„Unde voi fi Eu, acolo va fi sluga Mea”

Pe sfinţii cei smeriţi îi fericesc tot cerul şi pământul, şi Domnul le dă slava de a fi împreună cu El: „Unde voi fi Eu, acolo va fi sluga Mea” [In 12, 26].

84063

Maica Domnului e mai presus decât toţi în smerenie, de aceea o fericesc pe ea toate neamurile pe pământ şi îi slujesc toate puterile cereşti; şi pe această Maică a Sa Dom­nul ne-a dat-o spre apărare şi ajutor.

Nimic nu e mai bun decât a vieţui în smerenie şi iubi­re; atunci în suflet va fi mare pace şi el nu se va ridica dea­supra fratelui. Dacă vom iubi pe vrăjmaşi, atunci mândria nu va avea loc în suflet, căci în iubirea lui Hristos nu este ridicare deasupra. Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun, dar smerenia lui Hristos e de nedescris şi dulce. Dacă oa­menii ar şti aceasta, tot pământul ar învăţa această ştiinţă. Toată viaţa, zi şi noapte o învăţ, dar nu pot să-i dau de cap. Sufletul meu se gândeşte mereu: n-am atins încă ceea ce doresc şi nu pot avea odihnă, dar cu smerenie vă rog, fra­ţilor, care cunoaşteţi iubirea lui Hristos:

Rugaţi-vă pentru mine, ca să fiu izbăvit de duhul mândriei şi să se sălăşluiască întru mine smerenia lui Hristos.

Sunt multe feluri de smerenie. Unul e ascultător şi se învinuieşte pe sine însuşi întru toate; şi aceasta e smere­nie. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte nemernic înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoaşterea şi gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele.

Când prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se smereşte pe sine până la capăt. Şi această smerenie e cu totul deosebită şi nimeni nu o poate descrie. Dacă oamenii ar cunoaşte prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toţii: bogaţii ar dispreţui bogăţiile lor, savanţii ştiinţa lor, ocârmuitorii slava şi puterea lor, şi toţi s-ar smeri şi ar trăi în mare pace şi iubire, şi mare bucurie ar fi pe pământ.

Când sufletul se predă voii lui Dumnezeu, atunci în minte nu mai e nimic afară de Dumnezeu şi sufletul stă înaintea lui Dumnezeu cu mintea curată.

O, Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să fim ascultători şi înfrânaţi. Dă-ne duhul pocăinţei lui Adam şi lacrimi pentru păcatele noastre. Dă-ne să Te slăvim şi să-Ţi mulţumim în veci. Tu ne-ai dat Preacuratul Tău Trup şi Sânge, ca noi să trăim veşnic împreună cu Tine şi să fim acolo unde eşti Tu, şi să vedem slava Ta [In 6,53-58; 17,24].

Doamne, dă noroadelor întregului pământ să cunoască  cât de mult ne iubeşti şi ce viaţă minunată dai celor ce  cred întru Tine.

__________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Filed under Despre smerenie

Iubiti pe Hristos

Poate vorbi cineva despre rai, cum va fi el?

84954

Despre rai nu poate vorbi decât cel care prin Duhul Sfânt a cunoscut pe Domnul şi iubirea Lui pentru noi.

Domnul e atât de drag şi vrednic de iubit, încât din pri­cina iubirii Lui sufletul nu-şi mai poate aduce aminte de altcineva. Harul Duhului Sfânt e atât de dulce şi schimbă până într-atât tot omul, că el uită chiar şi de propriii lui părinţi.

Sufletul care a cunoscut deplin pe Domnul şi s-a des­fătat de El nu mai doreşte nimic altceva şi nu se mai ali­peşte de nimic din cele de pe pământ şi, chiar dacă i s-ar pune înainte o împărăţie, n-ar voi-o, pentru că iubirea lui Hristos e atât de dulce şi ea bucură şi veseleşte atât de mult sufletul, încât chiar şi o viaţă împărătească nu-l mai poate desfăta.

