Ziua a opta – Lupta duhovnicească

Numai după o îndelungată luptă, sufletul învață smerenia. Toți cei ce au decis să-L urmeze pe Domnul nostru Iisus Hristos sunt angajați într-o batălie duhovnicească.

Nu ne putem păstra liniștea sufletească, dacă nu veghem asupra propriei noastre minți.

Dacă însă iubești banul ori puterea, nu vei cunoaște niciodată dragostea lui Dumnezeu.

Când ți se iau cele ce ai agonisit, dăruiește-le, fiindcă dragostei dumnezeiești nu i se poate nimic refuza. Pentru ca să rămâi pururea în Domnul, mulțumește-te cu ceea ce ai, chiar dacă nu ai nimic.

Mergi cu încredere la părintele tău duhovnicesc și cercetează-l, și în felul acesta vei dobândi Împărăția Raiului.

„Binecuvântați vor fi toți cei ce s-au biruit pe ei înșiși”, și pentru aceasta sunt zi de zi răstigniți o dată cu Domnul. Viața duhovnicească este cu totul sinergie, împreună-lucrare a harului dumnezeiesc și a voinței omenești. Dumnezeu Își dăruiește harul Său, omul Îl cheamă la sine prin rugăciune și pregătește un spațiu lăuntric pentru a-L putea găzdui. Dar dorința aceasta și darul acesta sunt deja rodul harului, pe care Dumnezeu îl oferă întotdeauna cel dintâi, în chip tainic. A începe viața creștină înseamnă a intra în cercul acesta al sfinților, pe spirala aceasta de dobândire mereu crescătoare a darurilor Sfântului Duh, către mereu mai multă plinătate și desăvârșire duhovnicească.

Pentru Sfântul Siluan, care este credincios Tradiției Bisericii, viața în Hristos se menține pe cinci piloni: Sfintele Taine, asceza, rugăciunea, ascultarea Cuvântului și ascultarea poruncilor Evangheliei.

La baza vieții noastre duhovnicești, adevărat pilon de susținere și izvor de har fără de sfârșit, se află Sfintele Taine. Îndeosebi Taina Botezului, care ne face părtași la moartea și învierea lui Iisus Hristos, apoi Mirungerea, care ne dăruiește Sfântul Duh, și, desigur, Sfânta Euharistie: „Ne-ai dăruit Trupul Tău preacurat și Sângele Tău preasfânt, pentru ca noi să trăim în veșnicie laolaltă cu Tine și să venim și noi în locul în care Tu sălăsluiești, preamărind Slava Ta.”

În Sfintele Taine, starețul vede arătarea nesfârșitei iubiri a lui Dumnezeu față de ființele omenești. Funcția lor este aceea de a ne „face asemenea Domnului nostru Iisus Hristos”.

„Ești aceeași bucată de lemn nesimțitor după ce te-ai împărtășit?” m-a întrebat într-o zi un călugăr de la Muntele Athos, iscoditor. Sfintele Taine nu sunt o magie. Efectul lor nu se resimte automat. Harul pe care ni-l transmit nu ne schimbă ființa și existența decât în măsura în care ni-l însușim și-l facem să rodească. Aceasta necesită nenumărate nevoințe, fiindcă, în condiția noastră trupească, însemnată de urmările căderii, nu putem dobândi pentru multă vreme Sfântul Duh fără o îndelungată luptă împotriva patimilor, împotriva vicleniilor vrăjmașului, care face să sporească în noi trufia și nălucirile duhovnicești. Cum omul este deopotrivă trup, suflet și minte, se cuvine să ducem această bătălie duhovnicească pe toate cele trei fronturi, în același timp. „Pentru ca să-și păstreze harul dobândit, se cuvine ca omul să fie cumpătat în toate: în gesturi, în cuvinte, în priviri, în gânduri și în hrană”, ne amintește starețul.

Este, mai întâi, o asceză trupească. Sfântul Siluan numește aceasta „uciderea trupului, din dragoste de Dumnezeu”, fiindcă „harului îi place să vieze într-un trup despătimit”. Ținta nu este, în cazul acesta, trupul, ci carnea, altfel spus, toate patimile legate de omul cel vechi, care înrobesc trupul, împiedicându-l să ajungă templu al Sfântului Duh. În marea sa înțelepciune, starețul recomandă să postim cu măsură și cu discernământ: să mâncăm cât mai sumar cu putință, fără însă „să ne facem neputincioși înainte de vreme”, și nici să împiedicăm buna împlinire a lucrului nostru. Măsura adevărată este atunci când, plecând de la masă, mintea rămâne vie și râvnitoare, mânată de dorința de a se ruga. Cu adevărat, „trupul sătul este un obstacol înaintea rugăciunii curate, iar Duhul cel dumnezeiesc nu Se sălășluiește în lăuntrul nostru când pântecele este plin”.

