În iubire, omul nu rămâne neschimbat

 În rugăciunea pentru lume cea din multă dragoste, omul ajunge până acolo unde nu se cruță întru nimic; iar când această jertfă lăuntrică va fi fost adusă, sufletul ajunge într-o adâncă pace întru toate. Însă după încetarea rugăciunii, iarăși văzând lumea afundată în suferințe și în întunerec, este din nou îndemnat spre rugăciune, iar această până în ultima clipă a vieții.

Revenind de la rugăciune la vârtoşenia vieții psihofizice, sufletul cearcă o anume tristețe pentru nedeplinătatea jertfei sale, ba chiar și o oarecare rușine pentru minciuna sa, precum este scris: «tot omul mincinos» (în slavonă: minciună) (Ps. 115: 2). Mincinos, căci nu rămâne neschimbat, iar dacă astăzi va fi zis: iubesc, mâine poate nu va mai află în sine acea iubire. Astfel treptat se naște în sufletul omului nevoia de a-și birui minciuna vieții și a-și duce rugăciunea până la dreptatea ultimă, ceea ce nu se atinge decât după moarte.

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Despre rugăciune

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s