Aş vrea să spun acum un cuvânt, pe cât mă luminează harul lui Dumnezeu, despre măsurile iubirii lui Dumnezeu.

Când omul se teme să nu întristeze pe Dumnezeu printr-un păcat oarecare, aceasta e prima iubire. Când ci­neva are mintea curată de gânduri, aceasta e a doua iubi­re, mai mare decât prima. A treia, mai mare încă, e atunci când cineva are în chip simţit harul în suflet. Iar când ci­neva are harul Duhului Sfânt şi în suflet şi în trup, aceasta e iubirea desăvârşită; oasele celui ce păzeşte acest har vor fi sfinte moaşte, ca acelea ale mucenicilor sau ale prorocilor sau ale cuvioşilor şi ale celorlalţi mari sfinţi.

Cine rămâne în această măsură, pe acela nu-l mai în­şeală iubirea fetelor, cu care se desfată toată lumea, căci dulceaţa iubirii dumnezeieşti face sufletul să uite tot ce-i pământesc. Harul Sfântului Duh atrage sufletul să iubeas­că pe Domnul deplin şi în această plinătate a iubirii Domnului sufletul nu mai e atins de lume, deşi trăieşte pe pă­mânt.

Suntem mândri cu mintea şi de aceea nu putem sta în acest har şi el se depărtează de suflet şi atunci sufletul tânjeşte după el şi îl caută din nou cu lacrimi, plânge şi suspină, şi strigă către Domnul:

„Dumnezeule, Milostive, Tu vezi cât de întristat e sufle­tul meu şi cum tânjesc după Tine!”

N-a fost pe pământ om atât de blând şi plin de iubire ca Domnul nostru Iisus Hristos, în El este bucuria şi veselia noastră. Să-L iubim, iar El ne va duce în împărăţia Lui, unde vom vedea slava Lui.

___________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Filed under Despre Iubire

“Să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască”

O tradiţie spune că, în drum spre Egipt, Sfânta Fami­lie a întâlnit un tâlhar, dar acesta nu le-a făcut nici un rău, ci, văzând Pruncul, a spus că dacă Dumnezeu S-ar84882 întrupa, n-ar fi mai frumos decât pruncul acesta; şi i-a lăsat să meargă în pace.

Lucru uimitor: un tâlhar, care de obicei ca o fiară nu cruţă pe nimeni, nu a necăjit, nici nu a supărat Sfânta Fa­milie. La vederea Pruncului şi a blândei Sale Maici, sufle­tul tâlharului s-a înmuiat şi a fost atins de harul lui Dum­nezeu.

Aşa s-a întâmplat şi cu fiarele sălbatice care la vederea sfinţilor mucenici sau a bărbaţilor cuvioşi se făceau blânde şi nu le făceau rău. Chiar şi demonii se tem de sufletul blând şi smerit, care-i biruie prin ascultare şi rugăciune.

Alt lucru uimitor: tâlharului i s-a făcut milă de Domnul-Prunc, dar arhiereii şi bătrânii L-au predat Iui Pilat să-L răstignească. Şi aceasta pentru că ei nu se rugau şi nu ce­reau de la Domnul să-i povăţuiască ce şi cum să lucreze.

Astfel, adeseori ocârmuitorii şi oamenii mari vor bine­le, dar nu ştiu unde este; nu ştiu că este în Dumnezeu şi că li se dă de la Dumnezeu.

Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume trebuie să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să rătăcim.

Adam n-a avut înţelepciunea să întrebe pe Domnul de­spre rodul pe care i l-a dat Eva, şi pentru aceasta a pierdut raiul.

David n-a întrebat pe Domnul: „Este bine oare să iau pe femeia lui Urie?” şi a căzut în păcatul uciderii şi al preacurviei.