Dar lucrurile pământești, de care se cuvine să ne eliberăm – căci robesc sufletul și-l pustiesc –, înseamnă, în egală măsură, banul și puterea. Și aici, Sfântul Siluan o spune cu limpezime: omul care iubește banul și puterea și le devine credincios nu va putea nici să cunoască dragostea lui Dumnezeu, nici să se roage așa cum se cuvine. Împărțit între mai mulți stăpâni, sufletul lui nu va cunoaște nicicând liniștea. Fiindcă bogățiile acestea ocupă mintea și învârtoșează inima, deschizând totodată porți către vrăjmașul nostru și către tot felul de gânduri necurate, care despart sufletul de ceea ce este important și-l îndepărtează de Dumnezeu. Prin urmare se cuvine să „exersăm” – termenul „asceză” vine din grecescul askesis, care înseamnă „exercițiu” – dobândirea acelei sărăcii evanghelice, care constă în avea o singură comoară: „dragostea de Dumnezeu, și a nu avea nevoie de nimic, în afară de Domnul nostru Iisus Hristos, căci întru El sălășluiește plinătatea vieții.” Numai plecând de la sărăcia aceasta vom fi cu adevărat liberi, vom putea dărui – așa cum a făcut părintele Sfântului Siluan – celui ce va dori să ne prade, și nu ne vom întrista de pierderea bunurilor noastre, conștienți fiind că „nu merităm s-o facem”. Este aceasta o modalitate de a ne încredința  pe noi înșine lui Dumnezeu, cu credința și nădejdea că „ne va dărui întotdeauna ceea ce ne este necesar”.

Pentru a dobândi în chip permanent libertatea Duhului, trebuie însă să mergem și mai departe: să ne curățim sufletul de patimi, care sunt rădăcina păcatului. Sfântul Siluan ne dăruiește cheia acestei lupte, a cărei principală armă este rugăciunea: să luăm tot timpul aminte la noi înșine, să veghem asupra minții noastre, să ne păzim sufletul de orice ispită vătămătoare – ne recomandă, astfel, să nu citim ziarele –, să alungăm îndată orice gând care nu I-ar fi pe plac lui Dumnezeu și să le păstrăm pe cele care sunt bineplăcute Lui, să ne înfrânăm orice curiozitate legată de cei din jur, să-i iertăm pe cei ce ne-au greșit. Și, mai presus de toate, să-L iubim pe Dumnezeu din toată ființa noastră.

Bătălia aceasta duhovnicească este de primă însemnătate, fiind, în același timp, anevoiasă și subtilă. De primă însemnătate, pentru că, asemenea bătăilor din aripi ale fluturilor, orice gând are urmări invizibile, de năbănuit: sufletul răspândește asupra celor din jur ceea ce are în lăuntrul său: ori pacea lui Dumnezeu, ori răul. Bătălia este anevoiasă pentru că trebuie să luptăm cu ceea ce este mai greu de schimbat în noi: obiceiurilor lăuntrice dăunătoare, cutele trupului și ale sufletului. Ea este, totodată, subtilă, fiindcă este nespus de anevoios să aflăm când un gând ne vine de la Dumnezeu, de la noi înșine sau de la diavol. Cum anume putem deosebi cât mai curând cu putință prezența vrăjmașului, ca să-i putem face față? Cum să stabilim granița între ceea ce este psihic și ceea ce este duhovnicesc? Iată tot atâtea întrebări care țin nu te cunoașterea abstractă sau teoretică, ci de experierea lăuntrică a lui Dumnezeu. Duhul Sfânt Se lasă recunoscut după gustul Său, după anumite senzații duhovnicești și după roadele Sale. Este vorba aici de un îndelung proces de ucenicie, de un discernământ aparte, care presupune sprijinul unui părinte duhovnicesc, căruia să ne deschidem inima, să-i cerem sfatul, și care, mai ales, să se roage pentru noi.

Așa după cum există mai multe „trepte în dragostea lui Dumnezeu”, există mai multe trepte ale luptei duhovnicești. Dacă ajungerea la capătul acesteia depinde, în ultimă instanță, de Domnul, parcurgerea ei depinde, în mare măsură, de noi înșine. Depinde de credința și stăruința noastră, „fiindcă lupta aceasta este de fiecare zi și de fiecare oră, iar bătălia sufletului împotriva vrăjmașilor săi durează până la mormânt”. Parcurgerea acestei bătălii duhovnicești depinde, în egală măsură, de îndrăzneala noastră, căci, deși sunt înspăimântători, nu trebuie să ne fie teamă de diavoli.

Înainte de toate însă, o repetăm încă o dată, este nevoie de smerenie. Sfântul Siluan ne avertizează: posturile, lipsurile de tot felul, privegherile, rugăciunile, toate aceste nevoințe ascetice ne sunt de folos, însă fără smerenie arată ca și cum „ai turna apă într-un vas găurit”. Dacă Sfântul Duh poate preschimba patimile în virtuți, la rândul ei, mândria poate preschimba virtuțile în otravă a sufletului. A fi smerit înseamnă a-ți recunoaște limitele și slăbiciunile, a-ți întemeia nădejdea mântuirii nu pe propriile tale osteneli, ci pe milostenia lui Dumnezeu. Cum harul cel de viață făcător nu este dăruit în plinătate decât sufletele smerite, asceza noastră nu poate avea, la urma urmelor, decât un singur scop: smerenia.

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan

Un răspuns la „Ziua a opta – Lupta duhovnicească

  1. Pingback: „Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan”  | ortodoxiadreaptacredinta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s