de preţ, dar cel de-al doilea este mai înalt şi mai de încredere (vezi 1 Cor. 7: 25). Uneori, cu încredere şi hotărât spunea celui ce-l întreaba, că voia lui Dumnezeu este ca acela să facă într-un anume fel, iar alteori răspundea că nu ştie voia lui Dumnezeu pentru el. Spunea că uneori Domnul nu Îşi descoperă voia nici măcar Sfinţilor, fiindcă cel ce întreabă o face cu o inimă necredincioasă şi vicleană (vezi Iez. 14: 1-3).

După cuvântul Stareţului, cel ce se roagă osârduitor cunoaşte multe schimbări în rugăciune: lupta cu vrăjmaşul, lupta cu oamenii, lupta cu sine însuşi, cu patimile, cu închipuirea; şi în astfel de împrejurări mintea nu este curată şi nimica limpede. Dar când vine rugăciunea curată, când mintea împreunată cu inima stă în liniştire înaintea lui Dumnezeu, când sufletul în chip simţit are în sine harul şi s-a dăruit voii lui Dumnezeu, slobod de lucrarea patimilor şi a închipuirilor ce întunecă, atunci cel ce se roagă aude insuflarea harului.

Când cineva se apropie de această lucrare de căutare a voii lui Dumnezeu prin rugăciune, neavând îndeajunsă cercare şi neputând  cu încredinţare să deosebească «după gust» lucrarea harului de cea a patimilor, mai cu seamă a mândriei – acela trebuie neapărat a se socoti cu părintele duhovnicesc; iar el însuşi, întâlnind orice arătare sau imbold duhovnicesc, trebuie ca, până la primirea hotărârii povăţuitorului, să se ţină cu îndârjire de pravila nevoinţei: «a nu primi, şi a nu lepăda».

«Neprimind», creştinul se fereşte de primejdia lucrării diavoleşti, sau de a primi imboldul drăcesc ca fiind dumnezeiesc, şi de a se învăţa astfel «a lua aminte la duhurile înşelăciunii şi dăscăliile dracilor» (1 Tim. 4: 1), şi de a da dumnezeiasca închinăciune diavolilor.

«Nelepădând», omul scapă de altă primejdie: a pune dumnezeiasca lucrare pe seama diavolului, şi astfel a cădea în păcatul «hulei împotriva Duhului Sfânt», precum fariseii puneau pe seama «puterii lui Velzevut, domnul dracilor» faptul că Hristos izgonea dracii.

Cea de-a doua primejdie este mai cumplită decât cea dintâi, datorită faptului că sufletul se poate obişnui să lepede harul şi să îl urască, şi într-atâta să-şi însuşească starea împotrivirii faţă de Dumnezeu, încât să se determine astfel şi în planul vecinic şi, prin urmare, acest păcat «să nu se ierte lui nici în veacul de acum, nici în cel viitor» (vezi Mt. 12: 22-32); pe când în cazul primei rătăciri, sufletul mai curând îşi poate cunoaşte înşelarea şi, prin pocăinţă, să-şi dobândească mântuirea, căci nu este păcat de neiertat, fără numai păcatul nepocăit.

Despre această cât se poate de însemnată pravilă a nevoinţei – «a nu primi, şi a nu lepăda» – şi despre cum se trăieşte ea în viaţa nevoitorului ar fi multe de spus, dar fiindcă în scrierea de faţă sarcina îmi este a înfăţişa doar aspectele esenţiale, şi nu amănuntele, mă voi întoarce la tema de mai nainte.

În forma sa mai desăvârşită, cunoaşterea voii lui Dumnezeu prin rugăciune este un fenomen rar întâlnit, cu putiţă doar după o îndelungă trudă, după multă cercare în lupta cu patimile, după multe şi grele ispitiri de la diavoli, pe de-o parte, şi după multe întâmpinări din partea lui Dumnezeu. Însă a se ruga osârduitor pentru ajutor este o faptă bună şi tuturor de neapărată trebuinţă: şi povăţuitorilor, şi celor supuşi, şi celor bătrâni, şi celor tineri, şi celor ce învaţă, şi celor ce sunt învăţaţi, părinţilor şi copiilor. Stareţul stăruia că toţi, fără abatere, neatârnând de rang, de stare sau de vârstă, totdeauna şi pentru toate fiecare precum poate să ceară lui Dumnezeu îndrumare, pentru că astfel treptat să-şi apropie calea de căile sfintei voi a lui Dumnezeu, câtă vreme nu a atins desăvârşirea.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Scrie un comentariu

Din categoria Despre războiul duhovnicesc