Aşa şi toţi sfinţii care au păcătuit, au păcătuit pentru că n-au chemat pe Domnul să-i ajute şi să-i povăţuiască. Cu­viosul Serafim din Sarov zicea: „Când vorbeam după min­tea mea, se întâmpla să greşesc”.

Dar sunt şi greşeli fără păcat care vin din nedesăvâr­şirea noastră; le vedem chiar şi la Maica Domnului. In Evanghelie se spune că atunci când a părăsit Ierusalimul împreună cu Iosif, ea credea că Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscuţii… Şi abia la capătul a trei zile de căutări L-au găsit în templu vorbind cu cărturarii [Le 2,44].

Astfel, numai Domnul ştie toate, noi însă, oricine am fi, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne povăţuiască şi să întrebăm pe părintele duhovnicesc, ca să nu greşim.

Duhul lui Dumnezeu povăţuieşte pe toţi în chip deose­bit: unul se linişteşte [vieţuieşte în isihie] în singurătate, în pustie, altul se roagă pentru oameni; altul e chemat să păstorească turma cuvântătoare a lui Hristos; altuia i s-a dat să propovăduiască sau să mângâie pe cei ce suferă; al­tul slujeşte pe aproapele din munca sau averea lui – toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt şi toate sunt date îngrade diferite: unuia treizeci, altuia şaizeci, altuia o sută [Mc 4, 20].

Dacă ne-am iubi unii pe alţii întru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arăta prin Duhul Sfânt multe lucruri minunate şi ne-ar descoperi mari taine.

___________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Filed under Despre voia lui Dumnezeu

„Nu vă voi lăsa orfani”

Întoarceţi-vă la Dumnezeu toate noroadele pământului şi înălţaţi spre El rugăciunile voastre şi rugăciunea între­gului pământ va urca la cer ca un nor preafrumos, 83295 liniştit, luminat de soare, şi atunci toate cerurile se vor bucura şi vor cânta un cânt de slavă Domnului pentru pătimirile Lui prin care ne-a mântuit.

Cunoaşteţi, noroadelor, că am fost zidiţi pentru slava lui Dumnezeu în ceruri, şi nu vă alipiţi de pământ, fiindcă Dumnezeu este Tatăl nostru şi ne iubeşte ca pe nişte copii dragi.

Domnul Cel Milostiv a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi prin Duhul Sfânt s-a întărit Sfânta Biserică.

Duhul Sfânt nu ne-a descoperit numai cele pământeşti, ci şi cele cereşti.

Prin Duhul Sfânt am cunoscut iubirea Domnului. Iubi­rea Domnului e arzătoare. Plini de iubire, Sfinţii Apostoli au străbătut lumea întreagă şi duhul lor ardea ca toţi oa­menii să-L cunoască pe Domnul.

Prin Duhul Sfânt se desfătau cei iubiţi ai lui Dumnezeu – prorocii – şi de aceea cuvântul lor era puternic şi plă­cut, pentru că orice suflet vrea să audă cuvântul Domnului.

O, minune! Chiar şi pe mine, care sunt un mare păcă­tos, Domnul nu m-a dispreţuit, ci mi-a dat să-L cunosc prin Duhul Sfânt.

Dă-mi, Doamne, duh smerit, ca să-Ţi mulţumesc puru­rea pentru că ai trimis pe pământ pe Duhul Sfânt. Eu îmi aduc aminte de El. El însuşi mă ajută să-mi aduc aminte de El.

Duhule Sfinte! Impărate mare! Ce-Ţi voi da în schimb eu – pământ păcătos? Tu mi-ai descoperit taine de nepă­truns. Tu mi-ai dat să cunosc cât de nemăsurat ne iubeşte El.

Este cu neputinţă de tâlcuit cât de mult ne iubeşte Domnul; această iubire se face cunoscută numai prin Du­hul Sfânt şi atunci sufletul simte această iubire în chip neînţeles. Domnul este prin fire bun şi milostiv, blând şi iubitor, şi bunătatea Lui nu poate fi descrisă, dar sufletul simte fără cuvinte această iubire şi doreşte să rămână pu­rurea într-o asemenea tihnă.

