„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”

Este cu neputinţă să ne păstrăm pacea sufletească da­că nu veghem asupra minţii noastre, adică dacă nu vom depărta gândurile care nu-I plac lui Dumnezeu şi nu le vom87967 păzi, dimpotrivă, pe cele plăcute lui Dumnezeu. Tre­buie să priveşti cu mintea în inimă, ce anume se lucrează acolo: lucruri de pace sau nu. Dacă nu, atunci vezi cu ce anume ai păcătuit. Pentru pacea sufletească trebuie să fii înfrânat, pentru că pacea se pierde şi din pricina trupului nostru. Nu trebuie să fii curios; nu trebuie să citeşti nici gazete, nici cărţi lumeşti, care pustiesc sufletul şi-i aduc urât şi tulburare. Nu osândi pe alţii, fiindcă adeseori se întâmplă că, fără să-1 cunoaştem pe om, îl vorbim de rău, dar el prin mintea lui e asemenea unui înger. Nu te sili să cunoşti treburi străine, ci numai pe cele ale tale; nu te în­griji decât de ceea ce ţi s-a poruncit de „bătrâni” şi atunci, pentru ascultarea ta, Domnul te va ajuta cu harul Său, şi vei vedea în sufletul tău roadele ascultării: pacea şi rugă­ciunea neîncetată.

In viaţa de obşte harul lui Dumnezeu se pierde înainte de toate pentru că n-am învăţat să iubim pe fratele nostru după porunca Domnului [1 In 4, 21]. Dacă fratele tău te întristează şi în clipa aceea primeşti un gând de mânie împotriva lui sau dacă-l osândeşti ori îl urăşti, vei simţi că harul te-a părăsit şi că pacea a pierit. Pentru pacea sufle­tească trebuie ca sufletul să se obişnuiască să iubească pe acela care l-a întristat şi să se roage de îndată pentru el. Sufletul nu poate avea pace, dacă nu va cere cu toată pute­rea de la Domnul darul de a iubi pe toţi oamenii. Domnul a zis: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” [Mt 5, 44], şi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi, nu va fi pace în suflet. Este neapă­rată nevoie să dobândim ascultare, smerenie şi iubire, alt­fel toate marile noastre nevoinţe şi privegheri vor fi doar spre pierzanie. Un „bătrân” a avut următoarea vedenie: un om căra apă într-un vas al cărui fund era spart; omul îşi dădea multă osteneală, dar toată apa se scurgea şi vasul rămânea gol. Aşa şi noi, trăim în nevoinţă [asceză], dar pierdem o singură virtute, şi pentru ea sufletul stă gol.

Fraţilor, nevoitori [asceţi] ai lui Hristos, să nu slăbim în nevoinţă [asceză] şi în rugăciune, ci să ne păstrăm râv­na toată viaţa. Am cunoscut mulţi monahi care au venit în mănăstire cu sufletul aprins şi mai apoi şi-au pierdut râv­na de la început; dar cunosc şi unii care şi-au păstrat-o până la sfârşit.

Pentru a-ţi păstra râvna, trebuie să-ţi aduci aminte neîn­cetat de Domnul şi să cugeti:

„Sfârşitul meu e aproape şi acum trebuie să mă înfăţişez înaintea Judecăţii lui Dum­nezeu”.

Şi dacă sufletul va fi neîncetat gata să moară, el nu se va mai teme de moarte, ci în smerita rugăciune va veni pocăinţa, iar de la duhul de pocăinţă mintea ta se va curaţi şi nu se va mai lăsa înşelată de lume şi vei iubi pe toţi oa­menii şi vei vărsa lacrimi pentru ei. Dar când le vei dobân­di pe acestea, să ştii că sunt un dar al milei lui Dumnezeu; prin sine însuşi omul nu e nimic decât pământ păcătos.

Am văzut oameni buni când au venit în mănăstire, dar care mai apoi s-au stricat; am văzut şi alţii care au venit răi, mai apoi însă s-au făcut smeriţi şi blânzi, că e o bucurie pentru suflet să se uite la ei. Cunosc un monah care, când era tânăr, înconjura roată satul ca să nu cadă în ispi­tă, dar care, nu de mult, a rămas două ceasuri privind cu poftă mulţimea pasagerilor de pe un vapor şi mi-a spus el însuşi că iubea lumea. Astfel, sufletul monahului se poate schimba şi întoarce spre lume. Şi totuşi, el venise în mă­năstire la şaptesprezece ani şi trăise aici treizeci şi cinci de ani. Din aceasta se vede cât de mult trebuie să ne temem să nu se stingă în noi acel foc care ne-a împins să ne lepă­dăm de lume şi să iubim pe Domnul.

Mulţi monahi cunosc harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este atât de dulce şi iubit sufletului, că la vederea unei fete frumoase omul rămâne fără să fie luptat de poftă; dar cine n-are numai har în suflet, acela se teme de păcat, pentru că simte că păcatul este viu în el şi patimile îl atrag.

__________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre monahi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s