El a zis: „Nu vă voi lăsa orfani” [In 14,18], şi noi vedem că, într-adevăr, nu ne-a părăsit, ci ne-a dat pe Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt dă sufletului cunoştinţa în chip nevăzut. In Duhul Sfânt sufletul îşi află odihna. Duhul Sfânt veseleşte sufletul şi-i dă bucurie pe pământ. Ce fel de bucurie şi ce veselie vor fi însă în ceruri? Prin Duhul Sfânt învăţăm să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, dar acolo ea va fi desă­vârşită. Sunt un om neputincios! Am cunoscut iubirea lui Dumnezeu în desăvârşirea ei, dar nu pot să o am, şi su­fletul meu plânge în fiecare zi şi gândesc mereu: „N-am ajuns încă la ceea ce caută sufletul meu”.

Când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli, atunci ei au cunoscut din experienţă ce este iubirea lui Dumnezeu şi iubirea de oameni.

„Copiii mei, sufăr până ce Hristos va lua chip în voi”, zice Apostolul [Ga 4,19].

O, cât de bucuros aş fi dacă toate noroadele ar cunoaşte pe Domnul!

Doamne, dă-le Tu însuţi să Te cunoască prin Duhul Sfânt, aşa cum ai dat apostolilor Tăi pe Duhul Sfânt şi ei Te-au cunoscut pe Tine, aşa dă tuturor oamenilor să Te cunoască prin Duhul Tău Cel Sfânt.

__________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Scrie un comentariu

Filed under Uncategorized

„Sunt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele”

De două ori am fost în Duhul Sfânt şi de două ori am fost în mare nenorocire şi supus unei grele ispite. Iar o dată a fost îngăduit să fiu ispitit pentru mândrie: harul Sfântului Duh a plecat de la mine şi mă simţeam ca un dobitoc în trup omenesc. Cu mintea nu-L uitasem pe Dum­nezeu, dar sufletul meu ajunsese pustiu ca al unuiRagaciune dobitoc. Am început să mă căiesc şi harul s-a întors. Aceasta a du­rat trei zile.

Am fost ispitit şi la ceasul rugăciunii, încât nu mai şti­am dacă eram în trup sau în afară de trup, dar sufletul meu vedea pe Dumnezeu. Şi iată că acum ştiu din experienţă ce înseamnă a fi în Duhul Sfânt şi ce înseamnă a fi lipsit de El.

O, fraţilor, dacă aţi putea înţelege chinul sufletului care a purtat pe Duhul Sfânt, dar apoi L-a pierdut. Acest chin e cumplit. Atunci sufletul se află într-o întristare şi o mâh­nire de nedescris.

E chinul lui Adam după izgonirea lui din rai. Cine poate înţelege raiul? Il poate înţelege în parte ci­ne poartă în el pe Duhul Sfânt, pentru că raiul este împă­răţia Duhului Sfânt, şi Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Gândeam în mine însumi:

„Sunt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele”,

dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce-i pământesc. E hrana cerească, e bucuria sufletului.

Dacă vrei să ai în chip simţit harul Duhului Sfânt, smereşte-te ca Sfinţii Părinţi. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui:

„Credeţi-mă, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi şi eu”.

Un curelar din Alexandria gândea:

„Toţi se vor mân­tui, eu singur voi pieri”,

şi Domnul a descoperit lui Anto­nie cel Mare că n-a ajuns încă la măsura curelarului ace­luia. Părinţii au dus o luptă încrâncenată cu demonii şi s-au obişnuit să gândească smerit despre ei înşişi, şi pen­tru aceasta i-a iubit pe ei Domnul.

Domnul mi-a dat să înţeleg puterea acestor cuvinte. Şi când ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.

_______________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

2 comentarii

Filed under Despre războiul duhovnicesc

Athos, 7/20 Aprilie, 1936 (scrisori către D. Balfour)

83728ssAm primit scrisoarea matale în a treia zi de Paşti. M-am dus la părintele Siluan, i-am povestit pe scurt esenţialul, aproximativ aşa: „Pe părintele Dimitrie l-au primit foarte bine la Athena. Unii i-au propus să locuiască la ei cât voieşte, chiar şi ani de zile. S-a întâlnit cu nişte oameni culţi care vor să-l ajute să intre la Universitate, aşa încât să poată termina în doi ani. Îi făgăduiesc să îi găsească un mijloc de trai uşor şi comod. Pe lângă aceasta, a făcut cunoştinţă acolo cu mulţi oameni deosebiţi, cu adevărat nevoitori, cu oameni binecinstitori, şi totodată cu înaltă formare theologică. Toate cele pomenite i-au plăcut. Deocamdată a amânat călătoria la Ierusalim. Va rămâne în Grecia”.

Părintele Siluan a răspuns:

- Ei bine, fie să trăiască acolo cât îi voieşte sufletul. Însuşi lucrul va vădi toate.

Astfel, părintele este de acord să trăieşti la Athena. Eu m-am gândit: în ochii matale aceasta va fi o nouă contradicţie.

Scrii: „Rogu-te, nu mi te împotrivi”. Nu demult ai fost martor nimicniciei mele, încât acum mi-am pierdut puterea, încumetarea şi îndrazneala să-ţi vorbesc despre viaţa duhovnicească. Mai mult decât oricine, eu merg pieziş, pe căi ocolite. Îndrăzni-voi să-mi deschid gura? Nu-ţi ascund, de data aceasta îmi este greu să-ţi scriu.

Duminică 6/19 aprilie, din nou m-am dus la părintele Siluan să-i vorbesc despre mata. Voiam să-l încunoştinţez ceva mai amănunţit în privinţa a ceea ce scriseseşi. Pe scurt, îţi voi înfăţişa convorbirea noastră.

Eu:

- Părintele Dimitrie se sminteşte de contradicţiile din sfaturile şi convorbirile şi blagosloveniile pe care i le daţi: când îl blagosloviţi să se întoarcă în Franţa, când să trăiască ani de zile la Ierusalim.

Părintele Siluan:

- Prima dată m-a întrebat, m-am rugat lui Dumnezeu şi a reieşit să se întoarcă în Franţa. I-am spus-o. Observ că nu doreşte. Vrea în Grecia; m-am rugat – inima nu se împotriveşte. A voit la Ierusalim. Fie, să meargă. De fapt, este ca un copil. Eu, ca o dădacă, l-am ferit de pacoste, să nu-şi spargă capul. Dar fie să trăiască în Grecia. O să fie chiar interesant ca experienţă.

- Şi dacă acea experienţă va fi amară?

- Ce să-i faci!

- Părintele Dimitrie socoteşte că este mai bine dacă va hotărî el însuşi în astfel de probleme.

Părintele Siluan:

- Fie, fie. Noi nu-i vom îngrădi libertatea. Bine că măcar a scris acea scrisoare. El doar îşi caută libertatea; dar nu pentru prima oară văd astfel de cazuri. Unii îţi cer sfatul, le vorbeşti: nu vor să te asculte, le este greu ce le spui; şi aşa, chiar încep să te duşmănească. Uite, părintele H., de câţi ani nu încetează să mi se împotrivească, dar mai înainte îmi urma. Câte cazuri de astea nu sunt!

Eu:

- Legătura dintre ucenic şi duhovnic este una de bunăvoie, şi în acest sens, liberă. Dacă părintele Dimitrie găseşte incomod să vă urmeze unele sfaturi şi vrea el însuşi să hotărască, el de fapt vă slobozeşte şi pe dumneavoastră. Legătura se rupe.

Părintele Siluan:

- El însuşi m+a numit duhovnic luişi. Deja nu mai puteam să refuz. La tundere, Vlădica mi l-a încredinţat în lipsă… Iar acum socotesc că trebuie încă răbdare. Lucrul de la sine se va hotărî.

- Părintele Dimitrie zice că nu este drept a cere duhovnicului povăţuiri pentru astfel de amănunte ca, de pildă, unde să trăieşti, unde să te duci. Nu se cade să te foloseşti de duhovnic ca de un oracol.

- Cum de asemuieşte el rugăciunile noastre cu oracolul? Ieftin ne-a mai preţuit. Fie să trăiască după sine, precum voieşte. Experienţa îl va învăţa. Şi-a pierdut credinţa, iar fără credinţă nu va afla folos. E ca în cântecul despre Luca: „La tine venit-am după sfat, cumetre…”

- Părintele Dimitrie mă roagă „să nu mă împotrivesc lui”.

Părintele Siluan:

- Ce nevoie avem să ne împotrivim? Scrie-i că nu-i vom schimba hotărârea. Când am văzut că nu voia să asculte sfatul, la sfârşit i-am spus că fie să trăiască acolo unde voieşte, doar să se păzească, să-şi trăiască monahismul. Vremile sunt grele. Am văzut că dacă te porţi cu el aspru se va răzvrăti.

Mi-am amintit: „Învăţătorule, ce voi face? Domnul: Poruncile ştii. Tânărul: Învăţătorule, acestea toate din tinereţe  le ştiu. Spune-mi ceva mai mult. Domnul, iubindu-l, a zis: Vinde-ţi averile… şi urmează Mie”. Dar el, posomorându-se s-a dus întristat.

Din Pateric: La marele Pimen a venit un frate să-i ceară binecuvântare de a găti o cină a dragostei pentru fraţii monahi. Cuviosul a binecuvântat. Fratele mai în vârstă al cuviosului Pimen, Avva Anuv, auzind, l-a mustrat pe Pimen pentru sfatul necălugăresc. Altă dată a venit acelaşi frate către cuviosul Pimen. Sfântul, acum în prezenţa lui Avva Anuv, îl întreabă: Pentru ce ai venit rândul trecut? Răspuns: Pentru cutare şi cutare. Cuviosul Pimen: am spus-o din greşeală. N-am luat aminte la ce îmi spuneai, nu este lucru călugăresc să pregăteşti o cină a dragostei. Nu o mai fă. Fratele, întristat: Eu altceva nu ştiu să fac – şi a plecat. Atunci Avva Anuv: Iartă. Cuviosul Pimen: Am văzut că el nu va face ascultare dacă ăl voi opri, de aceea l-am şi blagoslovit, ca să o facă cu sufletul împăciuit”.

La Sf. Antonie au venit nişte fraţi să-l întrebe: Cum să ne mântuim? Marele Antonie: Faceţi aşa şi aşa. Ei au răspuns: Nu putem. Cuviosul Antonie: Faceţi atunci aşa şi aşa. Iarăşi răspunsul: Nu putem. A treia oară sfântul: Ei, atunci faceţi aşa şi aşa. Răspuns: Nici aceasta nu putem. Cuviosul Antonie, către ucenicul său: Fierbe-le nişte legume, şi slobozeşte-i în pace.

Şi Sfânta Scriptură spune că şi prorocii dau sfaturi „după inima celui ce întreabă”.

Nu vreau să te întristez. Dar însuţi ai ridicat întrebarea privind contradicţiile în sfaturile părintelui Siluan. Dacă ai fi împlinit cu credinţă primul sfat, n-ai mai fi dat loc contradicţiilor. Toate acestea sunt acoperitoarea dragoste care se contrazice.

I-am mai spus părintelui Siluan încă un lucru:

- Mi-e foarte greu să scriu sau să vorbesc părintelui Dimitrie când văd că te înţelege în felul lui. El crede că sfaturile noastre se explică prin faptul că suntem interesaţi a nu-l pierde din Biserica Rusă. Unele din reacţiile noastre el le înţelege nu ca dorinţa de a-l ajuta, ci mai curând interes.

Părintele Siluan:

- Niciodată nu mi-a trecut prin gând una ca asta. Mie mi-e totuna – Greci, Francezi, Ruşi, Evrei. Eu tuturor nu le doresc decât mântuirea. Nici nu m-am gândit vreodată să ţin partea Bisericii Ruse. El m-a întrebat ce să facă, unde să meargă, unde să se ducă. Eu i-am răspuns după rugăciune. Dar omeneşte nu ştiu unde, în ce condiţii sunt.

Am socotit necesar să nu-ţi ascund cuprinsul convorbirii noastre. Dar însuţi vei putea înţelege greutate poziţiei părintelui şi stânjeneala poziţiei mele. [...]

Cel cu sufletul dăruit matale, nevrednic întru Hristos mai mic frate,

Ierodiaconul Sofronie.

„Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2013

Un comentariu

Filed under Conferinte/Interviuri/Mărturii despre Sfantul Siluan

“Cunoaşteţi iubirea lui Hristos şi trăiţi în pace”

Ca şi iubirea lui Iisus Hristos, tot aşa şi pătimirile Lui au fost prea mari ca noi să le putem pricepe, pentru că iu­bim prea puţin pe Domnul. Dar cine iubeşte mult, 75491acela poate înţelege mult şi din pătimirile Domnului. Iubirea este mică, este mijlocie, dar este şi desăvârşită, şi cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai desăvârşită e şi cu­noştinţa.

Îndeobşte, fiecare dintre noi poate înţelege despre Dum­nezeu atât cât i-a făcut cunoscut harul Duhului Sfânt, căci cum am putea gândi sau judeca despre ceea ce n-am văzut sau n-am auzit şi nu cunoaştem? Iată, sfinţii zic că ei au văzut pe Dumnezeu; dar sunt oameni care zic că Dumne­zeu nu există. Este limpede că ei vorbesc aşa pentru că n-au cunoscut pe Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă deloc că El nu există.

Sfinţii vorbesc despre ceea ce au văzut şi au cunoscut aievea. Ei nu vorbesc despre ceva ce n-au văzut. Nu spun, de pildă, că au văzut un cal lung de un kilometru sau un vapor de zece kilometri – ceea ce nici nu există. Şi eu cred că dacă Dumnezeu n-ar exista, nu s-ar mai pomeni despre El pe pământ; dar oamenii vor să trăiască după voia lor şi de aceea zic că Dumnezeu nu există, şi prin aceasta de­monstrează că El există.

Chiar şi la păgâni sufletul simţea că Dumnezeu există, deşi ei nu ştiau cum să cinstească pe adevăratul Dumne­zeu [Rm 1, 21]. Dar Duhul Sfânt i-a învăţat pe sfinţii pro­roci, apoi pe apostoli, apoi pe sfinţii părinţi şi episcopi, şi aşa credinţa cea adevărată a ajuns până la noi. Şi noi L-am cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi, când L-am cu­noscut, sufletul nostru s-a întărit întru El.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul simte în chip nevă­zut prezenţa Făcătorului său şi rămâne în El foarte liniştit şi bucuros. Şi cu ce s-ar putea asemăna această bucurie? Este asemenea celei pe care o simte un fiu iubit care se întoarce după o lungă despărţire dintr-o ţară îndepărtată în casa sa părintească şi vorbeşte pe săturate cu tatăl său, cu iubita lui mamă, cu fraţii şi surorile lui dragi.

Oamenilor, făpturi ale lui Dumnezeu, cunoaşteţi pe Făcătorul! El ne iubeşte. Cunoaşteţi iubirea lui Hristos şi trăiţi în pace şi aşa bucuraţi-L pe Domnul. El îi aşteaptă la Sine milostiv pe toţi.

__________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Un comentariu

Filed under Despre cunoașterea lui Dumnezeu